Putin despre spovedanie sau despre “neortodoxia” ortodoxa

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Bise­rica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spo­veda­niei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi fap­telor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbu­nătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în le­gătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi tre­buie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict tera­peutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii pă­rintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea pă­catelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciu­nile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consi­der acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de op­timismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Po­căinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exe­geţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efor­tul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pen­tru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacra­mentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturi­sire” şi nu „cerce­tare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei in­stituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfin­ţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste pă­cate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndepli­ni­rea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai con­vingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gân­diţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptă­mână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la măr­tu­ri­sire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate stri­gătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la canti­tatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să pre­va­dă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mân­drie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Mo­lit­felnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care ara­tă că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spoveda­nie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care cre­din­ciosul pri­mea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îm­bu­nă­tă­ţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât cre­dem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spove­danie, şi re­iese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimi­neaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în ca­zul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dez­legare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtă­şire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,[58] preoţii în zilele noastre se spo­vedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spove­dească îna­inte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recu­nosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se îm­părtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează ase­menea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptă­mână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a în­cercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzi­bil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Să­racul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spo­vedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vredni­cie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al The­sa­lo­nicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se preci­zează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spo­vedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fie­care zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar tre­bui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă­rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai­nic al Său , în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai să­vârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma­re greşeală ar fi să fugi de această Pâinecând n‑ai greşit de moarte![61]

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iu­birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul­ter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăco­mia, za­vistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se ada­ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, des­cântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea sa­mo­vol­nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu­nea eu­ha­ris­tică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bi­se­ri­ceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis­tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau de­o­sebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dez­le­ga fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au fă­cut măcar unul dintre aceste păcate (indi­ferent de treapta ie­rar­hi­că) trebuie să meargă neapărat la du­hovnic să se spove­deas­că, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

Precizare: Textul acesta a fost scris de Pr. Petru Pruteanu in cadrul unui articol mai larg ce se refera la Sfanta Impartasanie. Click pentru detalii.

Update: Rugaciunea de la Spovedanie