Criza familiei şi viaţa Bisericii

Binecuvântată şi susţinută de Dumnezeu, familia este o reflectare a vieţii Treimice. Bărbatul şi femeia sunt într-o relaţie de iubire, de primire şi de dăruire, rodul acestei iubiri fiind o nouă persoană capabilă şi dornică de iubire.

Degradarea vieţii de familie se face pe fondul unei deteriorări a vieţii sociale, a unei debusolări cu privire la sensul omului, la valoarea şi la importanţa lui. Criza economică accentuează şi revelează lipsurile omului contemporan, şi mai ales minusurile lui spirituale.

Biserica ne învaţă că omul a fost creat bărbat şi femeie. El nu poate fi complet decât în comuniune şi de aceea omul nu caută în mod simplu cealaltă jumătate, ci el vrea o completare desăvârşită. O persoană caută o altă persoană cu care ceva în comun, dar care se prezintă ca o taină infinită. În acest sens, Părintele Filothei Faros spune că o dragoste autentică nu este o relaţie care îi exclude pe ceilalţi, ci este puntea pe care îndrăgostitul întâlneşte întreg neamul omenesc şi întreaga creaţie. Arta dragostei nu se referă la moduri de satisfacere a unei relaţii trupeşti individualizate, ci ea este posibilitatea cunoaşterii mai profunde a celuilalt, în complexitatea lui psihosomatică.

Biserica binecuvântează legătura dintre un bărbat şi o femeie, împotrivindu-se libertinajului ca manifestări anormale, inoportune pentru o existenţă reală şi deplină în Dumnezeu. Cel care nu îşi păstrează statornicia în relaţia de iubire nu-şi poate înţelege şi nu se poate realiza ca persoană. El va căpăta trăsături indefinite, regresând la statutul de individ, de reprezentant al unei specii, incapabil de pasiunea dragostei adevărate. Prin binecuvântarea pe care o dă legăturii dintre un bărbat şi femeia lui, Biserica afirmă responsabilitatea pe care o poartă fiecare faţă de celălalt şi împreună faţă de lume şi de Dumnezeu.

Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi. De aceea, iubirea lui trebuie să fie pură, neîntinată de gânduri sau acţiuni extraconjugale. El nu poate pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu în timp ce îşi dispreţuieşte soţia. El nu are voie să o părăsească decât pentru motiv de infidelitate. Nici evlavia nu este motiv de divorţ. Nu este binecuvântare pentru cel ce îşi părăseşte familia şi fuge în mănăstire. Aceasta se poate recomanda doar prin acordul ambilor soţi şi numai după creşterea copiilor.

Femeia este datoare să-şi iubească soţul şi să-i fie fidelă. Având o fire mai schimbătoare, Sfântul Apostol Pavel recomandă ca soţia să se supună bărbatului. Aceata nu în sensul că ar deţine-o, ci pentru că, de obicei, bărbatul este mai statornic în decizii.

Unirea trupească dintre bărbat şi femeia lui este recomandată de Biserică ca manifestare deplină a dragostei celor două persoane psihosomatice. Ea însă nu trebuie absolutizată sau centralizată, deşi nu trebuie desconsiderat nici aspectul important pe care îl joacă în viaţa de familie. În nici un caz nu trebuie prevenit rodul iubirii trupeşti, căci prin aceasta relaţia celor doi ar fi sterilă, egoistă, alterându-se şi golindu-se de sens.

Copiii trebuie priviţi ca roduri ale iubirii, ca persoane noi, dornice şi capabile de iubire. Mama nu trebuie să-şi concentreze toată atenţia spre satisfacerea oricărei nevoi, justificate sau nu, a copilului. Amândoi părinţii trebuie să crească unul în dragoste faţă de celălalt şi amândoi faţă de copil. Doar aşa copilul va creşte normal, într-o iubire matură şi responsabilă, într-un mediu proprie dezvoltării unei persoane capabile şi dornică de viaţa adevărată a Sfintei Treimi.

Nu trebuie să existe violenţă în familie. Abuzul fizic sau verbal nu poate fi decât o ştirbire a iubirii şi a sensului valorii celuilalt. Fiecare neînţelegere trebuie rezolvată prin blândeţe, răbdare şi comunicare, ştiind că acestea sunt manifestările adevăratei comuniuni. Problemele importante ce apar pot fi discutate cu duhovnicul sau cu alte persoane înduhovnicite, capabile de empatie şi de o înţelegere mai profundă a problemelor.

Fericirea este darul lui Dumnezeu şi prin ajutorul şi binecuvântarea Lui, familia devine un mediu propice mântuirii, o celulă în care se dezvoltă experienţa mistică a lui Dumnezeu.

HIV – virusul dragostei eşuate

Din anul 1988, Ziua Naţională a României corespunde cu Ziua Mondială anti-SIDA. Această zi a fost dedicată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru mediatizarea metodelor de protecţie şi evitare a acestei infecţii. Chiar dacă trebuie subliniate riscurile aduse de către această maladie, metodele de luptă împotriva ei nu se limitează la propaganda folosirii prezervativelor.

