Persoana nu se epuizează în viața sa biologică

O falsă cale de apărare a demnității umane

Știrea că o femeie olandeză de 64 de ani a fost eutanasiată în ciuda faptului că nu își mai putea exprima dorinţa de a muri a făcut înconjurul lumii. Discuțiile cu privire la eutanasie nu sunt noi și nici terminate, însă acest eveniment ar putea reprezenta un precedent privind ridicarea vieții celor care sunt declarați incapabili să-și mai manifeste această dorință sau nu.

Potrivit mailonline.co.uk, femeia respectivă suferea de demenţă senilă severă și a fost eutanasiată în Olanda, chiar dacă ea nu a mai putut să-şi exprime dorinţa de a muri. Ea fusese o susținătoare a eutanasiei, făcând o declaraţie scrisă încă din timpul când se simțea bine, declarație în care menționa cum vroia să moară.

Eutanasia este legală în Ţările de Jos, cu condiţia ca medicul să consideră că pacientul face o alegere informată şi suferă de dureri insuportabile. Constance de Vries, doctorul care dă o a doua părere în astfel de situații, a declarat că acest caz are implicaţii serioase pentru legea eutanasiei din Olanda, deoarece înseamnă că pacienții care nu mai sunt în măsură să-și exprime dorinţele lor pot fi totuși ajutați să moară.

Includerea pacienților care suferă de Alzheimer lărgește mult numărul de persoane care ar putea fi eutanasiate. Avocaţii eutanasiei promovează ideea că eutanasierea persoanelor care suferă de demență este o modalitate potrivită de a evita suferinţa şi mai ales costurile îngrijirilor medicale.

Conferințe publice încurajează persoanele în vârstă să se informeze cu privire la „dreptul” lor de a muri, chiar dacă acestea sunt în stare bună de sănătate, dar trăiesc cu frica de ceea ce s-ar putea întâmpla în cazul în care sunt diagnosticate în viitor cu demenţă. Phyllis Bowman, membru al asociației britanice „Dreptul la viaţă”, a declarat că „prin faptul că oamenii optează pentru a muri atât de devreme sugerează existența unei anumite presiuni exercitate asupra lor”.

Lărgirea criteriilor sinuciderii asistate

Într-o țară în care legea eutanasiei este deja foarte permisivă, Asociația Medicală Olandeză (KNMG) consideră că o suferință insuportabilă prelungită să nu fie singurul criteriu pentru a solicita eutanasierea. Înainte, pentru a se califica pentru eutanasiere, pacienţii trebuiau să convingă doi doctori că fac această alegere din cauza unei suferinţei insuportabile în deplinătatea facultăților mintale.

Însă cultura morţii este vorace și odată ce începe să se hrănească, nu este niciodată potolită. În deja foarte liberalul sistemul de eutanasiere olandez, după aproape un an de discuţii, KNMG a publicat un document care spune că o combinaţie de factori sociali, de boli și afecțiuni care nu sunt terminale pot fi calificate, de asemenea, ca o suferinţă prelungită și de nesuportat, întrând sub incidența legii eutanasiei. Conform Radio Netherlands Worldwide, o persoană poate fi eutanasiată pe motive de „vulnerabilitate” și „singurătate”. Declinul social sau financiar, probleme psihologice sau „oboseala” ar trebui considerate ca motive de eutanasiere. Dr. Nieuwenhuijzen Kruseman, președintele KNMG, spune că „nu trebuie să fie întotdeauna o boala fizică, ci chiar debutul unei demențe sau probleme psihologice cronice este o suferință insuportabilă şi de durată. Aceasta nu trebuie să fie neapărat o boală in stadiu terminal.” În momentul de faţă, în Olanda există aproximativ un milion de oameni în vârstă care s-ar încadra în aceste criterii, adică 1 din 16 persoane.

