Flori pentru icoane

Icoana este o fereastră spirituală care face legătura între cer și pământ. Prin ea nu doar se contemplează persoane cerești, ci omul intră efectiv în legătură duhovnicească cu ele. Prin fereastra duhovnicească pe care o oferă, icoana realizează o legătură mai apropiată cu persoana pe care o reprezintă. Chipul reprezentat în mod fizic în icoană face prezent în mod văzut persoana care a trecut granițele limitării temporo-spațiale și care se materializează în mod tainic în icoana în care este reprezentat. Astfel, sfinții sunt persoane care deși petrec în slava lui dumnezeu și bucuria cerească, ei sunt prezenți în mod mistic în viața credincioșilor, luminându-le existența și ajutându-i la mântuire. Mai mult, chipul nevăzut al lui Dumnezeu se face văzut și simțit de către om prin icoană. Dumnezeul cel nevăzut și necuprins, transcendentul se lasă văzut și pipăit, se apropie de om. Icoană reflectă imaginea unui Dumnezeu viu care se descoperă omului nu într-o eternă solitudine, prin frică sau stihii ucigătoare, ci într-o apropiere de comuniune iubitoare în misterul unității și comuniunii persoanelor.

Icoana este cerul coborât pe pământ. Dumnezeu și sfinții Săi coboară cu prezența lor luminoasă în mijlocul credincioșilor pentru a naște nădejdea, a întări credința și a mărturisi iubirea între persoanele umane și divine. Ei coboară în pelerinaj pe pământ pentru ca omul se să strămute în cer.

Un semn de prețuire între persoane este dăruirea de flori. Aceste prezențe efemere trăiesc doar pentru frumos, dau totul pentru a crea o pată de culoare încântătoare pentru o lume cenușie. Verdele, culoare nădejdii, este creat de plantă prin acțiunea luminii soarelui. În sine, verdele împletește și combină culoare albastră a cerului cu galbenul solar, cuprinde în sine demnitatea și sacralitatea vieții. Așa cum verdele este înconjurat de celelalte culori, el fiind centrul curcubeului, plantele verzi izvorăsc multitudinea de flori divers colorate din aceeași tulpină verde care le susține. Și precum curcubeul este legământul omului cu Dumnezeu, prin care Dumnezeu se jură să nu piardă omul, florile devin ambasadori ai păcii între Dumnezeu și om, semn al vechiului legământ. Ele devin prezența fizică, reînnoită al acestui legământ. Crescute din pământ sub binecuvântarea luminii calde a soarelui, ele sunt imaginea creștinului ca prezență iubitoare ce crește și trăiește pe acest pământ rece, dar sub protecția și cu ajutorul luminii iubitoare a lui Dumnezeu.

Planta depune tot efortul pentru a crea floarea, așa cum încununarea vieții omului este fapt bună a iubirii în Duhul Sfânt. Și omul face o jertfă, cumpără o floare pentru a o dărui și a lumina și bucura pe cel pe care o primește. Jertfa pentru acest lucru care pare atât de inconsistent și trecător, dar în același timp măre și captivant, este expresia iubirii nepalpabile, dar care dă sensul vieții, a dragostei care se câștigă atât de greu și care se pierde atât de ușor, dar fără de care viața nu există.

Creștinul este îndemnat ca ori de câte ori are ocazia să aducă o floare și să o pună la icoane. Aproape fiecare biserică are vase pregătite care așteaptă să fie umplute de dragostea pline de culoare a credinciosului, fiecare icoană a Maicii Domnului ar trebui încoronată cu flori. Flori perene pot fi dăruite bisericii pentru ca aceasta să fie împodobită tot timpul. Florile de sezon sunt o încântare pentru privire, având un efect calmant și destresant asupra minții. Florile se pot depune direct în vazele prezente înaintea icoanelor sau se pot dărui ca buchete pentru împodobirea altarului. În fiecare caz, ele vor încânta pe toți cei prezenți în mod văzut sau nevăzut în biserică.