HIV reprezintă acronimul pentru virusul imunodeficienţei umane, care în faza terminală a infecţiei determină sindromul imunodeficienţei umane (SIDA). Până a se ajunge la stadiul terminal de SIDA, în primele stadii ale infecţiei virusul se înmulţeşte şi se poate transmite mai departe de către individul inconştient că poartă infecţia în sânge.

Gravitatea infecţiei HIV este dată de faptul că virusul atacă anumite limfocite, celule albe din sânge care sunt responsabile de protecţia organismului împotriva infecţiilor şi a cancerelor. Astfel că persoana seropozitivă nu moare propriu-zis din infecţia cu HIV, ci fiindu-i distrus sistemul de apărare, ea este mult mai susceptibilă la infecţii banale care în acest caz se pot dovedi fatale.

Iniţial, infecţia HIV dă simptome nespecifice, asemănătoare unei banale răceli. Nu există o manifestare patognomonică ce ar putea ridica un semnal de alarmă. HIV fiind un virus cu evoluţie lentă, până la manifestarea bolii pot trece şi zece ani de zile, timp în care persoana infectată poate transmite şi altora infecţia.

Având în vedere acestea, la data de 1 decembrie anul curent, Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (ECDC) a lansat în cadrul Parlamentului European de la Bruxelles un ghid cu privire la testarea HIV. Marc Sprenger, directorul ECDC, a declarat: Numărul persoanelor din Europa care nu sunt conştiente de infecţia lor cu HIV sau care sunt diagnosticate în stadii avansate reprezintă o problemă semnificativă. Cei care nu ştiu că sunt infectaţi transmit mai uşor infecţia şi au risc mai mare de a dezvolta boli secundare HIV sau chiar de a muri. Detectarea şi diagnosticul precoce sunt vitale pentru accesul la tratament şi îngrijiri de specialitate. Tratamentul modern va ajuta la menţinerea unei speranţe de viaţă aproape normale şi absenţa unor afecţiuni medicale grave.

Mare majoritate a noilor infectări cu HIV au loc în urma contactelor sexuale neprotejate, astfel încât campaniile de prevenire şi conştientizare a infecţiei HIV au devenit aproape sinonime cu promovarea utilizării prezervativelor.

Concepţia creştină despre boală spune că de multe ori aceasta survine ca o consecinţă naturală a păcatului, a unui act nenatural, iar aceasta se poate observa foarte uşor cu privire la infecţia HIV.

Omul este creat şi conceput din iubire şi pentru iubire. Nimic nu are sens în afara iubirii şi de aceea omul caută mereu iubirea, chiar dacă această căutare se face uneori prin mijloace nu prea ortodoxe. Faptul că omul caută mereu iubirea demonstrează tendinţa lui de a se reîntoarce la Dumnezeu, singura iubire care îl poate satisface şi împlini. Faptul că omul eşuează uneori poate fi din cauza unor metode inadecvate, a unor mijloace incorect folosite, nepotrivite cu funcţionalitatea lor primară.

Dragostea normală dintre un bărbat şi o femeie reprezintă simbolul dragostei dintre om şi Dumnezeu. Dacă omul se desparte, se distanţează de Dumnezeu, şi dragostea lui naturală şi firească se întoarce împotriva firii, se perverteşte. Astfel că omul ajunge să minimalizeze actul iubirii, pervertindu-l şi folosindu-l doar ca metodă de a obţine plăcerea şi nu un act de unire intimă şi profundă cu persoana celuilalt. Legat de acest lucru, părintele Filotei Faros spune următoarele: Cu cât oamenii se dezbracă trupeşte mai uşor, cu atât ajung să-şi dezgolească sufletul mai greu; şi poate că de cele mai multe ori se folosesc de dezbrăcare trupului ca de modalitatea cea mai eficientă prin care pot să se eschiveze de la o dezgolire reală a sufletului. Ei se arată mult mai reţinuţi în situaţia de a se deschide cu tandreţe unul în faţa celuilalt şi de a-şi dezgoli sentimentele, adevărata dezgolire psihică şi duhovnicească, decât să-şi etaleze goliciunea trupească şi să se apropie sexual unul de altul.

Departe de trebui să fie stigmatizat, seropozitivul trebuie primit ca un frate ce are mai multă nevoie de înţelegere şi iubire adevărată. El trebuie să simtă apropierea şi comuniunea reală ce se manifestă prin Tainele şi viaţa mistică a Bisericii. Omul infectat cu HIV, tocmai pentru că are imunitatea trupească scăzută trebuie să se întărească şi mai mult duhovniceşte, trebuie să înţeleagă sensul real al vieţii. Ceilalţi nu trebuie să îl perceapă ca pe un ciumat, ca pe cineva drept de osândă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă dragostea şi primirea celui ce se pocăieşte. El se atingea de vameşi şi de leproşi, învăţând că dragostea depăşeşte orice barieră şi nici o regulă nu se interpune celui ce manifestă adevărata dragoste.

