Unde este Dumnezeu?!


“Şi a luat (Elisei) mantia lui Ilie care căzuse de la acesta şi a lovit apa cu ea, zicând: “Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?” Şi lovind, apa s-a tras la dreapta şi la stânga şi a trecut Elisei.” (IV Regi 2, 14)

Despărţindu-se de ucenicul său, Ilie vrea să-i dăruiască acestuia ceea ce îi va cere. Elisei ştia că măsura dragostei lui Ilie pentru el este cel puţin la fel de mare ca măsura dragostei pe care el însuşi i-o purta lui Ilie. Astfel că Elisei cere “Duhul care este în tine să fie îndoit peste mine!” (v. 9). Deşi este un lucru greu de făcut, Elisei îşi vede împlinirea promisiunii (cf. vs. 10-11).

Când însă va încerca să facă lucrurile lui Ilie, şi anume despărţirea apelor Iordanului cu ajutorul cojocului, Elisei va vedea că aceasta nu se întâmplă. În ediţia sinodală a Bibliei de la 1914 se precizează: “Şi s-a întors Elisei şi a stătut pe ţărmurile Iordanului şi a luat cojocul lui Ilie, care căzuse deasupra lui şi a lovit apa şi nu s-a despărţit. Şi a zis: Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Şi a lovit apa a doua oară şi s-au despărţit apele încoace şi încolo, şi a trecut Elisei pe uscat.” Se observă astfel că la prima încercare, nu se întâmplă nimic. Este ca şi cum promisiunea lui Ilie nu s-ar fi împlinit, este ca şi cum ar fi rămas singur, ca şi cum Dumnezeul lui Ilie ar fi dispărut odată cu Ilie. Elisei nu poate concepe să rămână singur. El nu crede că Dumnezeu lucrează doar prin Ilie, nu crede că lui Dumnezeu nu îi pasă de el.

Dar totul este o încercare. Dumnezeu nu vrea ca Elisei să aibă doar puterea lui Ilie. Dumnezeu vrea ca Elisei să Îl cunoască cu adevărat. El nu vrea ca Ilie să fie interpus mereu între El şi Elisei. Dumnezeu vrea ca Elisei să Îl cunoască personal, El vrea ca relaţia lor să fie nemijlocită. Dar pentru aceasta trebuia ca şi Elisei să vrea. Trebuia ca el să conştientizeze că nu a primit doar o putere oarecare, ci el a primit “Duhul” lui Dumnezeu. El nu a primit o putere, ci o persoană cu care trebuie să fie capabil să comunice.

Părintele Simeon Kraiopoulos spune că “profetul Elisei s-a cutremurat până în străfundul fiinţei sale când a văzut că nu s-a întâmplat ceea ce aştepta, pentru că ştia din experienţa profetului Ilie că este deschis drumul comuniunii dintre Dumnezeu şi oameni… El însă nu s-a lăsat pradă nepăsării, nici nu s-a arătat un spirit practic (încercând să se descurce şi fără Dumnezeu), nici nu a încercat să dea lucrurilor vreo explicaţie. Şi pe loc a venit răspunsul cerului! A lovit din nou apele Iordanului şi acestea s-au despărţit”.

Elisei insistă pentru ca Dumnezeu să-i dea răspuns. El nu acceptă un dumnezeu care nu îl ascultă, el nu acceptă un dumnezeu care nu dă răspuns, el nu acceptă un dumnezeu care e indiferent. Aşa cum el nu este indiferent faţă de Dumnezeu, nici Acesta nu trebuie să fie indiferent faţă de el. Şi astfel că Elisei îl descoperă pe Dumnezeu care lucrează prin el, descoperă puterea nelimitată a lui Dumnezeu care se manifestă în el. Atunci când Dumnezeu pare indiferent faţă de om, Elisei insistă şi-L determină pe Dumnezeu să acţioneze, să se manifeste. Elisei ştie că Dumnezeu nu e surd şi mut, el ştie că Dumnezeu caută doar prilejul de a se manifeste fără a se impune.

Ne-necesitatea minunii

Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? – Luca 9,54

Văzând că nişte ostaşi îi porunceşte să se coboare de pe munte pentru a cerceta un rege păcătos, Ilie se foloseşte de dreptul său de om al lui Dumnezeu (IV Rg. 1,10,12) şi omoară cincizeci şi unu de suflete. Şi aceasta de două ori. Păstrarea neştirbită a sufletului curat îi conferă lui Ilie posibilitatea de a-şi impune voia înaintea lui Dumnezeu. Ilie încă nu cunoştea că Dumnezeu este de fapt iubire care caută iubirea omului şi nu nimicirea acestuia.

