Apa vieţii şi fântâna spartă

Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-a părăsit şi şi-a săpat fântâni sparte care nu pot să ţină apa. – Ieremia 2,13

Cea mai răspândită substanţă de pe pământ, apa prezintă proprietăţi pe care nimeni nu le-a putut explica vreodată. Aşa cum spune Masaru Emoto, apa dispune de nişte proprietăţi pe care nici o altă substanţă nu le mai are. Pe lângă aceasta, aproape că nu există altă substanţă sau element chimic care să nu se însoţească de apă. Cert este că în absenţa apei nu poate exista nici cea mai mică formă de viaţă, lucru ce i-a determinat pe unii să considere în mod eronat că apa este la originea vieţii pe pământ. 

Trupul omenesc este constituit aproximativ trei sferturi din apă, iar creierul uman are apa în componenţă de 90%. Privind importanţa ei înţelegem simbolistica de care se bucură apa în revelaţia dumnezeiască. Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Fc. 1,2) în prima zi a creaţiei. Hristos şi fiecare creştin se afundă în apă la Botez. Iar Mântuitorul promite izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică (In. 4,14) celor ce vor crede în El.

Omul vieţuieşte prin voia lui Dumnezeu. Şi pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fp. 17,28), omul nu ar exista fără Dumnezeu, ar fi mort, ar fi nimic. Pierzând raiul din cauza păcatului, omul are această viaţă pământească pentru a se îndrepta, pentru a se întoarce la sursa existenţei sale. Aşa cum apa coboară din cer pentru a da viaţă şi apoi se reîntoarce în cer, omul este chemat să fie o binecuvântare pentru lumea întreagă pentru ca mai apoi să revină la Cel ce l-a creat. Omul uită prin păcat de izvorul său, şi în loc să se facă locaş al apei celei vii, omul îşi construieşte fântâni sparte, surogate care nu-i vor putea sătura niciodată setea. Doar căutându-L pe Dumnezeu ca pe un izvor de apă (Ps. 41,1), omul îşi va găsi împlinirea, îşi va găsi desăvârşirea.