Hristos Se naște în cel care mijlocește pentru aproapele său

Iuda însă a zis către Israel, tatăl său: „Trimite băiatul (pe Veniamin) cu mine şi să ne sculăm să mergem, ca să trăim şi să nu murim nici noi, nici tu, nici copiii noştri. Răspund eu de el. Din mâna mea să-l ceri. De nu ţi-l voi aduce şi de nu ţi-l voi înfăţişa, să rămân vinovat faţă de tine în toate zilele vieţii mele.” – Facere 43,8-9

Dintre fii lui Iacov-Israel, poate că cei mai cunoscuți sunt Iosif și Veniamin, cei doi născuți de Rahela, soția îndrăgită. Iuda era însă fiul Liei, cea care „nu era iubită”, care ocupa locul secund în afecțiunea lui Iacob. Pentru Iuda însă, al patrulea copil al ei, Lia „Îl va lăuda pe Domnul!” (Fc. 29,35).

Iuda, nume care înseamnă „Lăudat fie Domnul!”, va juca un rol important în istoria mântuirii. El îl salvează pe fratele său Iosif de la moarte, venind cu ideea de a-l vinde unor ismaeliți. Ulterior, acest lucru se va dovedi providențial în anii de foamete grea care va amenința viața Israelului.

Momentul descris mai sus precede a doua călătorie a fiilor lui Iacov în Israel pentru cumpărarea de alimente. Simeon era deja ostatic în Egipt, astfel încât Iacov era reticent în a-l trimite și pe Veniamin, copilul bătrâneților sale, fiul său mult iubit (cf. Fc. 42,38). Iuda însă reușește să-și înduplece părintele. El reușește să-l ridice pe părintele său de la atașamentul egoist care aduce moarte tuturor, la iubirea adevărată care permite lăsarea și încrederea în voia lui Dumnezeu (cf. Fc. 43,13-14) spre viață și fericire.

Iuda se pune astfel gaj pentru fratele său. El mijlocește viața tuturor și atunci când Veniamin va fi amenințat cu rămânerea în Egipt, Iuda va ține o cuvântare în favoarea lui, una dintre cele mai frumoase pasaje ale Vechiului Testament (Fc. 44,18-34). Astfel, el reușește mijlocirea vieții întregului „popor” înaintea lui Iacov, dar și a lui Veniamin în fața lui Iosif, sensibilizându-l pe acesta până la lacrimi (Fc. 45,2).

Nu întâmplător Iuda este strămoșul Mântuitorului Hristos. Iacov îl binecuvântează pe Iuda ca cel din care se va naște Răscumpărătorul lumii (Fc. 49,10). Cel care a reușit să-l salveze pe Iosif de la moarte și s-a pus preț de răscumpărare pentru neamul său devine strămoșul lui Iisus Hristos, Cel care răscumpără tot neamul omenesc, punându-Se El Însuși preț de răscumpărare înaintea Tatălui.

Astfel, om care se pune preț pentru viața aproapelui său se face asemenea lui Iuda, care, prin fapta lui a putut da naștere lui Hristos. Doar prin mijlocirea pentru „fratele” său, prin salvarea aproapelui, creștinul va putea să-L nască pe Hristos, va putea să-L întrupeze pe Mântuitorul tuturor.

Evlavia bineplăcută lui Dumnezeu

Evlavia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este aceasta: să ai grijă de orfani şi de văduve în necazul lor şi să te păzeşti nepătat de lume. – Iacov 1,27

Prin cuvintele de mai sus Apostolul Iacov leagă între ele două lucruri aparent paradoxale: să ai grijă de lume şi în acelaşi timp să te păzeşti de ea.

Sunt unele persoane care înţeleg evlavia ca petrecerea a ceasuri întregi înaintea unei icoane, visează la răpiri ca cele ale Sfântului Apostol Pavel sau la oameni care se vindecă prin binecuvântarea lor. Dar înfăţişarea sau chipul evlaviei nu este tot una cu evlavia iubită de Dumnezeu.

După cuvintele apostolului observăm că Dumnezeu parcă se îngrijeşte mai mult de lume atunci când cere evlavie. Omul evlavios trebuie să aibă grijă şi să aline necazul orfanilor de credinţă sau a celor văduviţi de fapte bune. Tocmai faţă de cei ce par mai lipsiţi de bine, de Dumnezeu, credinciosul trebuie să-şi manifeste evlavia. Mai ales faţă de ei, faţă de cei săraci de Dumnezeu trebuie să-şi manifeste creştinul evlavia lui. Oricum îi iubim pe cei care sunt buni creştini, deştepţi sau bogaţi, dar faţă de cei care nu au trebuie să vedem dacă suntem buni. Hristos au venit la cei ce nu au, la cei care şi-au întors faţa de la EL şi s-au golit. Nu pentru cei care sunt cu Dumnezeu vine Hristos în lume. El şi-a arătat mila mai ales faţă de cei care s-au risipit, faţă de cei care au pierdut. De aceea şi evlavia adevărată faţă de Dumnezeu nu poate fi decât lucrul şi grija faţă de cei care nu au ceva, care au lipsuri.

