Persoana nu se epuizează în viața sa biologică

O falsă cale de apărare a demnității umane

Știrea că o femeie olandeză de 64 de ani a fost eutanasiată în ciuda faptului că nu își mai putea exprima dorinţa de a muri a făcut înconjurul lumii. Discuțiile cu privire la eutanasie nu sunt noi și nici terminate, însă acest eveniment ar putea reprezenta un precedent privind ridicarea vieții celor care sunt declarați incapabili să-și mai manifeste această dorință sau nu.

Potrivit mailonline.co.uk, femeia respectivă suferea de demenţă senilă severă și a fost eutanasiată în Olanda, chiar dacă ea nu a mai putut să-şi exprime dorinţa de a muri. Ea fusese o susținătoare a eutanasiei, făcând o declaraţie scrisă încă din timpul când se simțea bine, declarație în care menționa cum vroia să moară.

Eutanasia este legală în Ţările de Jos, cu condiţia ca medicul să consideră că pacientul face o alegere informată şi suferă de dureri insuportabile. Constance de Vries, doctorul care dă o a doua părere în astfel de situații, a declarat că acest caz are implicaţii serioase pentru legea eutanasiei din Olanda, deoarece înseamnă că pacienții care nu mai sunt în măsură să-și exprime dorinţele lor pot fi totuși ajutați să moară.

Includerea pacienților care suferă de Alzheimer lărgește mult numărul de persoane care ar putea fi eutanasiate. Avocaţii eutanasiei promovează ideea că eutanasierea persoanelor care suferă de demență este o modalitate potrivită de a evita suferinţa şi mai ales costurile îngrijirilor medicale.

Conferințe publice încurajează persoanele în vârstă să se informeze cu privire la „dreptul” lor de a muri, chiar dacă acestea sunt în stare bună de sănătate, dar trăiesc cu frica de ceea ce s-ar putea întâmpla în cazul în care sunt diagnosticate în viitor cu demenţă. Phyllis Bowman, membru al asociației britanice „Dreptul la viaţă”, a declarat că „prin faptul că oamenii optează pentru a muri atât de devreme sugerează existența unei anumite presiuni exercitate asupra lor”.

Lărgirea criteriilor sinuciderii asistate

Într-o țară în care legea eutanasiei este deja foarte permisivă, Asociația Medicală Olandeză (KNMG) consideră că o suferință insuportabilă prelungită să nu fie singurul criteriu pentru a solicita eutanasierea. Înainte, pentru a se califica pentru eutanasiere, pacienţii trebuiau să convingă doi doctori că fac această alegere din cauza unei suferinţei insuportabile în deplinătatea facultăților mintale.

Însă cultura morţii este vorace și odată ce începe să se hrănească, nu este niciodată potolită. În deja foarte liberalul sistemul de eutanasiere olandez, după aproape un an de discuţii, KNMG a publicat un document care spune că o combinaţie de factori sociali, de boli și afecțiuni care nu sunt terminale pot fi calificate, de asemenea, ca o suferinţă prelungită și de nesuportat, întrând sub incidența legii eutanasiei. Conform Radio Netherlands Worldwide, o persoană poate fi eutanasiată pe motive de „vulnerabilitate” și „singurătate”. Declinul social sau financiar, probleme psihologice sau „oboseala” ar trebui considerate ca motive de eutanasiere. Dr. Nieuwenhuijzen Kruseman, președintele KNMG, spune că „nu trebuie să fie întotdeauna o boala fizică, ci chiar debutul unei demențe sau probleme psihologice cronice este o suferință insuportabilă şi de durată. Aceasta nu trebuie să fie neapărat o boală in stadiu terminal.” În momentul de faţă, în Olanda există aproximativ un milion de oameni în vârstă care s-ar încadra în aceste criterii, adică 1 din 16 persoane.

Dorința de a trăi înlocuită de cultura morții

Din 2002, de când eutanasia a fost legalizată, medicii olandezi au pornit de la eutanasierea bolnavilor în stadiu terminal care cereau acest lucru, la bolnavii cronici care cer aceasta, la persoanelor cu handicap sau cu afecțiuni psihiatrice, acum extinzându-se la vârstnicii marginalizați sau vulnerabili. Criteriile care permit eutanasierea se dovedesc din ce în ce mai cuprinzătoare. Chiar și atunci când o persoană nu se încadrează din punct de vedere legal pentru solicitarea eutanasierii, KNMG spune că este absolut normal ca doctorii să ofere pacienților lor informaţii despre cum se poate sinucide sau „auto-eutanasiere”. Toate acestea se adaugă „Protocolului de la Groningen” care susține eutanasierea copiilor cu anumite anomalii congenitale. Ceea ce era considerat „genocid” sub auspicii naziste, acum este cunoscut ca „a muri cu demnitate”.

