Știința descoperă natura creată de Dumnezeu

Religia transcende limitele științei

Declarațiile recente ale reputatului fizician englez Stephen Hawking au făcut înconjurul lumii. A spune că raiul „este o poveste pentru oamenii care se tem de întuneric” este un atac direct la miliardele de persoane care cred într-o viață viitoare și pentru miile de oameni de știință care cred în Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu este condiționată de o minte genială

Într-un interviu acordat pentru The Guardian, Stephen Hawking respinge credința în Dumnezeu. El spune că raiul și viața de apoi sunt povești pentru cei fricoși, căci „eu privesc creierul ca pe un calculator care nu mai funcționează atunci când componentele lui se strică. Iar pentru calculatoare nu există rai sau viață de apoi”. Cel mai eminent om de știință al Marii Britanii refuză „confortul” psihic pe care l-ar oferi o viață viitoare predicată de religie.

Fizicianul în vârstă de 69 de ani nu face pentru prima dată astfel de declarații. În cartea sa „Marele design” publicată în 2010, Hawking susține că nu există nevoia unui creator care să explice existența universului. El admite folosirea termenului de „Dumnezeu” ca o metaforă, dar refuză credința într-un creator care ghidează formarea universului. Această carte, din cauza „greșelilor elementare de logică” pe care le conține, potrivit rabinul șef Lord Sacks, a suscitat comentarii virulente din partea mai multor lideri religioși.

Aura de adevăr a unor păreri personale

Comentând declarațiile lui Hawking, Cristian Tudor Popescu ajunge la a denumi viața de apoi „o excrocherie”. Astfel, ideile de rai și viață de apoi sunt „o excrocherie prin care oamenii pot fi controlați”. Acestea ar fi simple concepte sau simboluri folosite pentru a controla colectivitățile. „De aici nevoia de Biserică și de viață de apoi.” Pentru Cristian Tudor Popescu, Biserica s-ar folosi de această imagine pentru a controla lumea.

Problema unor astfel de declarații apare din faptul că ele vin de la o persoană cu o anumită reputație în știință și viața mondenă (se cunosc aparițiile lui Hawking în filme ca „Familia Simpsons” sau „Star Trek: The Next Generation”). Din cauza acestui fapt, anumite persoane i-ar putea prelua declarațiile ca axiomatice, fără a le mai verifica valoarea de adevăr. Ele vor avea aura unor cuvinte spuse de o persoană capabilă, care nu ar putea greși, care folosește știința ca pretext pentru respingerea credinței în Dumnezeu sau în viața viitoare.

În ciuda faptului ca mare parte din legile științifice sunt doar ipoteze, știința conținând în sine și un mare grad de subiectivitate, acestea nu-i împiedică pe mulți să îi ofere științei mai mult credit decât este necesar. Există multiple teorii care explică fenomene atunci când acestea sunt studiate separat, dar care se exclud reciproc atunci când se încearcă o privire de ansamblu. Știința nu a găsit o teorie pentru toate, acel set de ecuații unificatoare care să descrie fiecare particulă sau fenomen din întreg universul.

Dumnezeu umple de logică existența

Pe de altă parte, renumitul savant Albert Einstein era convins de existența lui Dumnezeu și a vieții viitoare. El spunea că „în veacul nostru materialist, singurii oameni de știință serioși sunt oamenii profund religioși”. Astfel, el afirmă și confirmă sentimentele profund religioase care îi animă pe mulți dintre cei care se dedică științei. Aceasta pentru că „un om de știință care refuză orizontul religios se descalifică”, după cuvintele lui Radu Preda, directorul fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale și Interreligioase (INTER) din Cluj Napoca. În aceeași ordine de idei și citându-l pe Denis Alexander, profesorul de chimie fizică Gelu Bourceanu de la Facultatea de Chimie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și directorul Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie, Filozofie și Știință din cadrul aceleiași universități, spune că „Dumnezeu este garantul proprietăților Universului și motivul pentru care trăim într-un Univers coerent”.

Omul descoperă credința în Dumnezeu

Dintotdeauna s-a încercat să se argumenteze existența lui Dumnezeu prin diferite metode logice, aducându-se argumente istorice, cosmologice, teleologice, morale, ontologice sau statistice. Însă toate acestea au valoare doar pentru cei dispuși să le asculte și, mai ales, să le accepte. Aici nu mai este vorba despre inteligență sau „prostirea” populației, ci de relația sau acceptarea personală a lui Dumnezeu.