Dorința de a trăi înlocuită de cultura morții

Din 2002, de când eutanasia a fost legalizată, medicii olandezi au pornit de la eutanasierea bolnavilor în stadiu terminal care cereau acest lucru, la bolnavii cronici care cer aceasta, la persoanelor cu handicap sau cu afecțiuni psihiatrice, acum extinzându-se la vârstnicii marginalizați sau vulnerabili. Criteriile care permit eutanasierea se dovedesc din ce în ce mai cuprinzătoare. Chiar și atunci când o persoană nu se încadrează din punct de vedere legal pentru solicitarea eutanasierii, KNMG spune că este absolut normal ca doctorii să ofere pacienților lor informaţii despre cum se poate sinucide sau „auto-eutanasiere”. Toate acestea se adaugă „Protocolului de la Groningen” care susține eutanasierea copiilor cu anumite anomalii congenitale. Ceea ce era considerat „genocid” sub auspicii naziste, acum este cunoscut ca „a muri cu demnitate”.

În cartea sa „Cultura morții”, Wesley J. Smith consideră că medicina contemporană „se schimbă de la un sistem bazat pe sanctitatea vieţii umane, într-un model utilitar în care cei cu probleme medicale iremediabile sunt văzuți ca având o „datorie” să moară”. Astfel, unii „bioeticieni” susțin retragerea suportului medical în cazurile considerate „inutile”, ignorând Jurământului lui Hipocrate după care s-a ghidat medicina de-a lungul timpului și care garantează dreptul la viață: „nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu avortiv”.

Viața este „Da” pentru veșnicie

În România, Colegiul Medicilor prevede în „Codul de deontologie medicală” următoarele: „Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient. Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri ori autovătămări prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens.” Rezumând aceste prevederi, prof. dr. Vasile Astărăstoae, președinte al Colegiului Medicilor din Romania și membru în Comitetul Director de Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei (Strasbourg), spune că „mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide”.

Biserica Ortodoxă a promovat dintotdeauna dreptul la viața ca dar al lui Dumnezeu. În documentul elaborat de comisia de bioetică a Sfântului Sinod și aprobat de acesta se spune că „fiind creată de Dumnezeu, viața umană este intrinsec bună și merită ca totdeauna să fie respectată și apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficiențe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute.  Ca ființe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu intrăm în și ieșim din istorie.”

Omul este conștient de începutul vieții sale și deși știe că ea are un sfârșit, el nu îl poate concepe. Cum este să nu mai fii?! Omul are doar dreptul la viață, nu și la moarte la inexistență. El este făcut pentru viață, și încă viață veșnică. Ceea ce creează Dumnezeu este un „Da!” pentru totdeauna (cf. II Cor. 1,19). Prin moarte omul nu se desființează, ci își continuă în alt plan existență. „Persoana nu se epuizează în viața sa biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiția sa pământească, iar viața în sensul biologic al cuvântului, este condiția fundamentală în vederea pregătirii persoanei umane pentru Împărăția lui Dumnezeu.” Dorința omului de a muri se prelungește în veșnicie ca o neînțelegere ce macină și sfâșie omul care nu știe sau nu înțelege viața.

Calitatea vieții nu trebuie separată de sacralitatea ei

Pr. Prof. Gheorghe Popa, prorector al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și membru în comisia de bioetică a Sfântului Sinod, spune că niciodată eutanasia nu va putea fi acceptată de către Biserică: „viaţa este valoarea supremă a omului pe pământ și trebuie să o ducem până la capăt indiferent de momentele dificile și suferințele prin care noi trecem. Oamenii trebuie să își asume cu încredere și speranță în Dumnezeu toate momentele dificile și să nu ajungă la o decizie de a interveni brutal ca viața lor să se termine agresiv, fără o raportare a ei la binecuvântarea și iubirea lui Dumnezeu. Viața și calitatea vieții nu trebuie separată de sacralitatea vieții.”

Părintele profesor ne-a mai precizat: „din perspectivă teologică, niciodată eutanasia nu va putea fi acceptată pentru că viață este un dar al lui Dumnezeu pentru că dacă viața este dar al lui Dumnezeu, atunci nu putem să ne-o luăm nici noi, nici altcineva sau la cererea noastră altcineva să se intervină pentru ca viața noastră să se încheie într-un mod agresiv și lipsit de încrederea și speranța în Dumnezeu.