În cartea sa „Cultura morții”, Wesley J. Smith consideră că medicina contemporană „se schimbă de la un sistem bazat pe sanctitatea vieţii umane, într-un model utilitar în care cei cu probleme medicale iremediabile sunt văzuți ca având o „datorie” să moară”. Astfel, unii „bioeticieni” susțin retragerea suportului medical în cazurile considerate „inutile”, ignorând Jurământului lui Hipocrate după care s-a ghidat medicina de-a lungul timpului și care garantează dreptul la viață: „nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu avortiv”.

Viața este „Da” pentru veșnicie

În România, Colegiul Medicilor prevede în „Codul de deontologie medicală” următoarele: „Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient. Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri ori autovătămări prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens.” Rezumând aceste prevederi, prof. dr. Vasile Astărăstoae, președinte al Colegiului Medicilor din Romania și membru în Comitetul Director de Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei (Strasbourg), spune că „mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide”.

Biserica Ortodoxă a promovat dintotdeauna dreptul la viața ca dar al lui Dumnezeu. În documentul elaborat de comisia de bioetică a Sfântului Sinod și aprobat de acesta se spune că „fiind creată de Dumnezeu, viața umană este intrinsec bună și merită ca totdeauna să fie respectată și apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficiențe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute.  Ca ființe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu intrăm în și ieșim din istorie.”

Omul este conștient de începutul vieții sale și deși știe că ea are un sfârșit, el nu îl poate concepe. Cum este să nu mai fii?! Omul are doar dreptul la viață, nu și la moarte la inexistență. El este făcut pentru viață, și încă viață veșnică. Ceea ce creează Dumnezeu este un „Da!” pentru totdeauna (cf. II Cor. 1,19). Prin moarte omul nu se desființează, ci își continuă în alt plan existență. „Persoana nu se epuizează în viața sa biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiția sa pământească, iar viața în sensul biologic al cuvântului, este condiția fundamentală în vederea pregătirii persoanei umane pentru Împărăția lui Dumnezeu.” Dorința omului de a muri se prelungește în veșnicie ca o neînțelegere ce macină și sfâșie omul care nu știe sau nu înțelege viața.

Calitatea vieții nu trebuie separată de sacralitatea ei

Pr. Prof. Gheorghe Popa, prorector al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și membru în comisia de bioetică a Sfântului Sinod, spune că niciodată eutanasia nu va putea fi acceptată de către Biserică: „viaţa este valoarea supremă a omului pe pământ și trebuie să o ducem până la capăt indiferent de momentele dificile și suferințele prin care noi trecem. Oamenii trebuie să își asume cu încredere și speranță în Dumnezeu toate momentele dificile și să nu ajungă la o decizie de a interveni brutal ca viața lor să se termine agresiv, fără o raportare a ei la binecuvântarea și iubirea lui Dumnezeu. Viața și calitatea vieții nu trebuie separată de sacralitatea vieții.”

Părintele profesor ne-a mai precizat: „din perspectivă teologică, niciodată eutanasia nu va putea fi acceptată pentru că viață este un dar al lui Dumnezeu pentru că dacă viața este dar al lui Dumnezeu, atunci nu putem să ne-o luăm nici noi, nici altcineva sau la cererea noastră altcineva să se intervină pentru ca viața noastră să se încheie într-un mod agresiv și lipsit de încrederea și speranța în Dumnezeu.

Deciziile care se iau fie deciziile juridice, fie în comisiile de bioetică au ca punct de plecare o anumită viziune și o anumită antropologie, deci modul în care noi înțelegem și definim omul, sau cu alte cuvinte modul în care ne înțelegem pe noi înșine și sensul vieții noastre influențează uneori și deciziile noastre. Ca atare, deciziile care se iau în cadrul comisiilor de bioetică sau chiar deciziile care se iau la nivelul unor legislații, chiar dacă ele sunt legislații europene, în ele se reflectă de fapt o viziune secularizată prin care viața și calitatea vieții este pusă înaintea sacralitățiii vieții sau este separată de sacralitatea vieții. Datorită acestei perspective se ajunge la decizii care nu sunt în armonie cu viziunea Bisericii și în același timp cu teologia creștină.”

