Mulţi dintre noi (preoţii) sunt nepotriviţi pentru slujirea duhovnicească. Tocmai de aceea s-a dezvoltat monahismul şi mulţi creştini îşi află mângâierea la călugării cei plini de har, care deţin cunoaşterea meşteşugului vindecător, fiindcă ei înşişi au trecut mai întâi prin curăţirea şi luminarea minţii. Mii de oameni, mii de tineri cercetează pe aceşti călugări în mănăstirile, peşterile şi colibele Sfântului Munte. Nu o fac din dispreţ pentru preoţie şi slujirea preoţească. Ei îi cinstesc pe episcopi şi pe preoţi. Cu toate acestea, în cele ce ţin de viaţa lăuntrică – aşa cum ar fi curăţirea inimii, rugăciunea minţii, slobozirea de gânduri, preschimbarea patimilor, etc. – găsesc o învăţătură şi mai ales o trăire deplină la oamenii care se străduiesc întru schimbarea lor lăuntrică. Fie că sunt preoţi în lume sau călugări în mănăstiri, aceşti oameni sunt duhovnicii prin excelenţă, căci ei sunt adevăraţii teologi.

Hierotheos Vlachos

Putin despre spovedanie sau despre “neortodoxia” ortodoxa

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Bise­rica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spo­veda­niei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi fap­telor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbu­nătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în le­gătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi tre­buie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict tera­peutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii pă­rintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea pă­catelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciu­nile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consi­der acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de op­timismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Po­căinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exe­geţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efor­tul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pen­tru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacra­mentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturi­sire” şi nu „cerce­tare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei in­stituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfin­ţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste pă­cate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndepli­ni­rea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai con­vingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gân­diţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptă­mână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la măr­tu­ri­sire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate stri­gătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la canti­tatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să pre­va­dă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mân­drie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Mo­lit­felnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care ara­tă că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spoveda­nie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care cre­din­ciosul pri­mea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îm­bu­nă­tă­ţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât cre­dem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spove­danie, şi re­iese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimi­neaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în ca­zul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dez­legare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtă­şire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,[58] preoţii în zilele noastre se spo­vedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spove­dească îna­inte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recu­nosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se îm­părtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează ase­menea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptă­mână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a în­cercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzi­bil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Să­racul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spo­vedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vredni­cie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al The­sa­lo­nicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se preci­zează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spo­vedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fie­care zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar tre­bui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă­rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai­nic al Său , în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai să­vârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma­re greşeală ar fi să fugi de această Pâinecând n‑ai greşit de moarte![61]

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iu­birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul­ter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăco­mia, za­vistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se ada­ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, des­cântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea sa­mo­vol­nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu­nea eu­ha­ris­tică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bi­se­ri­ceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis­tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau de­o­sebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dez­le­ga fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au fă­cut măcar unul dintre aceste păcate (indi­ferent de treapta ie­rar­hi­că) trebuie să meargă neapărat la du­hovnic să se spove­deas­că, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

Precizare: Textul acesta a fost scris de Pr. Petru Pruteanu in cadrul unui articol mai larg ce se refera la Sfanta Impartasanie. Click pentru detalii.

Update: Rugaciunea de la Spovedanie

Despre rugăciunea de dezlegare de la Spovedanie

Sursa: IeromPetru

Pe forumul nostru am fost întrebat care rugăciune de dezlegare la Spovedanie mi se pare mai potrivită. Întrebarea vine de o persoană care ştie, probabil, că în unele Biserici Ortodoxe locale se foloseşte o altă rugăciune decât cea de la noi.

Am hotărât să public răspunsul aici, pentru a se folosi mai mulţi. Şi vreau să se înţeleagă că e vorba despre un răspuns pentru forum şi nu de un studiu ştiinţific, după toate rigorile academice. De asemenea vreau să se înţeleagă că nu e vorba despre o abordare duhovnicească sau dogmatică a Spovedaniei, ci una strict liturgică.