Deciziile care se iau fie deciziile juridice, fie în comisiile de bioetică au ca punct de plecare o anumită viziune și o anumită antropologie, deci modul în care noi înțelegem și definim omul, sau cu alte cuvinte modul în care ne înțelegem pe noi înșine și sensul vieții noastre influențează uneori și deciziile noastre. Ca atare, deciziile care se iau în cadrul comisiilor de bioetică sau chiar deciziile care se iau la nivelul unor legislații, chiar dacă ele sunt legislații europene, în ele se reflectă de fapt o viziune secularizată prin care viața și calitatea vieții este pusă înaintea sacralitățiii vieții sau este separată de sacralitatea vieții. Datorită acestei perspective se ajunge la decizii care nu sunt în armonie cu viziunea Bisericii și în același timp cu teologia creștină.”

În legătură cu demnitatea în fața morții care este folosită ca argument în favoarea eutanasiei, pr. prof. spune: „demnitatea omului este dată de faptul că fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu, el este icoana lui Dumnezeu în lume și atunci demnitatea nu este o însușire pe care o dobândim în timp, ci demnitatea este un atribut ontologic al fiecărei persoane umane. Demnitatea ține de faptul că noi prezentăm în lume într-un fel binecuvântarea lui Dumnezeu și suntem icoane ale lui Dumnezeu așa cum spune Sfânta Scriptura. Noi trebuie să participăm prin viața noastră la viața dumnezeiască, la viața în comuniune cu Dumnezeu și prin Dumnezeu de fapt cu întreaga creație. Omul este o fiinţă vie menită să trăiască în comunitatea altor fiinţe vii, cu care împreună se bucură de viaţă ca valoare personală şi ca valoare comunitar-sobornicească. Viaţa omului ţine de Dumnezeu şi nu se poate explica decât în comuniunea omului cu Dumnezeu, Care are puterea să o dea, dar şi să o ia. Și atunci lucrurile se schimbă când alegem această cale de apărare și cultivare a demnității noastre umane.”

Creştinul în faţa doctorului

Majoritatea sfaturilor medicale reflectă conştiinţa Bisericii

În ciuda faptului că atitudinea statului şi a societăţii în general este una dezonorantă cu privire la medici, totuşi medicina rămâne una dintre cele mai apreciate şi frumoase meserii. Dacă Homer scria în Iliada medicii sunt iluştri peste oamenii pământului, un proverb indian propune ca dacă nu poţi deveni rege, fă-te medic.

Medicul este un om care-l ajută pe celălalt. El nu este neapărat un om de ştiinţă, dar îşi însuşeşte lecţii de ştiinţă din domenii variate ce alternează de la matematică, mecanică, fizică cuantică, la psihologie şi sociologie. Cu un bagaj de cunoştinţe diverse, medicul porneşte în lupta cu boli incomplet elucidate ce afectează un organism psihosomatic, un microcosmos de elemente şi fenomene ce continuă să eludeze cele mai luminate minţi.

Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, dar păcatul, prin caracterul lui nenatural, de opunere faţă de logica creaţiei, strică şi alterează natura, îmbolnăvindu-o. Astfel, lucruri şi fenomene naturale sunt alterate de alte lucruri sau fenomene naturale prin contactul lor pervertit. Nici un lucru sau fenomen natural nu este rău prin sine, dar prin alăturarea lor anormală ca timp şi spaţiu se produce alterarea şi coruperea naturii. Aceasta este dată de păcat, care nu are o substanţă în sine, pe principiul dualist, ci este o manifestare voită împotriva logicii şi naturii lucrurilor. De aceea, fie că este o atitudine sau o faptă, păcatul este un act împotriva ordinii naturale, un act lipsit de raţiune şi de sens.