Numită iniţial plagă a homosexualilor şi a celor ce trăiesc în promiscuitate sexuală, seropozitivii sunt oameni în căutarea lui Dumnezeu, sunt persoane ce tânjesc după dragostea adevărată.

Ştiaţi că…

– SIDA a ucis mai mult de 25 milioane de oameni de la 1 decembrie 1981, data la care a şi fost declarată pandemie?

– aproape o treime din cei infectaţi HIV nu ştiu că sunt infectaţi?

– mulţi oameni seropozitivi lucrează fără ca infecţia să interfereze cu aceasta?

– prin asistenţă medicală adecvată, marea majoritate a femeilor seropozitive pot naşte copii sănătoşi, neinfectaţi

– nu există nici un caz de infecţie HIV transmisă în cadrul vreunei şcoli?

– peste 70% din cei infectaţi HIV au între 10 şi 20 de ani?

– HIV este de aproape trei ori mai frecventă la bărbaţi?

Modalităţi de transmitere HIV

– contacte sexuale neprotejate, cu riscul mai mare la homosexuali

– contact direct cu sânge al secreţiilor biologice infectante prin folosirea de obiecte ce înţeapă sau taie, aceasta întâmplându-se frecvent la toxicomani sau, mai rar, în accidente profesionale

– contact direct al pielii sau mucoasei lezate cu fluide infectante

– mama poate infecta copilul înainte, în timpul sau după naştere

– prin transfuzii de sânge sau transplant de organe.

HIV nu se transmite prin:

– contacte cotidiene în societate sau familie: strângere de mână, îmbrăţişare, sărut social.

– utilizarea în comun a unor obiecte ca: bani, telefon, veselă, jucării, etc.

– mâncare sau apă

– strănut sau tuse.

Puritanistul creştin

Dacă omul victorian (puritanist) îşi dorea să se îndrăgostească fără a se apropia trupeşte de celălalt, omul contemporan vrea să aibă parte de o relaţie trupească cu celălat fără să se îndrăgostească… Pasiunile lui i-ar mai putea da un fior, atât timp cât ele nu sunt supuse sub controlul unui mod de abordare raţional al iubirii…

„Creştinul” modern are chiar şi o fundamentare teologică pentru toată această răceală a lui, considerând că scopul vieţii duhovniceşti nu este altul decât ţinerea în frâu a oricărei pasiuni, care nu poate fi decât păcătoasă. Această concepţie consideră stoicismul anglo-saxon ca fiind o virtute creştină, în ciuda avertismentului clar al Apocalipsei care spune: Ştiu faptele tale, că nici rece eşti, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Iar fiindcă eşti călduţ, nici fierbinte, nici rece, te voi arunca (vomita) din gura mea (Ap. 3,15-16). Creştinul nu poate fi rece şi apatic, el pune suflet în tot ceea ce face, pentru că ţelul vieţii duhovniceşti nu este nimicirea pasiunii care este constitutivă iubirii, ci transfigurarea ei.

Filotei Faros, Firea dragostei

Bine vs. rău

Dacă starea de rău, durerea sau chinul rezultate – în timp – în urma împlinirii sau satisfacerii unor nevoi este mai mare decât satisfacţia imediată, atunci actul respectiv nu a fost realist şi nici nevoia autentică. Dimpotrivă, dacă sentimentul de împlinire ce apare în urma unui act sau lucrări este mai mare decât efortul şi jertfa pe care el îl presupune, atunci acel act sau acea lucrare poate fi considerată realistă. Ceea ce numim raţional este într-o ultimă analiză acea capacitate a omului de a alege cu înţelepciune între cele două tipuri comportamentale.

Filoteu Faros, Mitul bolii psihice

“Ortodoxia” lui Freud

Concepţia lui Freud asupra firii umane este în realitate fragmentară în comparaţie cu cea a Bisericii, fapt pentru care ea este eretică. În linii generale însă, antropologia lui Freud, ca să ne referim doar la un exemplu, conţine şi importante elemente ortodoxe. Freud a dezavuat dezastruoasa erezie a puritanismului, afirmând şi promovând o foarte importantă învăţătură ortodoxă, atunci când a spus că un om nu poate fi redus la comportamentul lui exterior, el având o adâncime abisală. Prin urmare, pentru a ne putea face o imagine cât de cât exactă asupra omului, trebuie să explorăm ceva mai adânc. Această perspectivă asupra firii umane este de tip ortodox, chiar dacă ea este parţială. Este curios cum tocmai acest lucru deranjează mai mult decât orice pe unii ce se declară ortodocşi, dar care, în realitate, îmbrăţişează antropologia puritanismului, dobândind sau cultivând la modul legalist o imagine desăvârşită despre propria persoană, fiind înfricoşaţi ori de câte ori se pune problema cercetării interioare a paharului. Poate că această deviere de la tradiţia ortodoxă a practicilor noastre bisericeşti este cea care determină nevoia de a împrumuta de la erezia psihologiei acele elemente de ortodoxie uitate sau trădate, dar păstrate aici şi care se arată atât de importante pentru omul modern.

Filotei Faros, Mitul bolii psihice