În lume şi totuşi nepătat de lume! Deşi spune că nu suntem din această lume, mântuitorul nu ne cere părăsirea ei. La fel este şi îndemnul către corinteni al Sfântului Apostol Pavel (cf. I Co. 5,10). Sunt oameni smintiţi care spun că nu există mântuire în lume, care demonizează lumea, păstori care îşi duc turma în pustie fără să o poată hrăni. Dar Mântuitorul spune că în lume este mântuirea nimeni nu se poate mântui decât în comuniune. Ceea ce trebuie însă cu totul evitat este duhul lumii, duhul care îndepărtează de Hristos, de adevărata credinţă şi trăire. Să trăieşti în lume fără a fi pătat de ea, de păcatele celor lângă care stai sau mănânci. Lot a fost dreptul care trăia în mijlocul Sodomei şi a fost mântuit. Evreii trăiau în mijlocul egiptenilor şi nu au fost nimiciţi.

Evlavia curată este aceea prin care îl ajuţi mai ales pe fratele păcătos fără a-l judeca sau a păcătui împreună cu el.

Roadele Împărăţiei lui Dumnezeu

De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. – Matei 21,43

Evreii reprezintă poporul ales de Dumnezeu. Ei au primit primii revelaţia Dumnezeului cel adevărat. Prin evrei Dumnezeu a luat carne şi sânge, mântuind în Iisus Hristos întreaga omenire.

Însă binecuvântarea lui Dumnezeu nu se dă unei legături de sânge, ci omului care face voia Lui. Avraam şi Isaac şi Iacov nu sunt binecuvântaţi pentru originea sau statutul lor social. Ei primesc răsplata pentru credinţa lor. Şi Dumnezeu binecuvântează omul cel nou al credinţei, căci El schimbă numele aleşilor Lui. De aceea înţelegem că binecuvântarea nu ţine de legătura de sânge, trupească, ci de mărturia de credinţă pe care fiecare drept al Vechiului Testament a făcut-o. Ei nu sunt binecuvântaţi pentru obârşie, ci pentru dedicarea lor deplină lui Dumnezeu.

Dacă citatul de mai sus este rostit înaintea fariseilor, totuşi înţelesul lui se păstrează peste veacuri. Astfel că şi creştinii, care se nasc în dreapta credinţă mântuitoare, trebuie să dea mărturie de viaţă pentru a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Noi nu suntem mântuiţi pentru că ne-am născut creştini sau pentru că purtăm nume de sfinţi. Fiecare se mântuieşte în măsura în care face dovada faptelor bune. Dacă cineva se naşte în credinţa mântuitoare, responsabilitatea este mai mare. Mântuirea presupune o alegere liberă a omului, ca element primordial în desăvârşirea naturii personale a omului. Fără fapta bună lucrată ca act liber şi conştient, omul nu poate înţelege comuniunea sfinţilor. Numai prin lucrarea sfinţenie omul poate trăi în vesela comuniune de iubire a sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ne-necesitatea minunii

Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? – Luca 9,54

Văzând că nişte ostaşi îi porunceşte să se coboare de pe munte pentru a cerceta un rege păcătos, Ilie se foloseşte de dreptul său de om al lui Dumnezeu (IV Rg. 1,10,12) şi omoară cincizeci şi unu de suflete. Şi aceasta de două ori. Păstrarea neştirbită a sufletului curat îi conferă lui Ilie posibilitatea de a-şi impune voia înaintea lui Dumnezeu. Ilie încă nu cunoştea că Dumnezeu este de fapt iubire care caută iubirea omului şi nu nimicirea acestuia.

Hristos, împlinirea revelaţiei lui Ilie, nu răspunde la provocarea ucenicilor. Iacov şi Ioan încă nu ştiau că Iisus nu e doar omul lui Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu. Ei au văzut minuni mari ca cele înfăptuite de Ilie, dar încă nu înţelegeau mântuirea adusă de Hristos (Lc. 9,55).

Mai târziu, în propovăduirea sa, Ioan învie mulţi oameni pentru ca puterea lui Hristos să fie cunoscută. Însă atunci când este provocat să facă minuni, Ioan precizează: Nu m-a trimis Hristos să înviez morţii, ci să învăţ pe cei rătăciţi.

Astfel se înţelege ceea ce spune şi Sfântul Nicolae Cabasila: minunile le făcea Hristos pentru a se încredinţa poporul că El este Dumnezeu; dar ele nu erau absolut necesare pentru mântuire. La fel vedem că Sfântul Ioan ţine la caracterul practic şi smerit al minunii ca act supranatural îndeplinit din voia lui Dumnezeu atunci când El consideră că este nevoie. Ioan îşi urmează Învăţătorul Care, la ispitirea din pustiul Carantaniei, nu l-a învins pe diavol prin minuni, ci prin smerenie şi cuvânt.

Învăţătura lui Hristos este tocmai acest cuvânt. Înţelegerea lui ne dă posibilitatea de unirea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Toate s-au făcut prin Cuvânt şi doar prin Cuvânt ne putem mântui, căci Cuvântul este viaţa.

Vezi şi Ioan – de la ucenicul mult iubit, la apostolul chinuit