Fiecare om, indiferent că se naște sau nu într-o familie credincioasă, își pune mai devreme sau mai târziu problema sensului existenței și implicit a lui Dumnezeu. Faptul că ești botezat ortodox nu te face automat și credincios. Credința conține o componentă activă care deși se educă, omul crede în Dumnezeu nu pentru că este botezat, pentru că cei din jur cred sau pentru că așa se poartă, ci pentru că el însuși a ajuns la această conștiință și simțire. Problema existenței lui Dumnezeu trebuie pusă în mod activ de către fiecare, cu sinceritatea omului care caută adevărul și cu disponibilitatea de a accepta adevărul, chiar dacă acesta este contrar părerii unuia sau altuia. Doar după o verificare la rece omul va putea crede cu adevărat, va ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu este personală

Știința nu poate cerceta decât ceea ce cade sub incidența instrumentelor sale de acțiune. Ea poate verifica ceea ce este văzut și supus experimentului. Ea nu poate măsura ceva pentru care nu există măsură, ea nu poate vedea ceva pentru care nu are ochi. Ea creează instrumentul cu care va măsura apoi ceea ce a determinat însăși existența instrumentului. De aceea, despre ființa lui Dumnezeu se poate spune în aceeași măsură că există sau nu. Există, pentru că este singurul lucru care există cu adevărat și din care toate celelalte își trag existența. Nu există pentru că nimic din ceea ce există nu-i poate verifica existența, nu-i poate concepe cu adevărat natura Lui necreată, nu există ceva creat care să măsoare necreatul. Așa cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz, „Dumnezeirea nu poate fi înțeleasă de mintea omenească și nici nu este cu putință să ne-o închipuim toată câtă este Ea”. Astfel, natura lui Dumnezeu se află mai presus de cugetare, de ceea ce omul poate experimenta. Însă omul intră în contact cu Dumnezeu prin cele comune. Nu doar că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, dar și Dumnezeu ia trup și suflet în persoana lui Iisus Hristos, pentru că „este cu neputință celor care sunt în corpuri să se unească cu desăvârșire cu cele cugetate de minte, fără intermediul celor corporale” (Sf. Grigorie de Nazianz). De aceea, în Ortodoxie, omul întreg, trup și suflet are posibilitatea să-L experimenteze întreg pe Dumnezeu.

Experimentarea lui Dumnezeu nu este una obiectivă, ci, în mod esențial, ea este personală. Deși Dumnezeu are o natură obiectivă și singurul lucru obiectiv, El fiind „Cel ce este” (Ex. 6,3), Dumnezeu nu poate fi perceput astfel de om decât după experimentarea Lui ca persoană. Persoana umană intră în relație cu Dumnezeul personal pentru ca astfel să i se releve și obiectivitatea naturii Lui. Omul Îl înțelege pe Dumnezeu pe măsură ce se apropie de El într-o comunicare și împărtășire reciprocă. De aceea, omul Îl cunoaște pe Dumnezeu nu doar în mod logic, prin rațiune, ci și prin simțire, întreaga lui ființă tinzând să cuprindă, să înțeleagă și să simtă ființa lui Dumnezeu. Astfel, cunoașterea lui Dumnezeu pe care o oferă creștinismul nu este doar o înțelegere logică sau acceptarea unei idei despre El, ci ea se ridică la o cuprindere și o simțire supralogică a celui ce a creat lumea în mod logic, a Celui care dă sens la toate.

Unde a eşuat Nietzsche?

Friedrich Nietzsche a rămas în istorie ca cel ce a avut curajul să afirme că Dumnezeu a murit. Nebunul lui Nietzsche însă nu află ceva nou, nu face o descoperire nouă. El doar prezintă o realitate. El constată inexistenţa lui Dumnezeu, el vede că locul ocupat normal de Dumnezeu între oameni este gol. Dumnezeu nu mai există printre oameni şi, mai mult, singurii vinovaţi pentru moartea lui Dumnezeu nu sunt decât oamenii, ei L-au ucis.

Afirmaţia a fost un şoc pentru cei care încercau să creadă că ei cred în Dumnezeu. Dar au trecut pur şi simplu mai departe. Până la urmă, vorbele acestea erau din gura unui nebun. Dar constatarea lui Nietzsche se prelungeşte peste ani.