Deşi păcatul perverteşte natura, îmbolnăvindu-o, boala este rezultatul naturii păcătoase şi nu în mod necesar al unui păcat în sine. Deşi uneori există o legătură evidentă între un păcat, ca de exemplu fumatul, şi o anumită boală, exemplu cancerul, uneori această legătură este mult mai subtilă, neputând fi obiectivată prin mijloacele ştiinţifice actuale.

Cauza suferinţei

Suferinţa cauzată de o boală este dată mai ales de incapacitatea omului de a-i înţelege cauza, decât efectiv de consecinţele ei. Durerea trupească nu înseamnă neapărat suferinţă. Aceasta se observă în cazul folosirii morfinei în scopuri medicale, morfină care, prin acţiunea sa nu înlătură durerea, ci scade componenta negativă pe care aceasta o comportă. Prof. Dr. Ion Fulga, şeful catedrei de farmacologie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti, precizează că efectul analgezic al morfinei se manifestă mai puţin asupra intensităţii percepţiei dureroase, cât mai ales asupra componentelor afective ale durerii. Foarte adesea, bolnavii sub tratament cu morfină declară că percep în continuare durerea, dar aceasta nu-i mai deranjează. Morfina nu diminuează numai intensitatea componentei afective a durerii, ci intensitatea oricărui stimul negativ din punct de vedere afectiv. În aceeaşi ordine de idei, explicând teologic diferenţa dintre durere şi suferinţă, această încărcătură afectivă negativă a durerii, Pr. Prof. Gheorghe Popa de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi spune că înţelesul suferinţei nu se confundă cu cel al durerii. O durere oarecare, cum ar fi cea provocată de o maladie a trupului nu înseamnă neapărat şi suferinţă. Aceasta din urmă apare atunci când este pus sub semnul întrebării însuşi sensul vieţii noastre, rostul trecerii noastre prin timp. De aceea, durerea se suportă, pe când suferinţa se asumă. Durerea poate fi doar a trupului, suferinţa atinge întotdeauna sufletul. Atunci când îşi face simţită prezenţa, suferinţa transformă radical situarea noastră în timp.

„Roagă-te Domnului … apoi fă-i loc doctorului”

Rezumând atitudinea pe care trebuie să o aibă omul în faţa bolii, Ecclesiasticul recomandă: Fiule, dacă eşti bolnav, n-o lua în uşor, ci roagă-te Domnului, iar Domnul te va vindeca. Îndepărtează greşeala… apoi fă-i loc doctorului, căci Domnul l-a făcut, şi nu-l îndepărta, pentru că ai nevoie de el (Ecc. 38, 9,12). De aceea, creştinul nu este ostil faţă de cel pe care Dumnezeu l-a pus să vindece, ci dimpotrivă, îi dă cinstirea ce i se cuvine (Ecc. 38,1). Pentru unii oameni, boala este o frustrare, o îngrădire a libertăţii sau a comodităţii obişnuite. Bolnavul simte că trupul lui, propria persoană i se împotriveşte, se rupe.

Căutând scăparea la doctor, bolnavul se raportează la el ca la o persoană de care depinde, care ştie totul şi de care trebuie să asculte. De aceea se vorbeşte de un anumit transfer asupra lui a unor atitudini emoţionale inconştiente dezvoltate în perioada copilăriei faţă de părinţi sau alte persoane importante din viaţa pacientului. Astfel, atitudinea de încredere sau suspiciune, de ascultare sau ostilitate, de afecţiune sau ingratitudine pe care o persoană o ia în raport cu doctorul reflectă mai degrabă legătura şi relaţia pe care o are cu proprii părinţi. Bolnavul se comportă faţă de medic ca şi cum s-ar afla în faţa propriilor părinţi.