Hristos, împlinirea revelaţiei lui Ilie, nu răspunde la provocarea ucenicilor. Iacov şi Ioan încă nu ştiau că Iisus nu e doar omul lui Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu. Ei au văzut minuni mari ca cele înfăptuite de Ilie, dar încă nu înţelegeau mântuirea adusă de Hristos (Lc. 9,55).

Mai târziu, în propovăduirea sa, Ioan învie mulţi oameni pentru ca puterea lui Hristos să fie cunoscută. Însă atunci când este provocat să facă minuni, Ioan precizează: Nu m-a trimis Hristos să înviez morţii, ci să învăţ pe cei rătăciţi.

Astfel se înţelege ceea ce spune şi Sfântul Nicolae Cabasila: minunile le făcea Hristos pentru a se încredinţa poporul că El este Dumnezeu; dar ele nu erau absolut necesare pentru mântuire. La fel vedem că Sfântul Ioan ţine la caracterul practic şi smerit al minunii ca act supranatural îndeplinit din voia lui Dumnezeu atunci când El consideră că este nevoie. Ioan îşi urmează Învăţătorul Care, la ispitirea din pustiul Carantaniei, nu l-a învins pe diavol prin minuni, ci prin smerenie şi cuvânt.

Învăţătura lui Hristos este tocmai acest cuvânt. Înţelegerea lui ne dă posibilitatea de unirea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Toate s-au făcut prin Cuvânt şi doar prin Cuvânt ne putem mântui, căci Cuvântul este viaţa.

Vezi şi Ioan – de la ucenicul mult iubit, la apostolul chinuit

model de ascultare

Când Obadia mergea pe drum, iată i-a ieşit înainte Ilie.

Obadia l-a cunoscut şi a căzut cu faţa la pământ, zicând: “Oare tu eşti domnul meu, Ilie?”

Iar acela i-a zis: “Eu sunt; du-te şi spune domnului tău: Ilie este aici!”

Obadia însă a zis: “Cu ce am greşit eu de dai pe robul tău pe mâna lui Ahab, ca să mă omoare? Viu este Domnul Dumnezeul tău! Nu este popor şi împărăţie la care să nu fi trimis domnul meu ca să te caute. Şi când i s-a spus că nu eşti acolo, a pus pe acea împărăţie şi pe acel popor să jure că nu te-a găsit pe tine. Iar acum zici: Du-te şi spune domnului tău: Ilie este aici! Gând voi pleca de la tine, Duhul Domnului are să te ducă cine ştie unde şi dacă mă voi duce şi voi spune lui Ahab de tine şi apoi el nu te va găsi, mă va ucide pe mine; iar robul tău este temător de Dumnezeu din tinereţile mele. Oare nu ţi s-a spus, domnul meu, ce am făcut eu când Izabela a ucis pe proorocii Domnului, în ce chip am ascuns o sută de oameni, prooroci ai Domnului: cincizeci de inşi într-o peşteră şi cincizeci de inşi în alta şi acolo i-am hrănit cu pâine şi cu apă?

Tu zici: “Du-te, spune domnului tău: “Ilie este aici”. “Vrei să mă ucidă?”

Şi a zis Ilie: “Viu este Domnul Savaot Căruia Îi slujesc. Astăzi mă voi arăta lui Ahab!”

Şi a plecat Obadia în întâmpinarea lui Ahab şi i-a spus de aceasta. Şi a venit Ahab în întâmpinarea lui Ilie.

III Regi 18,7-16

Obadia – chip de mântuire

Atunci a chemat Ahab pe Obadia, mai marele curţii, şi Obadia era un om foarte temător de Dumnezeu. – III Regi 18,3

Se spune despre Ahab că era mai păcătos decât toţi regii lui Israel dinaintea lui (III Rg. 16,33), astfel încât din cauza lui proorocul Ilie a legat cerul şi trei ani şi jumătate nu a fost ploaie pe pământ (18,18). Pe lângă faptul că se închina lui Baal şi a construit temple Astartei, soţia lui Ahab a omorât toţi preoţii lui Dumnezeu, afară de 100 ascunşi de Obadia.

Se observă că deşi slujea unui om care şi-a pierdut sufletul prin păcate, Obadia a rămas credincios Dumnezeului Preaînalt. El nu s-a lăsat întinat de spurcăciunile lui Ahab, dar nici nu a fugit departe de el. Obadia a ascultat în duh cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune: Slugilor, ascultaţi întru toate stăpânilor voştri… (Co. 3,22). Obadia nu a căutat tihna unui loc ascuns în care să se roage, dar în care nu putea lucra binele. El ştia că atunci când conducătorul e rău şi oamenii vor fi duşi în păcat, va fi nevoie de cineva care să-i întărească pe cei drepţi, care să fie sprijin celor mai mici.

