Dumnezeu nu are nevoie de cele ale omului

Zis-am Domnului: “Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuie”. – Psalm 15,2

Zeci de religii și sute sau chiar mii de confesiuni și grupări religioase susțin că dețin adevărul cu privire la Dumnezeu. În această mare de idei și concepții de multe ori furtunoasă este greu pentru o anumită persoană să-L găsească cu adevărat pe Dumnezeu și să-L înțeleagă. Cum Dumnezeu este „sensibil” și discret, El nu se impune. Mai întâi omul trebuie să-și dea seama puțin cu privire la El pentru ca apoi Dumnezeu să i se descopere și să fie înțeles mai bine. Așa cum întâi trebuie să recunoști o  persoană pentru a i te adresa și a intra în comuniune cu ea, aflând mai multe despre ea pe parcurs, tot la fel trebuie ca mai întâi să-L recunoști puțin pe Dumnezeu, să-ți faci o idee despre El, deosebindu-L de mulțimea iluziilor diferitelor zeități sau dumnezei care pot fi plăsmuiți de mintea umană, pentru ca mai apoi să poți intra în comuniune desăvârșită cu El.

 Se observă din versetul de mai sus că psalmistul L-a recunoscut pe Dumnezeu și L-a acceptat pentru faptul că Lui nu îi trebuie bunătățile omului. Cel mai probabil, Regele David nu din egoism a spus aceasta, el nevrând să se despartă de bogățiile sale, ci David Îl căuta cu adevărat pe Dumnezeu. El a știut că cel căruia îi lipsește ceva nu este Dumnezeu. Cel care are nevoie de ceva din partea omului nu poate fi Dumnezeu. Dumnezeul cel adevărat nu-i cere nimic omului. El nu-i cere să fie drept, El nu-i cere rugăciuni. El nu-i cere nici măcar frică sau laudă sau iubire. Dumnezeu nu are nevoie de nimic din toate acestea. El nu depinde de ceva. Dacă dumnezeul tău îți cere ceva, atunci mai gândește-te, poate că el nu este cu adevărat Dumnezeu.

Deși există anumite cerințe în Biserică, ele nu sunt pentru Dumnezeu. Creștinul nu merge la Biserică pentru că îi cere Dumnezeu aceasta. El nu îl ajută pe aproapele pentru că asta i-ar cere Hristos. El nu se roagă sau postește pentru că așa trebuie. Dacă este vreun creștin care simte așa ceva, el mai trebuie să crească. Acestea sunt cerințe pentru un copil, fie el duhovnicesc. În schimb, toate acestea și altele nu sunt decât manifestarea normală și naturală a celui care l-a descoperit pe Dumnezeu, a celui care a început să-L înțeleagă pe Dumnezeu, singurul care nu are nevoie de nimic. Creștinul face ceea ce face nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că el însuși are nevoie de ele; nu pentru că i le cere cineva, ci pentru că ele sunt o expresie naturală a propriei vieți.

Pe drumul dintre a trebui și a fi, cerința este doar pregătirea premergătoare devenirii.

Dumnnezeu e incapabil de răspuns!

Fiul omului, aceşti bărbaţi îşi poartă idolii în inimă şi îşi au ochii aţintiţi spre ceea ce i-a făcut să cadă în nedreptăţi. Pot Eu oare să le răspund? – Iezechil 14,3

Moment de slăbiciune! Dumnezeu îşi mărturiseşte omului neputinţa. Dumnezeu, Cel ce a creat cerul şi pământul, se arată neputincios înaintea omului. Cel ce plineşte toate nu poate da răspuns omului. Şi într-adevăr, Dumnezeu este mut înaintea omului care nu-L acceptă. El nu ştie ce să-i spună omului care nu-L vrea. Dumnezeu nu poate răspunde la întrebarea: de ce vrea omul să renunţe la totul şi la toate pentru nimic? El nu înţelege această logică…

Scriitorul foloseşte în acest text noţiunea de bărbat nu pentru a promova mişcarea feministă şi emanciparea femeii, ci acest termen se referă aici la acei oameni, bărbaţi şi femei, care sunt foarte îndârjiţi în credinţa lor, rapizi în a o apăra şi se lua la bătaie pentru demnitatea ei, curajoşi şi chiar teribilişti în încercările ce ar urma. Şi asta o fac cu iraţionalitatea atât de profundă la unii bărbaţi…

Omul cu care Dumnezeu nu poate comunica este cel ce îşi crează o idee, un concept moral sau filosofic pe care îl numeşte în mod conştient sau nu dumnezeu. Totul în viaţa lui se învârte în jurul acestui dumnezeu. Şi acest dumnezeu are mai multe nume, chiar mai numeroase decât cele date lui Alah, pentru că fiecare om îşi poate crea propriul dumnmezeu după chipul şi asemănarea proprie, fie că se numeşte budhist, islamist sau creştin, fie că este puritanist, moderat, ultraortodox sau liber-cugetător. Indiferent dacă a aderat sau nu la un sistem organizat, un astfel de om nu poate şi nu vrea să-L cunoască pe Dumnezeu. Şi aceasta pentru că nu există o reţetă a lui Dumnezeu; există doar moduri mai mult sau mai puţin potrivite pentru a-L cunoaşte sau nu, aceasta fiind în acelaşi timp dependent şi proporţional cu dorinţa de a-L cunoaşte cu adevărat. Doresc să găsesc o explicaţie provizorie, o satisfacţie pe moment, un oarecare beneficiu, sau pur şi simplu vreau Totul la modul absolut.