Icoana lui Iisus veche de aproape 2000 de ani

Is this the first ever portrait of Jesus? The incredible story of 70 ancient books hidden in a cave for nearly 2,000 years

The image is eerily familiar: a bearded young man with flowing curly hair. After lying for nearly 2,000 years hidden in a cave in the Holy Land, the fine detail is difficult to determine. But in a certain light it is not difficult to interpret the marks around the figure’s brow as a crown of thorns.

The extraordinary picture of one of the recently discovered hoard of up to 70 lead codices – booklets – found in a cave in the hills overlooking the Sea of Galilee is one reason Bible historians are clamouring to get their hands on the ancient artefacts.

If genuine, this could be the first-ever portrait of Jesus Christ, possibly even created in the lifetime of those who knew him.

 

Creştinul se închină la icoană

În cuvintele Sfântului Apostol Pavel, credinţa reprezintă „încredinţarea lucrurilor nădăjduite, este dovada lucrurilor nevăzute (Ev. 11,1)”. Astfel, credința creștină nu se prezintă ca o materie de opțiune, o decizie arbitrară a omului de a crede sau nu ceva ce poate exista sau nu. Ci credința este o altă modalitate de cunoaștere a unei realități care este, dacă care se manifestă în mod incomplet sau nevăzut. În acest sens, credința cuprinde în esența ei realitatea întreagă, mai presus de timp sau spațiu, mai presus de văzut sau nevăzut.

Reflexia acestei credința se face tocmai prin icoana care există în Biserică. Icoana înfățișează realități care au fost sau care vor fi, lucruri văzute sau pământești alături de elemente care nu se văd în mod obișnuit, duhovnicești. Așa cum lumina necreată a lui Dumnezeu luminează peste fețele sfinților Săi, ei făcându-se mărturisitori și imagini ale ființării Lui mai presus de existență, tot la fel și icoana reflectă realități nevăzute ale vieții duhovnicești. Ea este o mărturie a vieții Bisericii ca prezență vie și lucrătoare a lui Dumnezeu în sfinții de pe pământ.

Creștinul nu poate fără icoană. El nu mai este creștin în lipsa icoanei ca reflectare a credinței și vieții lui. Necesitatea icoanei nu provine din rațiuni estetice sau practice. În acest sens, icoana este frumoasă nu prin atributul ei de a fi sau nu operă de artă, ci prin conținutul ei dogmatic. De aceea, Paul Evdokimov spunea că „icoana nu poate fi niciodată «frumoasă»; frumusețea ei cere o maturitate duhovnicească spre a fi recunoscută ca atare”.

Atunci când cumpără o icoană, creștinul trebuie să fie conștient că el nu achiziționează o operă de artă sau o ilustrație biblică, ci o manifestare văzută a credinței lui. De aceea, prin atingerea de icoană, prin sărutarea ei, creștinul se unește și cinstește pe Hristos, chipul văzut al Dumnezeului nevăzut, afirmă realitatea posibilității de unire plenară cu Dumnezeu. Prin icoană, creștinul intră în relație directă și personală cu adevăratul Dumnezeu. Icoana nu este nimic prin sine, prin natura ei de lemn, ou, aur, argint sau alte minerale și substanțe; însă icoană este fereastră și legătură cu spațiul credinței. Icoana este reflectarea măreției de necuprins și negândit a lui Dumnezeu prin elemente materiale. De aceea, în Ortodoxie statuile nu și-au găsit locul, expresivitatea tridimensională fiind infinit mai săracă decât taina cuprinsă în limbajul icoanei. A treia dimensiune a icoanei este reprezentată de infinit, dimensiunea necuprinsului.

Casa fiecărui creștin trebuie să aibă un loc rezervat icoanei. Simbolic, acesta poate fi orientat spre Răsărit, căci icoana este locul care reflectă și face să răsară lumina necreată. Dar icoana se poate așeza oriunde economia spațiului o încadrează cel mai bine. Ea nu trebuie să fie disociată de celelalte lucruri din cameră, creștinul trebuind să armonizeze în mod potrivit lumea văzută cu  cea nevăzută, trebuie să fie ligand și mijlocitor între cele două realități care nu sunt opoziție, ci în strânsă și permanentă conexiune. În același timp, icoana nu trebuie să fie alături de alte simboluri religioase sau obiecte de artă nereligioasă. Acestea, în măsura în care au o anumită valoare pentru deținător, trebuie rânduite în așa fel încât să evidențieze rolul cu totul aparte al icoanei.