În legătură cu demnitatea în fața morții care este folosită ca argument în favoarea eutanasiei, pr. prof. spune: „demnitatea omului este dată de faptul că fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu, el este icoana lui Dumnezeu în lume și atunci demnitatea nu este o însușire pe care o dobândim în timp, ci demnitatea este un atribut ontologic al fiecărei persoane umane. Demnitatea ține de faptul că noi prezentăm în lume într-un fel binecuvântarea lui Dumnezeu și suntem icoane ale lui Dumnezeu așa cum spune Sfânta Scriptura. Noi trebuie să participăm prin viața noastră la viața dumnezeiască, la viața în comuniune cu Dumnezeu și prin Dumnezeu de fapt cu întreaga creație. Omul este o fiinţă vie menită să trăiască în comunitatea altor fiinţe vii, cu care împreună se bucură de viaţă ca valoare personală şi ca valoare comunitar-sobornicească. Viaţa omului ţine de Dumnezeu şi nu se poate explica decât în comuniunea omului cu Dumnezeu, Care are puterea să o dea, dar şi să o ia. Și atunci lucrurile se schimbă când alegem această cale de apărare și cultivare a demnității noastre umane.”

Transplantul transformă suferință în nădejde pentru mai multă viață

Autodăruire și autojertfirea pentru viața aproapelui

La începutul acestei luni s-a efectuat primul transplant dublu de picioare. De la cornee, piele sau rinichi, aproape fiecare organ sau țesut din corpul unei persoane poate funcționa mai departe în corpul alteia. Departe de a fi o simplă mașinărie, corpul uman poate primi totuși piese de schimb care îi permit uneori o supraviețuire cel puțin satisfăcătoare pentru ani de zile.

Alexandru Ulea

Operația desfășurată în spitalul La Fe din Valencia a făcut înconjurul lumii. Echipa condusă de chirurgul Pedro Cavadas a efectuat acest transplant la un bărbat ale cărui picioare au fost amputate deasupra genunchiului în urma unui accident. Dr. Cavadas este recunoscut pentru performanțele sale în domeniul transplantului, iar pentru acest transplant a primit aprobarea din partea Ministerului Sănătății din Spania încă din noiembrie anul trecut. Doamnă ministru Leire Pajín Iraola speră ca această operație „să aducă speranța pacienților care au suferit amputații”. Ea a mulțumit familiei donatorului care prin „generozitatea” ei a făcut Spania „un exemplu de solidaritate în lume”. Țara iberică este recunoscută pe plan mondial ca un lider în domeniul transplantului după ce a implementat în 1989 o rețea națională prin care se monitorizau atent serviciile de urgență pentru a identifica posibilii donatori. Atunci când aflau despre un deces, coordonatorii de transplant din fiecare spital vorbeau cu mult tact cu familia îndurerată pentru a obține permisiunea de a folosi organele decedatului în scopul de a salva viețile altor persoane.

Primul transplant a fost efectuat de Sfinții doctori Cosma și Damian

Diferite tipuri de transplant s-au efectuat în lume. De la transplantul de picior efectuat de Sfinții Cosma și Damian în sec. VI în Roma și până la transplantul de rinichi efectuat de Sfântul Luca al Crimeii în secolul XX a trecut mult timp, iar această tehnică a evoluat, devenind o realitate cotidiană mai ales în țările bogate. Directorul Organizației Naționale a Transplanturilor din Spania, Rafael Matesanz, în conferința de presă de la Madrid cu titlul „Ultimele frontiere ale operațiilor de transplant” declara faptul că „transplantul de mâini, de brațe sau cel de față provenite de la persoane decedate erau SF doar cu 10 ani în urmă, acum ele sunt o realitate splendidă în spitalele noastre”. În sistemul sărac de sănătate publică din România, care își mai permite totuși anumite extravaganțe, nu sunt donatori suficienți nici măcar pentru sânge, acest produs biologic lipsind în 40% din cazurile în care este necesar. Transplantul de organe este un lucru mult mai complicat și mai costisitor, care presupune și probleme de ordin social, juridic, etic sau psihologic.