Nu se ştie dacă el a cerut funcţia sa de la Ahab. Cert este că atunci când el a primit-o, a văzut în ea slujirea lui Dumnezeu (Co. 3,24). El a văzut pronia lui Dumnezeu, mila Lui care se va putea manifesta prin braţele Sale. Astfel că Obadia se face pricină de mântuire pentru preoţii lui Dumnezeu.

Obadia este chipul şi prefigurarea lui Hristos Care, venind în lumea stăpânită de lucrarea diavolului, se face pricină de mântuire pentru toţi cei care prevăd prin trupul lui pe Dumnezeu. În acelaşi timp, Obadia este învăţător Bisericii care slujeşte în condiţii de asuprire şi prigoană. Exemplu lui dăinuie ca pildă pentru creştinii ce au posibilitatea să facă binele chiar şi atunci când lucrează pentru oameni păcătoşi. Obadia înainte-văzut îngenuncherea lui Hristos Care se ruga Tatălui să nu-i scoată ucenicii din lumea aceasta, ci doar să-i protejeze (In. 17,15). Obadia este ucenicul iubit ce în ciuda necredinţei celor din jur, îşi păstrează conştiinţa neîntinată.

Vezi şi: Obadia – model de ascultare

Râvna lui Ilie şi proorocia lui Saul

Fugind dinaintea lui Saul, regele neascultător al lui Israel, David a plecat la Samuel (I Regi 19,18), cel ce l-a uns rege în ascuns. Saul, aflând că David este în Rama, trimite oameni să-l prindă, iar aceştia, văzându-l pe Samuel şi pe alţii proorocind, au fost cuprinşi de Duh Sfânt, proorocind şi ei. Aceasta s-a întâmplat de trei ori, până când şi Saul, mergând el însuşi să-l prindă pe David, a proorocit o zi şi o noapte, încât se zicea: Oare şi Saul este printre prooroci? (I Regi 19,24)

Mulţi ani după acestea, când Ohozia domnea în Israel, Ilie îl mustră pe acesta pentru cercetarea altor zei. Chemat fiind la rege, Ilie coboară foc din cer şi nimiceşte cincizeci de oameni cu căpetenia lor: De sunt omul lui Dumnzeu, să se coboare foc din cer şi să te ardă pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi! (IV Regi 1,10) Aceasta se repetă de două ori. Toţi aceştia au pierit pentru aroganţa lor şi a conducătorilor lor, dar nimeni nu poate nega caracterul incandescent al omului lui Dumnezeu. A treia ceată de cincizeci este salvată de conducătorul ei care se roagă lui Ilie să nu-i fie sufletul său trecut cu vederea. Astfel, Duhul Sfânt coboară şi-l linişteşte pe Ilie de frica de rege, frică ce a avut efecte dramatice pentru cei dinainte. Şi Ilie coboară din înălţime pentru ca regele căzut să aibă pe patul de moarte cuvânt de la Dumnezeu. Nu ştim dacă prezenţa lui Ilie a fost mântuitoare pentru cel bolnav, căci Ohozia a murit după cuvântul profeţit de Ilie mai înainte, dar faptul că a avut un om al lui Dumnezeu aproape de el când a murit ne face să credem că Ohozia era capabil să-şi recunoască vina şi să plece împăcat la Creator.

Ca om al lui Dumnezeu, şi Samuel avea putere asupra stihiilor (cf. I Regi 12,18), dar de cele mai multe ori el prefera să judece poporul în pace, cu milă. Se vâd astfel două atitudini diferite, sau mai degrabă două momente diferite.

În episodul proorociei lui Saul, observăm că oricum ar fi omul, există cel puţin un moment în care Duhul Sfânt să se atingă de om, căci nimeni nu poate să vină la Dumnzeu de nu este chemat de Acesta sau cum poate să dorească fără a şti!?

În al doilea moment expus se vede că există un moment al judecăţii în care ni se cere decizia finală. Faptul că Saul a proorocit nu l-a împiedicat să-l prigonească pe David şi, în final să se sinucidă (I Regi 31,4). Deşi Ohozia a căzut, tot a avut pe patul de moarte pe omul lui Dumnezeu. De aceea, în final contează alegerea definitivă, examenul cel mare al morţii.