Icoana nu trebuie luminată din exterior. Ea luminează spațiul prin conținutul ei, prin reflexia luminii nevăzute pe care o realizează. În schimb, înaintea icoanei trebuie să lumineze candela, ca prezență permanentă a omului înaintea lui Dumnezeu, ca dragoste ce arde pentru Ortodoxie, ca lumină a faptelor bune ce reflectă credința. Astfel icoana este prezența strălucirii imateriale a lui Dumnezeu care aprinde inima omului credincios.

Icoane vechi sau deteriorate

Icoana este chip al prototipului. Ea este orice reprezentare ce reflectă realitatea. Dar icoana ortodoxă este o altă vedere. Ea este poza unei realităţi nevăzute, este filmul unui simbolism dinamic. Icoana prezintă ceea ce în mod normal nu se vede, este o pregustare a vieţii de după moarte.

Sunt unii oameni care se numesc creştini dar nu văd rostul şi valoarea icoanei. Ideii reformatore sau restauratoare s-au mai întâlnit în viaţa Bisericii, s-au mai opus înţelegerii duhului legii adus de Hristos. Dar raţiunea şi importanţa covârşitoare a icoanei izvorăşte tocmai din esenţa creştinismului, din realitatea prezenţei lui Dumnezeu în om, icoana Sa. Deşi aceleaşi împotriviri vechi sunt formulate de către oameni născuţi de curând, icoanele nu vor putea fi înlăturate din viaţa privată sau publică a credincioşilor.

Icoana este un lemn sau metal sau hârtie sau plastic acoperite cu ou, uleiuri pulberi sau aur pentru a reprezenta realităţi ce transcend toate acestea, ce le absorb şi le transfigurează. Şi deşi leagă această lume de realitatea supremă, icoana se supune şi regulilor acestei lumi. Astfel, ea se poate degrada sau şterge, se poate strica sau distruge. În ciuda faptului că este sfinţită prin chipul reprezentat şi fiind imaginea veşniciei, icoana se poate înmormânta şi dezintegra sub negura timpului şi a vremurilor.

Icoanele deteriorate se pot da la recondiţionare sau restaurare. Deşi sunt cazuri de minuni în care icoana îşi reînnoia singură chipul, majoritatea icoanelor vechi trebuie restaurate sau repictate pentru a i se reda strălucirea potrivită. Astfel, icoanele din lemn pot fi donate mănăstirilor ce au atelier de pictură pentru a folosi în continuare „trupul” fostei icoane pentru a crea o alta. În cazul în care materialul din care este confecţionată icoana a suferit o degradare prea importantă, el se va arde.

Icoanele din hârtie, dar nu au fost plastifiate sau protejate, se pot degrada foarte uşor. Sunt persoane care au strâns icoane ca amintire a diferitelor evenimente la care au participat sau locuri pe care le-au vizitat. Uneori ele pot fi destul de numeroase, punând în dificultate evlavia creştinului care le deţine.

Astfel de icoane pot fi dăruite. Alţi creştini s-ar putea bucura de o icoană deosebită, încărcată cu o anumită istorie. Ceea ce este un surplus pentru cineva poate fi o binecuvântare pentru altcineva. Icoana însă nu se dăruieşte oricui. Ea nu trebuie dată forţat, unor persoane incapabile de evlavia cuvenită acestui lucru sfânt. Icoana se oferă celui care are nevoie, celui ce vrea să-i dea cinstea cuvenită.

Unii creştini colecţionează icoanele în albume. Ele pot deveni un adevărat jurnal de vacanţă, o imagine a pelerinajelor efectuate. Albumul cu icoane poate şi un album al familiei cereşti, cu imagini ale fraţilor şi surorilor cu care ne vom întâlni deplin în viaţa de după moarte.

Icoana, chiar deteriorată fiind, nu se aruncă la coş. Ea trebuie arsă pentru ca imaginea şi realitatea reflectată să nu fie întinate de locuri sau atitudini murdare. Focul va permite desfacerea legăturii dintre materie şi chipul pictat.