Constrâns să ceară ajutor, bolnavul îşi iese din sine şi îşi descoperă neputinţa altuia, pentru ca acesta, pe baza investigaţiilor şi cunoştinţelor acumulate să dea o rezolvare, să-i refacă integritatea. Pacientul, deja suferind, păşeşte pe un teritoriu necunoscut, ştiind că va fi supus cercetării iscoditoare ale unei alte persoane, cu teama că va trebui să descopere ceva ascuns, ceva reprobabil, pentru care ar fi judecat. Aceasta se referă atât la părţi ale corpului care în general sunt protejate şi ascunse privirii, dar şi la anumite informaţii care trebuie împărtăşite, fapte din trecut ce pot fi încărcate de un sentiment de culpabilitate sau ruşine. Prin actul medical, doctorul depăşeşte o anumită distanţă fizică şi morală care există în mod normal între oameni, interacţionând fizic şi psihic cu el. De aceea, fiecare bolnav trăieşte mai mult sau mai puţin un sentiment de anxietate şi insecuritate.

În interacţiunea cu doctorul, pacientul devine subiect de studiu. Deşi el vine cu o anumită problemă, doctorul îşi începe examinarea de la primul contact, el fiind receptiv la orice indiciu somatic sau spiritual care  i-ar indica un posibil diagnostic. Aparent o discuţie liberă, conversaţia dinte doctor şi pacient este direcţionată de către primul pentru împlinirea scopului actului medical. Nu toate informaţiile sunt utile, iar altele, aparent fără rost şi ignorate iniţial de pacient, se pot dovedi folositoare pentru evaluarea şi succesul actului medical.

Examenul fizic este esenţial pentru stabilirea diagnosticului. El reprezintă o apropiere de intimitatea pacientului, un contact corporal. Această intruziune ar putea deştepta un reflex arhaic de apărare, mai discret la adulţi, dar mai pregnant la copiii needucaţi sau persoane impulsive. În ciuda acestui fapt, un examen clinic corect şi amănunţit va avea pentru pacient un efect securizant.

Cu privire la investigaţiile la care este supus, apare o frică atât cu privire la natura lor, gradul posibil de durere provocat sau alte efecte negative pe care le-ar presupune, cât şi la posibilele informaţii pe care le-ar furniza. De aceea, stabilirea diagnosticului este uneori rodul unei perioade lungi şi dureroase pentru bolnav, mai ales că, în unele cazuri, el poate fi va, incomplet, temporar sau imposibil de stabilit.

Bolnavul este direct responsabil de propria vindecare

Eroarea de diagnostic poate fi dată atât de medic, dar şi de către bolnav sau boală. Aceasta din urmă poate îmbrăca o formă atipică, mai ales în formele de debut, cu o simptomatologie neclară sau la limită cu alte afecţiuni. Dacă doctorul poate greşi prin ignoranţă, incompetenţă, vanitate sau lipsă de auto-încredere, un diagnostic greşit poate fi pus şi din cauza unui bolnav prea subiectiv, care ascunde intenţionat sau nu simptomele, care se supra-analizează, care spune simptome auzite sau presupuse, care creează panică sau dezinformare cu privire la anamneză, istoricul bolii. Unii bolnavi sunt inhibaţi de doctori şi dau numai răspunsuri afirmative sau exacerbează simptomele pentru a se bucura de o anumită voluptate a catastrofei. Uneori pacientul se leagă de posibilitatea unui diagnostic grav, încât nu renunţă la el nici în faţa celor mai convingătoare argumente.

Dacă în trecut bolnavii credeau în puterea terapeutică a doctorului, acum se tinde la a absolutiza medicaţia, la a găsi pastila magică. Trebuie precizat că, în majoritatea cazurilor, nu există o pastilă magică vindecătoare. De cele mai multe ori, mai ales în cazul bolilor cronice, se impune adoptarea unui nou stil de viaţă, mai sănătos. Poate cel mai bun exemplu este folosirea sării de bucătărie care, al cărei adaos este inutil în condiţiile unei alimentaţii normale, se foloseşte peste măsură, uitându-se de efectele negative pe care le are, ea fiind factor de risc pentru diferite boli cardiovasculare sau cancere. Astfel, tratamentul antihipertensiv nu are nici un efect în condiţiile ingestii de sare.

