„Duhovnicul” sau tentativa de încreştinare a „Jocului cu mărgele de sticlă”

margeleDacă O încercare de biografie a lui Josef Knecht, magister ludi conţine viaţa spirituală a acestuia, o viaţă ruptă de idealuri sau patimi lumeşti, cele trei autobiografii ale lui Josef Knecht cuprin năzuinţa acestuia de a da valenţe religioase propriei vieţi, activitatea religioasă fiind evitată de biografia oficială, deşi raportarea la divinitate este de o importanţă covârşitoare în viaţa oricărei persoane.

Dacă Aducătorul de ploaie prezintă ideea unei vieţi spirituale profund dedicate societăţii, dăruire ce merge până la sacrificarea propriei vieţi pentru binele comun, dacă O biografie indiană zugrăveşte dezgustul omului în faţa irealităţii vieţii, o viaţă de necazuri şi bucurii miscibile într-o formă ciudată, om ce renunţă astfel cu totul la lume pentru a se însingura şi a se dedica unei perfecţionări autosuficiente, Duhovnicul înfăţişează trăirile eremitului însingurat, care a fugit din lume pentru a se purifica şi spiritualiza, revărsându-şi apoi darurile primite prin asceză asupra oamenilor aflaţi pe calea mântuirii.

Josef Famulus (famulus înseamnă secretar privat, din latinescul sclav), duhovnic ce nu-şi mustră sau canoniseşte penitenţii, ci îi îmbrăţişează şi sărută evlavios, era cuprins de dezamăgirea unei vieţi prost rânduite, de îndoiala unei activităţi bine făcute. Răzbind cu greu prin gânduri negre de deznădejde şi sinucidere, el hotărăşte să meargă să se destăinuie unui alt pustnic, mai bătrân, Dion Pugil (literal boxer), confesor aspru şi nemilos. Dacă ambii se înalţă pe calea nevoinţei spre o înţelegere mai profundă a vieţii şi realităţilor spirituale, se observă însă carenţa unei legături personale cu divinitatea. Hermann Hesse pune accentul mai ales pe înţelegerea filosofică a nevoinţei, pe aportul social al credinţei, mai puţin pe mântuirea personală în Hristos, specificul creştinismului.

În ciuda celor menţionate, considerăm această scriere ca având un impact pozitiv asupra înţelegerii spiritului uman şi a paşilor în desăvârşirea omului.

spre-cerCum tot ce-i tânăr şi-nflorit apune

Îmbătrânind, aşijderea oricare

Virtute, vârstă sau înţelepciune

La vremea ei dă-n floare, apoi piere.

[…]

Un spaţiu să schimbăm cu celelalte,

Şi nici o vatră nu ne fie dragă;

Al lumii duh în lanţuri nu ne leagă,

Ci vrea din treaptă-n treaptă să ne salte.

[…]

Chemarea vieţii-n veci de veci nu tace…

Hai, inimă, la drum şi fii voioasă!

 

Hermann Hesse

Trepte (Transcende!), în Jocul cu mărgele de sticlă

Jocul cu mărgelele de sticlă sau Lupta spiritului şi lumea

hesse3Rodul unei munci de doisprezece ani a autorului german stabilit în Elveţia neutră războiului, Jocul cu mărgelele de sticlă reprezintă apogeul creaţiei literare a lui Hermann Hesse, după mai bine de 40 de ani de la debut.

După o lectură devotată a frazelor pretenţioase şi exprimărilor faraonice demne de un maestru al spiritului, cititorul ajunge la înţelegerea apoteozei lumii spirituale pe pământul belicos.

Castalia – provincia activităţilor umane spirituale elitiste, utopie a unei comunităţi areligioase, cu centrul într-o fostă mănăstire benedictină! Locul unde se forma elita societăţii, elită însă separată de restul lumii. După separarea totală de familie, copilul era crescut de mic în comunitatea ştiinţifică, dedicându-se cu totul studiului, într-un celibat pe viaţă.

