Durerile naşterii

O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi. – Galateni 4,19

Se spune despre durerile celei ce naşte că sunt foarte mari, astfel încât această comparaţie se foloseşte de multe ori în Scriptură. Iar Sfântul Apostol Pavel, ca un părinte duhovnicesc, naşte mulţi fii în Hristos. Acest proces este de multe ori unul îndelungat şi chinuitor. În lumea biologică, mama poartă în trupul ei pe noul om. Timp de luni de zile ea trebuie să fie atentă să mănânce bine şi să renunţe la obiceiuri rele sau la stilul de viaţă nesănătos pe care l-ar fi avut. Ea trebuie să fie cumpătată. În mod asemănător, părintele spiritual trebuie să se hrănească mai mult duhovniceşte pentru a-şi putea spori ucenicul. El trebuie să fie şi mai atent cu propria viaţă pentru a nu fi pricină de cădere pentru cel pe care trebuie să-l înalţe.

Dar suferinţa este şi de partea celui născut. Aşa cum copilul născându-se, începe să plângă la contactul cu atmosfera bogată în oxigenul de viaţă dătător, care însă iniţial îl arde, şi creştinul ce se naşte suferă şi plânge când păşeşte în noua viaţă. Regulile duhovniceşti care acţionează acum în viaţa lui sunt diferite de logica cu care era învăţat. Viaţa Bisericii i se poate părea prea luminoasă şi arzătoare faţă de întunericul în care trăia în trecut. Sunt multe motive pentru care atât copilul biologic, cât şi cel spiritual suferă la naştere, dar pregătirea organelor şi dezvoltarea simţurilor se fac în ambele cazuri pentru viaţa de după. Durerile însă vor înceta când omul va ajunge la măsura bărbatului desăvârşit.

Tăierea împrejur şi postul – condiţii absolut necesare pentru unirea cu Hristos

După predicare cuvântului galilor din Asia Mică, Sfântul Apostol Pavel află de nebunia lor (Gal. 3,1), căci s-au întors la Legea lui Moise, fiind unii ce spuneau că trebuie ţinută întâi Legea pentru a-L primi pe Hristos. Pentru unii ca aceştia, Apostolul Pavel în ceartă şi pe Sfântul Apostol Petru (Gal. 2,11), tocmai ca cei ce susţineau tăierea împrejur să înţeleagă că aceasta era doar prin pogorământul lui Petru, acesta nicidecum recunoscând necesitatea tăierii împrejur pentru primirea lui Hristos. Iar Petru se lasă certat de Pavel…

Observăm astfel că încă de la începuturile ei, Biserica practica pogorământul pentru cei slabi, acesta fiind însă tranzitoriu şi local, nefiind niciodată acceptat şi considerat mandatoriu.

Astăzi se întâmplă că unii iscodesc libertatea noastră pe care o avem în Hristos Iisus, ca să ne robească (Ga. 2,4) prin zile de post nicicând acceptate de Biserică. Ei cer posturi de una, două, trei sau chiar şapte zile înainte de primirea lui Hristos, deşi niciun canon, niciodată nu a cerut aşa ceva. Astfel că acum se ţine rânduiala unor bătrâni, datina lor (Mt. 15,3), uitând de cuvântul lui Dumnezeu ce porunceşte mâncarea din Pâine şi Vin, întărind de două ori cuvântul: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi (In. 6,53). Iar dacă Biserica afuriseşte şi alungă de la ea pe cei ce vin la Liturghie dar nu se cuminecă (Canoanele 8 şi 9 Apostolice), totuşi se ţin datini şi soroace care nu au fost învăţate nicicând de Biserică.

Iar cei ce învaţă pentru postul dinainte de Comuniune nu o fac pentru evlavia ei, căci ei nu preţuiesc Aceasta, ci pentru o falsă înţelegere a rostului postului şi o împovărare nejustificată a conştiinţei creştinului. Dacă Legea a fost bună, fiind pedagog spre Hristos (Ga. 3,24), să nu ne întoarcem la ea, socotind că primim curăţia prin ea. Prin Lege toţi suntem păcătoşi şi tocmai din această cauză Îl căutăm pe Hristos, El fiind singurul care ne mântuieşte, nu datini şi obiceiuri. Deci să nu uităm că scopul este Hristos, pe Care nu Îl câştigăm prin oprirea de la mâncare sau băutură, ci prin schimbarea minţii şi unirea cu adevărata mâncare şi băutură. Deci, chiar dacă evlavia unora cere zile de post şi reguli în plus (ca lumânarea obligatorie a celui ce se împărtăşeşte), acestea fiind pentru conştiinţa şi mica evlavie a unora, ele nu trebuie impuse şi celor ce şi-au câştigat libertatea în Hristos, celor pentru care e mai importantă prezenţa vie a lui Hristos în viaţa lor, decât zile de post sau harţi.

Evlavia este foarte bună, dar cu măsură, pentru a nu cădea ca şi Iuda, cel ce aştepta biruinţa lui Hristos, dar nu avea ochi ca să o vadă. Pentru o falsă evlavie, unii nu se apropie de Hristos, zicând că sunt nevrednici, uitând că Hristos este Cel ce învredniceşte, El este Cel ce curăţeşte. Nu aşteptăm timpul în care totul este pus în ordine, totul e pregătit pentru unirea cu El, căci acesta nu va veni niciodată.

Perfecţiunea nu e ceva ce dobândim pentru a ne uni cu Hristos. Pentru că ea nu se dobândeşte niciodată, unirea cu Hristos ar fi imposibilă. Dar Hristos vrea şi se uneşte cu această natură limitată, imperfectă, cu acest trup lipsit de slavă. De ce să numim necurate ceea ce Hristos a curăţit (Fp. 10,15) ?!

Sfântul Apostol Petru accepta tăierea împrejur pentru păgânii ce primeau credinţa din cauza iudeilor ce erau încă prea slabi în Hristos. Dar el s-a lăsat certat de Pavel pentru aceasta (Ga. 2,11), tocmai pentru ca cei slabi să vadă că el face pogorământ din cauza lor, şi în acest mod, ei să crească de la gândurile lor trupeşti la cunoştinţa Dumnezeului cel adevărat.

Aşa cum laptele sânului este bun pruncilor dar greţos celor deplini cu vârsta (Teodorit), legile trebuie depăşite o dată cu intrarea în har. Doar în Hristos ne binecuvântăm şi ne îndreptăm şi luăm iertare de păcate. Iar dacă mistica este scopul (N. Mladin), de ce să lăsăm Euharistia, unirea mistică cu Hristos, Taina prin definiţie a Bisericii (A. Schmemann) pentru timpuri şi soroace şi practici nefolositoare?!