Vindecarea bolnavului nu ţine numai de o metodă medicală, dar şi de psihicul şi dorinţa lui de viaţă. Nici un doctor nu poate reda dorinţa de viaţă, nu poate umple golul existenţial al omului. Acesta trebuie să-şi descopere sensul dincolo de boală şi moarte, trebuie să se cunoască şi să cunoască viaţa.

Tratamentul trebuie asumat şi respectat. Neîncrederea în deciziile unui anumit doctor, apărută din varia motive, nu trebuie generalizată. Însă dacă acelaşi diagnostic sau tratament apare şi în cazul în care se cere o a doua opinie, este mai puţin probabil să se repete aceeaşi eroare medicală.

Doctorii, oameni fiind, pot greşi mai mult sau mai puţin grav, dar nimeni nu vrea să fie persoana căreia i se greşeşte. În ciuda acestui fapt, nu trebuie generalizate suspiciunea sau neîncrederea. Un aspect important îl constituie faptul că fiecare procedură medicală, chiar dacă este aceea de a lua o inofensivă pastilă, poate avea complicaţii sau reacţii adverse, independent de buna voinţă sau priceperea doctorului sau îngrijitorului. Pacientul trebuie să fie conştient şi să-şi asume din riscurile actului medical.

În ciuda progresului tehnic şi ştiinţific, munca doctorului este una pierdută, omul murind în cele din urmă. De aceea, fiecare creştin nu trebuie să îşi caute sănătatea în mod obsesiv sau ca o încercare de fentare a morţii, care nu este decât o trecere spre o nouă viaţă, ci pentru a putea lucra mai intens faptele bune, pentru a putea intra mai bine în comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii, dar mai ales cu sine.

Creştinul în faţa doctorului

Sunt unii creştini care ignoră doctorii sau sfaturile lor sau aşteaptă să se facă o minune cu ei, să fie vindecaţi direct de vreun sfânt dau de Dumnezeu. Însă aceasta nu este învăţătura Bisericii care a creat primele spitale comunitare din lume. O încredere totală în puterea lui Dumnezeu nu respinge ajutorul primit prin doctor, care este chip al proniei divine. Aşa cum mântuirea se face prin comuniunea cu oamenii, aşa cum iertare se dă prin preoţi cu păcate, Dumnezeu a rânduit ca doctorii, deşi fiecare cu problemele sale, să ajute la rezolvarea problemelor celorlalţi, în măsura cunoştinţelor şi posibilităţilor meseriei lor. Dacă unii pustnici evitau ajutorul aproapelui pentru a se învrednici de ajutorul direct al lui Dumnezeu, aceasta nu trebuie impusă ca o regulă, pentru că ei erau capabili să înţeleagă şi să respecte voia lui Dumnezeu de a nu-i vindeca. Astfel ei nu doreau vindecări miraculoase, urmând Mântuitorului care, la ispitirea diavolului, a răbdat şi nu a făcut minuni atunci când suferea, zicând: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!

De obicei, sfaturile doctorilor sunt menite pentru stimularea sănătăţii, un stil de viaţă sănătos având efecte favorabile asupra întregii fiinţe umane, trup şi suflet. Aceasta mai ales pentru simplul motiv că majoritatea îndemnurilor medicale vin să întărească şi să îndreptăţească un stil de viaţă cumpătat, promovat de la început de Biserică. Dacă în mod normal ascultăm de cel mai mare, atunci când suntem bolnavi ascultăm de medic.

Deşi informaţii medicale pot fi întâlnite în diverse locuri, trebuie menţionat faptul că ele nu suplinesc vizita la medic, precizările acestuia fiind cele mai potrivite pentru cazul specific pe care îl tratează. Datele care se găsesc în diferite surse media pot varia de la informaţii de ultimă oră documentate ştiinţific, dar fără prea mare valoare practică imediată, la enunţuri total eronate sau chiar răuvoitoare. În această categorie intră şi diferite forumuri de pe internet în care se prezintă cazuri şi experienţe particulare, imposibil de generalizat. Consultul medical personal şi direct nu poate fi înlocuit, ştiindu-se că se tratează bolnavul, nu boala.