Cred că ar fi bine să facem o scurtă istorie a rânduielii Spovedaniei:

1. Tradiţia mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop, iar mai târziu preot) este încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în Biserică. Cât priveşte practicarea acestei mărturisiri, lucrurile nu sunt clare. Un singur lucru este clar, că au existat două tipuri de spovedanie, care foarte târziu “au fuzionat”, rezultând practica Spovedaniei de astăzi:

a) Exista o spovedanie pentru mireni (sau chiar şi clerici), care se făcea doar în cazul păcatelor mari, când episcopul hotăra oprirea pentru un timp de la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în anumite situaţii (!), acestă mărturisire se făcea public. Nu avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie; şi

b) Exista o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, chiar şi nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.

Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de Spovedanie nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI.

2. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima, existentă şi astăzi, e cea mai importantă). Nici acum însă nu exista o rugăciune sau formulă “de dezlegare” la sfârşit. Însăşi această idee, a existenţei unei dezlegări, nu este lipsită de o anumită influenţă latină, unde se vorbeşte depsre “puterea de a lega şi a dezlega”, nu despre “harul de a lega şi a dezlega”, cum ar fi corect din punct de vedere ortodox. Este implicat şi factorul psihologic, care să-l liniştească pe penitent cu primirea dezlegării (vezi mai jos).

3. Prin secolele XIII-XIV se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni(!) de dezlegare. Există mai multe variante, dintre care una, sub formă relativ modificată, este folosită şi astăzi la greci (vezi mai jos). Într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare păcat spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună “Dumnezeu să te ierte”. Uneori formula avea o formă mai dezvoltată, de unde, se pare, a apărut şi forma actuală (la slavi şi români) a formulei de dezlegare. Deci formula actuală nu este integral împrumutată de la latini. Prima parte a ei este de origine pur ortodoxă.

4. La ruşi, apoi şi la români, s-a generalizat începând cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev, 1646) actuala formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune(!), ci sub formă de proclamare(!). Preotul spune ca Dumnezeu “să-l ierte şi să-i lase păcatele” penitentului, dar şi el însuşi “îl iartă şi-l dezleagă” pe acesta, în virtutea “puterii date lui”. Ar trebui să facem nişte observaţii cu privire la această formulă:

a) Din punct de vedere psihologic (şi canonic cumva), această formulă este mai categorică, atât pentru penitent, cât şi pentru preot, pentru că este ca nu este o rugăciune, în care ceri, dar nu ştii dacă ai şi obţinut iertarea. În trecut însă, aşa cum am spus şi mai sus, era anume o rugăciune, în care (doar) cerem iertarea de la Dumnezeu, nu o proclamăm sau declarăm.

b) Apare un element straniu şi străin textelor ortodoxe: “şi eu nevrednicul preot…”, care contrazice atât teologia ortodoxă, cât şi pe cea latină, dacă o privin în context. Din punct de vedere ortodox, preotul oficiază Tainele “in persona Ecclesiae”, pe când dpdv romano-catolic – “in persona Christi”. Aici însă avem adunate ambele idei, care se contrazic dogmatic.

c) Personal, cred că trebuie să se renunţe la adaosul de influenţă catolică, rămănându-se la formula: “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte [prin mine], fiule /fiică (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”.

d) Este bună şi rugăciunea de la greci (în trad. pr. prof. Ioan Ică): “Dumnezeu, care prin prorocul Său Natan l-a iertat pe David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum şi în vecii vecilor, ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând nicio grijă despre vinile mărturisite!”. Observăm că rugăciunea nu are o tentă juridică atât de pronunţată, chiar dacă se vorbeşte despre “vină”. Dar ce este mai important: textul ei, după părerea mea, ajută la înţelegerea dogmatică şi duhovnicească ortodoxă a spovedaniei şi a luptei spirituale, dar acesta deja e un subiect aparte, care nu ţine de întrebare…

e) ÎPS Andrei de Alba Iulia, într-un articol al său, dă o altă rugăciune grecească, sun formă de adresare către penitent, pe care eu n-am găsit-o în ultimele ediţii ale Evhologhion-ului (şi nici n-am avut timp să le caut pe toate câte le am), dar mi se pare şi mai potrivită. Iată textul: “Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert pe pamânt păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: “cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor”.