Trupul nu trebuie comercializat

Într-un interviu în care vorbea despre cardul de sănătate și acordul prezumat pe care l-ar conține cu privire la donarea de organe, prof. Vasile Astărăstoae, președintele Colegiului Medicilor și Membru in Comitetul Director de Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei (Strasbourg) spunea că „un astfel de acord ar deschide calea abuzurilor… Numărul mare de operaţii de transplant din Spania nu s-a datorat acordului prezumat, ci unui sistem al transplantului foarte bine pus la punct, în care un organ disponibil ajunge foarte repede la primitor… Oricum, părerea mea este că românii sunt altruişti şi vor accepta să devină donatori de organe. Dacă vor exista mai mulți donatori de organe noi nu vom face mai multe transplante, dar vom intra în circuitul european și vom transfera aceste organe în alte țări. Este adevărat însă că teama faţă de riscul ca aceştia să devină victime ale traficului de organe nu va dispărea. Nu este chiar SF ceea ce se spune despre abuzurile care pot să apară. Trebuie să existe un control etic. Există un comerț ilicit de organe pentru transplant.”

Un astfel de comerț este motivul pentru care mulți creștini sunt reticenți în a se face donatori de organe. Biserica Ortodoxă Română afirmă faptul că „donarea nu poate să fie obiectul unor tranzacții”, opunându-se „oricărei tranzacții de organe umane și oricărei exploatări a stărilor de criză și a vulnerabilităților potențialilor donatori”. În același timp însă, „Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al unora care constă fie în refuzul donării de organe, fie în refuzul acceptării oricărei forme de transplant, cum ar fi chiar și transfuzia de sânge.”

Parteneri pentru un trup

Există diferite proceduri medicale premergătoare unui transplant prin care se verifică și compatibilitatea dintre donator și primitor. Primitorul trebuie să fie relativ sănătos cu excepția organului ce urmează a fi transplantat, să nu fie vârstnic și să nu prezinte vicii ca alcoolism sau tabagism care să fi provocat boala sau care ar scurta în mod nejustificat durata de viață. Acestea se impun tocmai pentru ca transplantul să aibă sens, dar și să fie cost eficient. Nu se poate transplanta un picior celui care și l-a pierdut din cauza fumatului, nu se poate transplanta un ficat celui cu ciroză alcoolică, cel puțin nu atât timp cât persoana respectivă mai bea sau mai fumează.

Și donatorul trebuie să îndeplinească anumite condiții. Nu se poate face comerț cu fapta bună. El trebuie să fie/să fi fost sănătos și compatibil donatorul sau familia lui trebuie să vrea să facă acest lucru, să fie un act de bunăvoință necondiționată. Mai ales în cazurile în care donatorul este viu, acesta trebuie să fie conștient de riscurile pe care le presupune orice intervenție chirurgicală sau acela de a trăi în continuare doar cu un rinichi.

Compatibilitate spirituală?

Deși se vorbește foarte mult de compatibilitatea fizică, cea spirituală nu prea se pune în discuție. Aici este mai ales vorba de deținuții condamnați la moarte, de sinucigași sau cei care vor a fi eutanasiați.

Deși în China comunistă mai mult de jumătate din organe sunt prelevate de la deținuți, în România condamnarea la moarte este încă abolită. A doua situație a fost recent în lumina presei prin cazul lui Gabriel Venter, polițistul care după ce și-a împușcat părinții și s-a sinucis, a salvat trei vieți prin prelevarea organelor sale. Sinucigașul este cel care spune „nu” vieții. Orice păcat este un „nu” împotriva vieții și implicit a lui Dumnezeu, și știm cu toții că „multe păcate avem” (Ic. 3,2), dar după acest păcat omul nu mai are timp de pocăință. Totuși chiar și în aceste condiții nu știm ce se întâmplă în viața de apoi, cu sufletul unui sinucigaș care salvează vieți după ce el însuși a renunțat la a sa.

Cu privire la cei care vor a fi eutanasiați pentru ca apoi să doneze organele Biserica nu poate fi de acord. Acest act premeditat, planificat de sinucidere nu poate avea nici un fel de accept din partea Bisericii, ea susținând că „nu poate fi de acord cu tendința unora de a deveni donatori de organe, cu condiția să fie eutanasiați. Este inadmisibilă provocarea voită a mutilării sau a decesului prin prelevarea unor organe, chiar dacă scopul este de a salva viața unei alte persoane.”