Ilie şi Dumnezeul iubirii

Ilie, singurul profet al Vechiului Testament sărbătorit cu fast de creştini, reprezintă modelul omului lui Dumnezeu (IV Regi 1,10). Râvna lui pentru Dumnezeu se vede în toată viaţa lui şi de aceea păstrarea credinţe adevărate în El reprezintă un aspect important în propovăduirea lui. Iar Dumnezeu preţuieşte asta şi-l face pe Ilie mare făcător de minuni, căci stihiile i se supun. Prin înfrânarea cea mai presus de fire şi prin acrivia credinţei, Ilie primeşte putere peste stihiile neîmblânzite. Astfel el aduce secetă sau ploaie, vânt sau foc din cer. Şi totuşi Ilie Îl caută pe Dumnezeu…

Intransigenţa sa şi părăsirea poporului la necaz îi este expusă de Dumnezeu prin faptul că, în timp ce tot poporul suferă din cauza secetei, Ilie este hrănit de corbi, păsări considerate impure la evrei, având o faimă de cruzime cu propriile progenituri. Prin aceasta se observă că deşi Dumnezeu preţuieşte dreptatea şi râvna lui Ilie, El vrea să-i înmoaie inima şi să-L recunoască ca Dumnezeu al iubirii. Arătându-i că aspra lui nevoinţă impusă poporului duce la suferinţa şi moartea celor slabi, ca fiul văduvei din Sarepta Sidonului, care, deşi probabil că moare din cauza păcatelor acesteia, duce la înduioşarea lui Ilie şi minunea învierii. Dar Ilie încă nu vede marea iubire a lui Dumnezeu care îi cuprinde pe toţi, buni şi răi. Astfel Ilie omoară preoţii mincinoşi ai Izabelei, deşi Dumnezeu nu vrea moartea păcătoşilor (Iez. 33,11). Astfel, Ilie are puterea să coboare foc din cer şi ploaie pe pământ şi în acelaşi timp se sperie de Izabela şi fuge din calea ei şi se ascunde.

Ilie Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi-L vede nu în furtună, nu în cutremur, nu în foc; căci Dumnezeu e adiere de vânt lin (III Regi 19,12). Dacă înainte Îi reproşa la Dumnezeu că îi face rău văduvei (III Regi 17,20), acum Ilie vede un Dumnezeu smerit, care nu poate să facă rău, aşa cum spune Fericitul Augustin.

Ilie este asemenea lui Moise: desparte apele şi merge ca pe uscat, face semne mari în cer şi pe pământ. Dacă Moise moare în afara tărâmului făgăduit din cauza îndoielii lui, Ilie se urcă ca la cer (IV Regi 2,1) tot de dincolo de Iordan. El va reveni cu râvna lui care pedepsea imediat apostazia prin moarte năprasnică şi-L va predica pe Dumnezeul păcii şi al iubirii. Văzând smerenia lui Dumnezeu coborât din înălţime pe pământ (aşa cum s-a plecat şi Ilie către regele păcătos), smerenie care i-a adus moartea, dar şi învierea şi înălţarea, Ilie va veni la sfârşitul lumii cu propovăduirea adevăratului Dumnezeu al iubirii care suferă pentru creatură, care-l iubeşte pe om cu dragoste nebiruită.

Prorocul Ilie

1sfantulilie1Simbol al proorocilor, Ilie este poate cea mai importantă personalitate a Vechiului Testament, alături de Moise.

Avându-L ca centru al existenţei pe Dumnezeu, Ilie se consideră ultimul om credincios într-o lume necurată şi păgână. Pedeapsa secetei de trei ani şi şase luni vine ca mijloc al trezirii poporului dintr-o viaţă similară celei contemporane: ateistă dar superstiţioasă, moralistă dar păcătoasă. În astfel de timpuri, Ilie trăieşte în pustiu, hrănit fiind de corb cu pâine şi carne, urmând ca apoi să petreacă la o vaduvă, care, pentru credinţa sa, nu numai că nu va suferi din cauza foametei, dar îşi va vedea copilul înviat. Astfel că împrejurările potrivnice devin mod de manifestare directă a lui Dumnezeu în creaţie. Ploaia dătătoare de viaţă nu va reveni decât după recunoaşterea lui Dumnezeu şi omorârea preoţilor mincinoşi, ca simbol al vieţii păcătoase şi a minţii tulburate.

Având cheile cerului, hrănit fiind de păsări în pustiu, făcând minuni şi înviind morţi, ucigând 450 de preoţi păgâni, Ilie se înfricoşează şi fuge de mânia Izabelei, regina de neam străin a lui Israel. Se spune că semeţindu-se pentru faptele minunate săvârşite de Dumnezeu prin el, Ilie a avut prilej de smerenie adâncă, smerenie ce i-a permis însă vederea lui Dumnezeu nu în furtună, nu în cutremur, nu în foc, ci ca freamăt de adiere lină, ca pace şi linişte sufletească.

Râvna lui Ilie s-a materializat în carul de foc ce l-a ridicat la cer, după ce a trecut prin Iordan ca Moise prin Marea Roşie.