Urcând pe treptele cunoaşterii, Josef Knecht devine megister ludi, ministru al jocului cu mărgelele de sticlă, parte a conducerii Ordinului. Această onoare de care se bucură la o vârstă destul de fragedă vine cu o adiţională îngrădire a libertăţii, cu cerinţe şi atribuţii, cu nevoia dăruirii şi a dedicării. Dacă pentru toate acestea maestrul răspunde pe măsură, el nu poate ignora gândul inutilităţii dezvoltării spirituale personale şi provinciale în absenţa comuniunii şi participării lumii întregi. Dacă această comunitate spirituală creată în lume şi de către lume şi susţinută de ea, nu-şi pierde sensul izolându-se total de lume, neparticipând la elevarea ei, la scoaterea ei din noroiul istoriei!

Renunţarea unui demnitar la demnitatea, funcţiile şi rangul său pentru a se coborâ şi a salva lumea reprezintă afirmarea necesităţii spiritului, curăţit şi ridicat deasupra lumii,  de a se întoarce în ea pentru a o transfigura.

‘steppenwolf’ sau omul între fiară şi dumnezeu

steppenwolf2

Omul nu este o creatură definitivă, ci o cerinţă a spiritului, o posibilitate…

Hermann Hesse

Citindu-l pe Hermann Hesse nu se poate să nu trăieşti la intensitate maximă emoţiile, îndoielile sau trăirile personajelor.

… eu sunt pentru tine un fel de oglindă…

Harry Haller sunt eu! Harry Haller eşti tu! Harry Haller cu îndoielile mele, Harry Haller cu trăirile tale!

S-ar putea ca omul să nu fie doar un animal cât de cât raţional (o eroare fatală, o progenitură frenetică şi nereuşită a lumii primordiale, o sălbatică şi înfiorătoare tentativă eşuată a naturii), ci şi o odraslă a zeilor, sortită nemuririi.

Harry Haller pe drumul cunoaşterii, omul pe poteca cugetării…

Omul are posibilitatea să se dedice pe deplin domeniului spiritual, încercării de a se apropia de dumnezeire, idealului evlaviei. Şi invers, are, de asemenea, posibilitatea de a se dedica vieţii instinctuale, chemării simţurilor sale, îndreptându-şi toată strădania spre satisfacerea unor plăceri de moment. Prima cale duce spre evlavie, spre martiriul spiritual, spre unirea cu Dumnezeu. Cealaltă duce spre desfrânare, spre martiriul instinctual, spre unirea cu putreziciunea.

Trăirea mazimă a omului nu acceptă compromisul. Indiferent ce alegi, nu-i mai poţi suporta pe cei în două luntre, pe cei ce alternează ebrios între fiinţare şi inexistenţă.

Un om obsedat de Dumnezeu este, desigur, în stare să accepte şi un criminal, şi invers, dar nici unul, nici celălalt ca de altfel nici unul din trăitorii în absolut nu este în stare să accepte linia aceea neutră şi insipidă de mijloc, care e comportamentul burghez.

Deşi conştient de aceasta, fiecare recunoaşte multitudinea de posibilităţi, pluritatea dorinţelor şi ciocnirea ideilor din interiorul aceleiaşi persoane.

În realitate însă, nici un eu, nici chiar cel mai naiv, nu este unitar, ci este un univers de o diversitate extraordinară, o mică boltă cerească presărată de stele, un haos de forme, trăiri şi stări, de apucături moştenite şi posibilităţi.

Dar sunt obligat să suport iarăşi întâlnirea cu mine însumi, fiorul ei de moarte, să merg înainte pe calea spre nevinovăţie, spre ceea ce e necreat, spre Dumnezeu, cale ce nu duce îndărăt, ci înainte, nu spre lup sau copil, ci mereu mai departe în vină, mereu mai adânc în umanizare, tocmai pentru că umanizarea înseamnă întoarcerea în cosmos, suprimarea dureroasei individualizari; îndumnezeirea înseamnă a-ţi fi lărgit atât de mult sufletul, încât acesta să poată cuprinde iarăşi întregul univers.

Moartea e inevitabilă pentru lupul de stepă. Numai nimicind fiara, într-o bună zi voi învăţa să râd!