Euharistie și înțelegere

Biserica nu amână pentru mai târziu împărtăşirea euharistică a copilului botezat, sub pretextul că la vârsta de 6 săptămâni copilul nu înţelege aceste Sfinte Taine. De fapt, nici la vârsta de 100 de ani nu putem înţelege cum pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, dar înţelegem totuşi că Sfânta Euharistie este lucrare a iubiri lui Dumnezeu pentru oamenii care cred în Hristos Domnul.

PF Daniel

Sursa: ZiarulLumina.ro

Aghiazma Mare nu este jumătate din Sfânta Împărtăşanie

Sursa: Toxel.ro

Dumnezeu este treime de persoane aflate în comuniune de iubire, în împărtăşire de aceeaşi fiinţă, simţire, gând şi dorinţă. Dar în marea Lui iubire de oameni, Dumnezeu Se face om, Se naşte şi creşte pentru ca omul să se poată naşte din nou prin Botez şi să crească prin primirea Sfântului Duh. Omul trebuie să se dezvolte, trebuie să-şi desăvârşească gândul şi simţirea, trebuie să ajungă la măsura bărbatului desăvârşit arătat de Hristos pentru a putea participa la comuniunea vieţii divine. Astfel că numai prin împărtăşirea continuă de trupul şi sângele îndumnezeit al lui Iisus Hristos, persoana umană poate creşte şi este capabilă de a participa la viaţa plină de mister a iubirii treimice. Liturghia, cu climaxul ei de comuniune interumană dar şi divino-umană, reprezintă anticiparea şi pregustarea comuniunii desăvârşite din Împărăţia lui Dumnezeu.

Liturghia este o încununare, dar şi un aspect al urcuşului duhovnicesc. Nu oricine poate participa la Sfânta Euharistie. Nu oricine o poate înţelege. De aceea, la liturghie participă cel care, dorind să-şi schimbe viaţa, îşi face simţirea şi raţiunea capabile de comuniunea în Hristos. Trebuie o anumită nevoinţă pentru ca un om să devină creştin, să se nască din apă şi din Duh pentru a participa la comuniune.

Dar viaţa duhovnicească este de multe ori sinuoasă, presărată cu scăderi sau scăpări. Şi în funcţie de capacitatea omului de a putea participa la comuniunea cu trupul lui Hristos, obiectivată prin istoria păcatului şi nevoinţa pocăinţei, se rânduiesc perioade în care omul nu se poate împărtăşi. Fie din neputinţe fizice, fie din boli duhovniceşti mai grave, nu se permite accesul creştinului la comuniunea împărtăşirii.

În acest sens, Sfinţii Părinţi au propus arme speciale pentru lupta duhovnicească. Pe lângă postul, rugăciunea şi faptele bune care trebuie înmulţite, Biserica a rânduit ca cei ce nu pot să se împărtăşească să primească anafură sau, în unele cazuri, aghiazmă mare. Dacă anafura (din grecescul ἀντίδωρον care înseamnă în locul Darului) se dă expres ca o mângâiere pentru cei ce nu s-au pregătit sau nu pot să se împărtăşească, aghiazma, şi în special aghiazma mare, are şi alte roluri. Aşa cum spune rugăciunea de sfinţire, aghiazma are Dar de vindecare şi binecuvântarea Iordanului, … (este) izvor nestricăciunii, vindecare de boli, diavolilor pierzare, de puterile potrivnice neajunsă, plină de putere îngerească. Ea se foloseşte prin stropire sau gustare pentru sfinţirea sufletului şi a trupului, a caselor, curţilor, animalelor, pe scurt, spre tot felul de trebuinţă. Aceasta nu înseamnă că aghiazma se foloseşte ca un talisman, ca un obiect magic sau în scopuri oculte. Ea este apă sfinţită folosită spre sfinţire.

Pentru că întreaga materie conţine în compoziţia ei apă, Hristos S-a afundat (βαπτιζω din greacă se traduce prin afundare) în apă pentru a o sfinţi şi pentru a o transforma în putere curăţitoare a materiei create bune, dar pervertite prin păcat. În acest fel, apa sfinţită de Duhul Sfânt devine în chip mistic materia veacului viitor, aşa cum spune Părintele Mihail Stanciu.