Durerea şi suferinţa lui Iov sau acutizarea sensului ontologic uman

Nefericirea nu este oare pentru cel nedrept şi nenorocirea pentru făptuitorul fărădelegii?

Iov 31,3

Departe de a fi un legiuitor, Dumnezeu e persoane dornică de iubire, e un amorezat ce caută mereu, în nenumărate chipuri să câştige atenţia creaţiei Sale. Omul se arată în acest fel ca ceva vrednic de dorit, ca ceva ce merită toată atenţia dumnezeirii. Neabătut în iubirea Sa fiinţială, Dumnezeu este gelos şi îndurerat de nestatornicia omului, de refuzul său de a-şi accepta menirea, de a-şi găsi împlinirea.

Sedus şi înşelat de „logica” diabolică ce absolutizează partea şi neaglijează sau uită întregul, omul vrea să fie autonom, să fie centrul lumii (Pr. Gheorghe Popa). Însă imediat după gustarea din păcat omul simte un mare gol, îşi simte goliciunea ontologică.

Deşi creat în afara lui Dumnezeu ca fiinţă mai presus de fiinţă şi esenţă mai presus de esenţă, omul depinde ontologic de Cel ce l-a creat. Pentru că El este totul şi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, nimic nu poate fi în afara Lui. Deşi fiinţial depinde de Creator, omul poate însă să-şi manifeste libertatea ca „DA” pentru viaţă, comuniune şi desăvârşire în iubirea atoatedăruitoare a Făcătorului, sau „NU”, cu negare a propriei existenţe, ca negare a participării la iubirea Treimii, ca permanentă însingurare, ca refuz. Pentru că nu poate ieşi din Cel ce l-a creat, pentru că nimicul este în afara Lui, omul-refuz încearcă să se ascundă, să fugă de demnitatea şi responsabilitatea sa. Comportamentul lui ar fi hilar, dacă nu ar fi într-adevăr tragic: omul încearcă să închidă ochii şi să spună că nu există, că nimic nu există.

Din acest motiv, omul se simte singur şi izolat. Aşa cum spunea Părintele Serghie, nimeni nu se simte în largul său pe acest pământ. Creaţia se revoltă împotriva omului care nu mai este recunoscut ca ipostas conştient al său. Pământul devine spaţiu ce desparte şi întemniţează, devine mormânt al omului (P. Gheorghe Popa).

Picând testul libertăţii, Adam, şi prin el toţi fiii lui, este nevoit să se supună la mii de legi pentru a putea supravieţui pe acest pământ devenit ostil. Nerespectarea acestor legi, a ordinii din creaţie prin actul păcătos, atrage în mod inevitabil după sine pedeapsa şi moartea. Durerea şi suferinţa nu vine ca pedeapsă din cer, ci ca o consecinţă inevitabilă a legilor naturale, a dreptăţii creaţiei (P. Gh. Popa).

În acest sens, dilema lui Iov pare de înţeles. Dar Iov, despre care nu prea ştim nimic din punct de vedere istoric, prefigurează patima Mântuitorului şi depăşirea ei prin bucuria Învierii. În Iov, omenirea îşi dă lupta între bine şi rău, lumină şi întuneric, între iubire şi însingurare.

Încercările prin care trece omul sunt vazute ca probe pentru purificarea iubirii, pentru apropierea treptată de comuniunea cu Hristos. Dorul profund al lui Iov pentru comuniune este un dor care nu iartă pe nimeni (P. Gh. Popa).

Dacă durerea afectează trupul, suferinţa reprezintă o atingere a sufletului prin punerea întrebărilor esenţiale ale omului; suferinţa este o regândire a sinelui şi a raportării sale la celălalt şi la Dumnezeu. Suferinţa este o criză spirituală ce trebuie depăşită, ce transformă esenţial gândirea şi manifestarea omului, cerând o direcţie de acţiune.