Frustrarea de la care a pornit revolta lui Nietzsche a fost resimţirea golului ontologic al omului. Mai mult, acolo unde se dorea a fi Dumnezeu, unde omul credea că există Dumnezeu, acolo nu era nimic. Astfel apar problemele de conştiinţă ale lui Nietzsche, de la falsitatea existenţei deisţilor, la fuga într-o realitate imaginară, la refuzul de a trăi o viaţă reală, fie ea fără Dumnezeu.

Răsculându-se împotriva unor goluri, a unor lipsuri, Nietzsche vrea să demoleze întreg edificiul gândirii moraliste de până atunci. Morala: trebuie tras în morală. El vede consensus sapientium c semne ale decăderii umane, Socrate şi Platon sunt instrumente ale destrămării greceşti.

Dintr-un măscărici, un dialectician ce depotenţează intelectul adversarilor săi, Socrate devine un bârlog al tuturor relelor pofte, care însă este stăpân pe ele. Egalizând morala lui Socrate cu creştinismul, Nietzsche vede nenaturală împotrivirea pe care o adoptă morala faţă de instinct. El vede în aceasta o decadenţă, căci cât timp viaţa e în creştere, fericirea echivalează cu instinctul.

Pentru Nietzsche, simţurile reprezintă mărturia asupra adevărului, asupra realităţii. Încercarea de a le raţionaliza duce inevitabil la falsificarea lor. Astfel, lumea simţurilor este singura care există, tocmai pentru că trupul este îndeajuns de obraznic pentru a se manifesta ca real. De aceea, pentru Nietzsche nu există o realitate ultimă, un nunc stat. Ceea ce este nu devine; ceea ce devine nu este. Schimbarea ce există în lume nu poate presupune, ci chiar infirmă existenţa unei esenţe, a unei fiinţe care este, acea stupefiantă noţiune de Dumnezeu. În aceste condiţii, nu există decât această realitate şi nu alta spusă adevărată. Lumea „adevărată” nu-i decât un „adaos mincinos”…

Logica lui Nietzsche e verosimilă: dacă lumea adevărată este inaccesibilă, de neatins, ea este în mod necesar necunoscută. De aceea ea nu este nici mângâiere, nici mântuitoare, nici implicând o îndatorire: la ce îndatorire ne-ar putea supune ceva necunoscut?…

Filosofia lui Nietzsche este de fapt o nouă reformă. Ea este de fapt atitudinea omului căruia i se prezintă o noţiune despre un Dumnezeu atotputernic, grandios, just şi moral, care creează graţia pentru a o da oamenilor ca o mângâiere, ca o oarecare bucurie, ca un surogat pentru necunoaşterea lui esenţială, căci Dumnezeu, în natura Lui, nu poate fi cunoscut. Astfel apare întrebarea ce rost mai are un Dumnezeu necunoscut, care rămâne pe veci inaccesibil? Frustrarea lui Nietzsche este de fapt frustrarea oricărui om căruia i se îngrădeşte libertatea dorinţei lui de absolut, un om care vrea totul, care doreşte totul, dar căruia i se oferă în schimb o graţie, o făcătură, incomparabilă cu esenţa lui Dumnezeu, cu acel ceva total transcendent. Atunci când în calea dorinţei omului apare o piedică ori dorinţa e nenaturală, ori piedica nu există cu adevărat.

Urmarea logică pentru Nietzsche este aceea că sfântul plăcut lui Dumnezeu e castratul ideal. Este omul care îşi inhibă dorinţa naturală şi normală de absolut. În ciuda aceste afirmaţii categorice, Nietzsche recunoaşte o oarecare sfinţenie a unora atunci când afirmă că lucrurile cele mai otrăvite nu de impotenţi au fost spuse, şi nici de asceţi, ci de asceţii irealizabili, de cei cărora le-ar fi fost necesar sa fie asceţi…

Morala decadenţei de care vorbeşte Nietzsche nu prea are însă legătură cu înţelegerea profundă, mistică a răsăritului creştin, ci ea se bazează mai mult pe puritanismul steril occidental – o erezie a creştinismului bisericii apostolice – şi pe filosofia lui Kant – care ar fi un creştin şiret – sau a lui Schopenhauer, cel care descrie morala ca negare a voinţei de viaţă.

Prin filosofia sa, Nietzsche nimiceşte idolii mentali identificaţi cu Dumnezeu, respinge existenţa raţională a lui Dumnezeu cerută de principii ca cel al primei cauze, a sensului sau a autorităţii morale, dar lipsită de experienţa istorică sau senzorială a omului.