Cu tot marele folos dobândit prin stropirea şi gustarea din ea, aghiazma mare nu poate să înlocuiască Sfânta Euharistie ca împărtăşire şi comuniune directă cu persoana lui Dumnezeu.

Pregătirea pentru naşterea lui Hristos se face la fiecare Liturghie

Coborârea lui Dumnezeu pe pământ şi naşterea Lui din Fecioara Maria reprezintă începutul mântuirii neamului omenesc. Prin naşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om întreg se arată marea iubirea a lui Dumnezeu. Acesta l-a creat pe om din iubire şi pentru iubire şi nimic din ceea ce face omul nu-I poate stinge această dragoste. De aceea, Dumnezeu Se face om, Se face la fel ca cel iubit de El, tocmai ca şi omul să-L poată iubi, să se poată apropia de El, să poată fi în comuniune cu El.

Pregătirea pentru primirea lui Hristos se face la fiecare Liturghie. Aici Hristos recapitulează evenimentele istorice întâmplate o dată pentru totdeauna, de la peşteră, stea şi scutecele cu care a fost înfăşurat, la moartea şi Învierea cea slăvită. De aceea, creştinul care participă la Liturghie este dator să se cureţe şi să-şi pregătească coliba lui alcătuită din carne şi oase pentru primirea lui Hristos.

Într-un Colind scris în 1956, poetul Vasile Voiculescu surprinde într-o manieră mistică taina Crăciunului: Trup, tu dormi? Somnul te paşte?/ Suflete, scoal’ şi cunoaşte/ Luminos prunc că se naşte/ Din Palatul Treimii/ În peştera inimii…

Fiecare om este păcătos şi nici un om păcătos nu este vrednic să se apropie de împărtăşirea cu Dumnezeu. Însă în acelaşi timp, Hristos îl curăţă şi îl primeşte pe cel ce vrea să se apropie, chiar poruncind aceasta, ca singura modalitate de a avea viaţă veşnică (In. 6,53). Pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, credinciosul trebuie să aibă un duhovnic. În urma spovedaniei, dacă nu are păcate de moarte (duhovnicească), credinciosul se apropie de Sfânta Împărtăşanie, pregătindu-se pentru aceasta. În majoritatea cărţilor de rugăciuni se găsesc câteva Rugăciuni înainte de Împărtăşire, foarte folositoare pentru deschiderea şi pregătirea inimii în vederea primirii lui Hristos. Acestea subliniază de fapt neputinţa omului, nimicnicia lui, făcându-l perceptibil la recunoaşterea lui Hristos ca singurul Salvator, singurul capabil să-l împlinească şi să-l desăvârşească, oferindu-i şi viaţă veşnică. Pe lângă aceste rugăciuni, monahii şi creştinii mai sârguincioşi participă şi la celelalte slujbe ale Bisericii sau înmulţesc rugăciunile pe care le fac în mod obişnuit. Atât înainte cât şi după momentul împărtăşirii este foarte utilă rostirea scurtei rugăciuni: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă!

Pregătindu-se pentru Împărtăşanie, creştinul trebuie să postească şi să nu mănânce nimic după miezul nopţii până la momentul împărtăşirii. Apropiindu-se de Sfântul Potir, Sfântul Ioan Damaschin spune să ne apropiem de dânsul cu dragoste fierbinte şi, în chipul crucii palmele închipuindu-le, să primim trupul Celui răstignit şi, punând peste Dânsul ochii şi buzele şi fruntea, cu dumnezeiescul cărbune să ne împărtăşim… Prin poziţia mâinilor în chipul crucii la nivelul inimii, credincioşii îşi afirmă  viaţa ca dăruire completă lui Dumnezeu, ca imitare a îngropării lui Iisus, ca moarte faţă de păcat. Unii creştini însă preferă să meargă cu o lumânare aprinsă, având grijă să nu provoace neorânduială.

După Împărtăşire se sărută Sfântul Potir, coasta ce a izvorât sângele de viaţă dătător. Creştinul consumă apoi anafură şi bea puţin vin. Din acest moment el poate săruta mâna preotului sau se poate închina la icoane. Alţii preferă să se concentreze mai mult la Cel care acum vieţuieşte şi se naşte mistic în ei.

Deşi Crăciunul este sărbătorit o singură dată pe an, fiecare Liturghie este prilej de naştere a lui Hristos în trupul celui ce se sârguieşte pentru aceasta.