Pentru Dumnezeu este de neînţeles pentru ce unii caută anumite beneficii, o putere oarecare pentru un anumit timp şi loc, când pot avea totul şi pentru totdeauna. Adevăratul următor al lui Dumnezeu caută slavă, cinste, nemurire (Ro. 2,7). El nu se mulţumeşte cu dulcegării efemere, ci caută adevărata mâncare şi băutură.

Pietismul şi smerenia prot înţeleasă sunt la fel de îndepărtate de Dumnezeu ca şi idolii pe care îi reprezintă. Căutarea lui Dumnezeu în şi prin Dumnezeu e singura în măsură să garanteze atingerea destinaţiei. Nimeni nu-L poate înlocui pe Dumnezeu decât Dumnezeu. Şi cu toate că Dumnezeu e transcendent, El pătrunde şi vitalizează întreaga lume. Şi fiecare atom şi quark musteşte de prezenţa Lui! Nu că lucrul ar fi Dumnezeu, dar nimicul e în afara Lui şi totul este susţinut şi amprentat, markat de El. Şi cu atât mai mult omul care este şi îşi face inima lăcaş pentru primirea Lui. Pe de o parte, Dumnezeu este peste tot; pe de alta, El nu se manifestă decât acolo unde este voit. Nu că nu ar fi, dar El se face ca şi cum nu ar fi, arătându-Se doar celui care vrea să Îl cunoască.

Astfel că omul, bărbat şi femeie, trebuie să fie ca o femeie care caută şi tânjeşte după Iubitul ei, care e neputincioasă şi care se lasă împlinită de Cel ce o biruie, dar o împlineşte, Singurul capabil să-i ofere plăcerea supremă pentru eternitate.

Dacă Dumnezeu este şi împlineşte toate, omul se descoperă şi se varsă pe sine pentru a putea cuprinde totul şi pe toate într-o reală şi permanentă aflare de sine.

Spin – Limitarea lui Dumnezeu sau limitarea omului?

Magia binelui s-ar putea defini ca tendinţa aproape puerilă de a face binele într-un mod atotputernic. De multe ori ne imaginăm catastrofe sau măcar anumite neplăceri ca urmare a unui lanţ al slăbiciunilor. Dacă un fluture a adus era glacială şi dispariţia dinozaurilor, ce poate aduce o minge?

Astfel de scenarii suscită interes pentru publicul larg, dar neglijează importanţa voinţei umane asupra construcţiei viitorului. Să nu uităm că Avraam a încercat salvarea Sodomei şi Gomorei, cetăţi cu mii de suflete, prin propria voinţă!

O privire atentă asupra teatrului mondial ar observa amănunte şi amănunte. Doar o minte şi mai ales o putere universală le-ar putea dirija sau manipula. Şi ce bine ar fi: conştiinţa noastră nu ar mai fi deloc tulburată!

E uşor să spunem că Dumnezeu e rău pentru că dirijează răul. E simplu să credem că răul există pentru a ne ispiti. Dar Dumnezeu nu vrea să ne încerce, ci doar să fim ca El, răul existând ca manifestare a voinţei proprii în disonanţă cu acest ţel. Dacă e ceva ce Dumnezeu nu poate determina, e voinţa umană. Aşa cum nimic nu poate determina Nedeterminatul, icoana lui Dumnezeu, adică omul, nu poate fi determinat de Cel ce vrea să-I semene. Determinat prin natură, omul este nedeterminat prin voinţă. El poate fi însă manipulat doar de ceilalţi prin propriile dorinţe şi nevoi, dar fiinţial, omul îşi este propriul determinant.

Expresii ca “Dumnezeu e preocupat cu eliminarea sărăciei sau cu încetarea războaielor” presupune un Dumnezeu care n-ar fi atotputernic, care deci nu ar fi Dumnezeu. Dar tocmai prin faptul că-i lasă mână liberă omului, El Îşi arată transcendenţa fiinţială, dar mai ales marea lui iubire.

Atunci când ne dorim ca totul să fie bine, ca lucrurile să se desfăşoare cum dorim, să putem să spunem după Modelul nostru: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!

Iară prin libertatea pe care i-o acordăm celuilalt, ne asemănăm iarăşi cu El, ca raportare la noi, făcând astfel o lume apropiată de voia Lui, de ceea ce ea ar trebui să fie.

Ispita binelui e ceea ce ne dă forţă.

Mulţumesc Marius Chelmu pentru prezentul material.