Unitatea și legătura dintre persoanele umane

Omul există ca unitate psiho-somatică. Despărțirea omului în trup și suflet se face mai ales în mod artificial, din rațiuni practice. Omul există ca unitate specifică, irepetabilă, inconfundabilă și personală, deși în continuă schimbare. Omul a fost creat din pământul care alcătuiește lumea, primind suflarea de viață a Duhului Sfânt. El a fost creat întreg, suflarea Duhului dăruindu-i viață (cf. Fc. 2,7), aceasta fiind și caracteristica ce îl diferențiază pe omul viu de cel mort, scânteia dumnezeirii ce arde în om, creatura cu trup și suflet.

Dacă omul supraviețuiește sau creează ceva, viața nu poate fi însă decât de la Dumnezeu. Omul nu poate da viață decât în măsura în care o are și el. De aceea, atunci când se transplantează un țesut sau organ de la un cadavru, se ia ceva încă viu de la un om mort de curând, pentru ca apoi să se introducă în alt om viu. Viața din lume, deși este primită de la Dumnezeu, se întreține și prin hrană. Și așa cum omul mănâncă pentru a se hrăni și a trăi, tot la fel organul transplantat este unit cu noul corp pentru a deveni una cu noul corp și pentru a se putea hrăni, participând la funcțiile și activitățile corpului din care acum face parte. Legătura dintre donator și primitor este una specială. Un organ sau țesut plin de viața donatorului va trăi concomitent sau mai departe în trupul celui care îl primește, fiind un singur trup, mădularele îngrijindu-se deopotrivă unele de altele (cf. I Co. 12,25). Astfel, între cele două persoane se creează o legătură mai mult sau mai puțin conștientizată. Este exemplul descris de unii primitori de inimă de la donator au raportat amintiri care nu le-ar fi putut avea, care erau ale donatorului.

Prin transplant se poate observa o tendință de solidaritate, de unire a omului cu aproapele lui. Ea se efectuează mistic în cadrul Sfintei Împărtășanii și deplin în Împărăția lui Dumnezeu, dar încă de aici se pot înțelege anumite lucruri. Cel puțin din ceea ce vedem și știm, omul crește și se dezvoltă ca unitate. De la o celulă microscopică, omul primește elemente chimice pline de energie sau viață pentru a deveni. Omul crește și se dezvoltă și se transformă și aproape întreaga lui viață își reînnoiește trupul, celule murind sau apărând pe parcursul întregii sale vieți. Omul mănâncă ceea ce este străin de el pentru a-l transforma în el și a-l elibera din nou mai devreme sau mai târziu. Materia devine om pentru ca omul să se întoarcă în materie. Omul se hrănește cu fructe crescute în copaci care își trag seva din pe mormintele strămoșilor sau omul mănâncă carnea animalelor hrănite din astfel de fructe. Astfel, omul este în permanent în legătură cu cei dinaintea lui, dar și cu cei care vor urma. Chiar și în aceste condiții, unitatea omului ca persoană este păstrată prin natura lui Iisus Hristos, omul care a cuprins toată umanitatea în dumnezeirea persoanei Fiului lui Dumnezeu.

Adevărata unitate a oamenilor se împlinește în Hristos

Omul care a primit un organ transplantat trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru persoana care i-a dăruit momente de viață. El trebuie să se facă vrednic de viața pe care a primit-o și să învețe să descopere adevărata viața care nu are sfârșit. Astfel, prin viața lui liturgică și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, donatorul participă și el la viața bisericii. Legătura dintre vii și adormiți se resimte astfel mai bine, ea desăvârșindu-se în viața viitoare. Biserica Ortodoxă Română precizează faptul că „dăruirea unui organ, a unui țesut și chiar a unei picături de sânge, din dragoste față de aproapele, înseamnă autodăruirea și autojertfirea întregului om în interiorul aceluiași Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de însănătoșire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb”.

Omul este unic și irepetabil și de aceea o unire artificială a unei părți din trupul unuia cu o altă persoană nu se poate face decât în parte. Compatibilitatea dintre două persoane nu este deplină, căci și din punct de vedere biologic nu există două persoane la fel. Astfel, trupul va lupta împotriva părții și partea va lupta împotriva trupului. Această luptă care se controlează prin medicamente arată că nici prin moarte omul nu se disociază ca persoană, el menținându-și caracterele personale în ceea ce este. Mai mult, înțelegem că unirea desăvârșită dintre doi oameni nu poate exista decât prin Iisus Hristos, singurul care poate uni toți oamenii în mod armonios și complet, dar neamestecat și neschimbat.

Vezi și Transplantul de organe – veche preocedură religioasă