Pentru creştinismul răsăritean însă, obiecţiile aduse de Nietzsche nu-şi au rostul. Astfel, deşi s-ar părea ilogic, Biserica îi dă dreptate lui Nietzsche în observaţiile sale, dar nu îi certifică explicaţiile. Ideile împotriva căruia luptă Nietzsche sunt aceleaşi care luptă împotriva înţelegerii reale a creştinismului, dar soluţiile date de Biserică nu conduc la nihilism, ci la afirmarea şi confirmarea vieţii naturale şi adevărate.

Pentru creştinismul răsăritean, omul este destinat la asemănarea totală cu Dumnezeu, laitmotivul sfinţilor răsăriteni (şi nu numai) fiind Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu.

Dumnezeu, în fiinţa Lui, este mai presus de existenţă sau inexistenţă. El se cunoaşte ca esenţă mai presus de existenţă, dar şi ca persoană imanentă, capabilă şi dornică de comuniune totală şi completă cu omul. Comunicarea omului cu Dumnezeu nu se va face prin intermediul unei graţii create, ci ea va fi o legătură personală, totală şi directă. Nimic nu se va interpune între om şi Dumnezeu. Omul va fi capabil de aceasta doar prin regăsirea de sine, prin aflarea propriei realităţi şi asumarea ei. Grigorie de Nazianz, recunoscut ca mare sfânt în creştinism, afirmă că Dumnezeu întreg va fi toate în toţi, atunci când noi nu vom mai fi multe, ca acum din pricina mişcărilor voinţei şi a patimilor, când nu purtăm în noi nimic în totul din Dumnezeu, sau puţin, ci când vom fi cu totul asemenea lui Dumnezeu, cuprinzători ai întregului şi singurului Dumnezeu. Căci aceasta este desăvârşirea spre care ne grăbim.

În creştinism, omul devine pentru a fi. El nu este încă, dar devine. De aceea, transformarea omului nu este într-o lume ireală, ci doar tranzitorie. Ea este o treaptă spre lumea ce va fi, dar nu este încă. Nu se pune problema unei lumi reale sau nu, ci a unei realităţi ce trebuie asumate.

Aici intervine rolul moralei. Morala, în creştinul ortodox, nu este masochism. Ea nu provine din demonizarea materiei şi spiritualizarea binelui. Morala este de fapt o raportare corectă la informaţia simţurilor. Apostolul Pavel, când scrie romanilor, le spune că cel credincios, stăruind prin fapte bune, caută slavă, cinste şi veşnicie. Deci creştinul, prin fapte bune, caută plăcerea, împlinirea, toate frumuseţile şi bunurile. Dar el recunoaşte toate acestea ca venind de la Dumnezeu. Morala nu se împotriveşte naturii, ci o ghidează pre natural. Dacă Nietzsche se declară imoralist, creştinul devine amoral, ca Dumnezeu. Prin unirea cu Dumnezeu, creştinul trece dincolo de bine şi rău, transcende aceste noţiuni. În Dumnezeu nu va mai exista binele şi răul ca dualitate, ci doar normalul şi naturalul, prezenţa realului care le transcende.

Pentru cei care mai cred că va exista diferenţă între Dumnezeu şi om

Iisus Hristos ia chip de rob, se coboară cu cei deopotrivă robi şi cu robii şi ia forma străină de El, purtându-mă pe mine întreg în Sine împreună cu cele ale mele, pentru ca să consume în El Însuşi păcatul, ca focul ceara sau ca soarele aburii care ies din pământ şi să iau şi eu cele ale naturii Lui, prin amestecarea mea cu El… Dumnezeu întreg va fi toate în toţi, atunci când noi nu vom mai fi multe, ca acum din pricina mişcărilor voinţei şi a patimilor, când nu purtăm în noi nimic în totul din Dumnezeu, sau puţin, ci când vom fi cu totul asemenea lui Dumnezeu, cuprinzători ai întregului şi singurului Dumnezeu. Căci aceasta este desăvârşirea spre care ne grăbim. (Grigorie de Nazianz)

Teologie fără riscuri

Filosofează-mi despre lume, sau despre lumi, despre materie, despre suflet, despre naturile raţionale mai bune sua mai rele, despre învierea morţilor, despre judecata de apoi, despre recompensele şi pedepsele de atunci, despre patimile lui Hristos. Căci nici de izbuteşti în aceste chestiuni nu este fără de folos şi nici dacă greşeşti nu este primejdios.

Grigorie de Nazianz