Să aprindem tămâie la rugăciune

Sfântul prooroc David, rugându-se cu fervoare la Dumnezeu, compară înălțarea rugăciunii la cer cu fumul binemirositor al tămâii care umple atmosfera de mireasmă și îmbie sufletul mai tare la rugăciune: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta…” (Ps. 140,2). În același timp, marele scriitor Goethe vede în aprinderea tămâii un simbol al nădejdii care se întărește prin rugăciune: „precum tămâia împrospătează vița unui cărbune, așa și rugăciunea împrospătează nădejdile inimii”.

În biserică, doar clericii sau maicile rânduite au dreptul să tămâieze. Dar atunci când se roagă acasă, credinciosul poate aprinde tămâie atunci când se roagă. Ea este semn de venerație și respect pentru sfinții din icoane. În același timp, prin tămâiere se invocă trimiterea harului de la Dumnezeu, tămâia simbolizând harul Sfântului Duh, care se trimite de sus. Sfântul Gherman al Constantinopolului spune că prin cățuie se simbolizează umanitatea Mântuitorului, focul din cădelniță reprezintă Divinitatea Sa, iar fumul de tămâie este mireasma Duhului Sfânt. Nu există tot timpul condiții prielnice pentru rugăciune, dar pe lângă icoană și candela aprinsă dinaintea ei, creștinul poate aprinde tămâie pentru a crea o atmosferă care să îmbie și să favorizeze rugăciunea.

Pentru aprinderea tămâii trebuie o cățuie, cărbune, tămâie și foc. Cățuia poate fi găsită în diferite forme, mărimi sau materiale, după gustul fiecăruia. În acest sens se poate folosi chiar și o farfurie sau un bol mai mic termorezistent. Cărbunele cel mai bun care se folosește pentru tămâiat este cel sub formă de pulbere, însă pentru că acesta se găsește mai greu și este mai dificil de folosit, cei mai mulți folosesc cărbunele tip pastilă. Aceste poate fi de mai multe feluri. Unii sunt mai mici și sfărmicioși, dar sunt deja parfumați și nu mai necesită tămâie. Restul, adică majoritatea, sunt pastile compacte care se aprind în câteva secunde, timp în care împrăștie în jur particule incandescente și un fum înecăcios. Din acest motiv, este util ca imediat după aprindere cățuia să fie scoasă pe fereastră pentru ca aceste manifestări ale micului vulcan să nu compromită curățenia sau calitatea aerului din încăpere. Dacă se preferă ca în aceste momente pastila să se acopere, fumul va înăbuși focul iar cărbunele nu va mai arde bine. Pentru aprindere, cărbunele se poate ține în aer cu un clește special. Sursa de foc o poate reprezenta chibritul sau bricheta, însă foarte util este aprinzătorul de aragaz cu flacără.

În fine, elementul principal este tămâia, aceasta putând fi naturală sau cosmetizată, răşini autohtone sau de import. Ea poate prezenta diferite arome, acestea variind de la parfum de crini, trandafiri sau lalele, la arome de nard, liliac sau iasomie. Este de menţionat faptul că unele tipuri de tămâie pot scoate un fum înecăcios spre final, acesta putând fi evitat prin stingerea tămâii într-un mic vas cu apă.

Fiecare credincios îşi va alege obiectele după preferinţă, astfel încât să capete cât mai mult folos cu un efort minim. Ceea ce contează în final nu este auriul căţuii sau aroma tămâii, ci calitatea rugăciunii.

Postul şi nevrednicia creştinilor

Sunt unii care susţin că prin post primesc curăţia de a se apropia de Sfintele Taine şi în nici un chip nu se cuvine a se împărtăşi careva cu Trupul şi Sângele Domnului fără post de una, două, trei sau şapte zile, chiar şi fără ulei. Ei dispreţuiesc pe cei ce nu ţin acestea, chiar dacă Marele Apostol Pavel spune ca nimeni să nu osândească pe careva pentru mâncare şi băutură (Ro. 14,3).

Ei uită că Domnul zice prin Moise: Voi milui pe cine vreau să miluiesc şi mă voi îndura de cine vreau să mă îndur (Ex. 33,19)). Iar Sfântul Apostol Pavel continuă: Deci nu este de la cel care voieşte, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluieşte (Ro. 9,16). Iar Înţeleptul zice: Calul este gata de luptă, dar biruinţa vine de la Domnul.

Mântuirea vine din credinţă, pentru ca nimeni să nu se îndreptăţească. Trebuie să avem conştiinţa că Hristos lucrează în noi, că noi nu suntem vrednici de El, dar că El ne curăţeşte. Nu pentru că am făcut ceva anume, ci pentru că El vrea. Regele David spune: Să cad mai bine în mâna Domnului, căci mila Lui este mare; numai în mâna oamenilor să nu cad (II Rg. 24,14). Şi nădejdea lui nu a fost în deşert (II Rg. 24,16). Vedem că marele rege David a profeţit mila lui Dumnezeu, Care Însuşi S-a coborât în iad nu pentru vrednicia vreunuia de acolo, ci pentru marea Lui iubire. Căci El pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa (In. 53,12).

Cine poate spune că este liber de păcat? Sfântul Ioan de Kronştadt spunea că nici în timpul Liturghiei nu era lăsat în pace de gânduri hulitoare, dar aceasta nu i-a împiedicat conştiinţa de la unirea cu Hristos. Şi el se împărtăşea zilnic. Toate rugăciunile pregătitoare pentru Împărtăşanie subliniază faptul că nu pentru vrednicia cuiva, ci pentru bunătatea Mântuitorului suntem vrednici a ne împărtăşi. Au fost unii care în smerenia lor nebună nu s-au mai împărtăşit deloc. Au confundat smerenia cu mândria de a se socoti vrednici pentru ceea ce Hristos nu numai că a îngăduit, dar a şi cerut în mod direct, deşi prin aceasta mulţi s-au smintit (In. 6,66). Vedem că Hristos a accentuat acestei uniri trupeşti cu El, deşi se ştia că pe mulţi îi va îndepărta. Tocmai pentru că este o chestiune prea importantă pentru a fi voalată, Hristos a expus-o pe larg, direct, strecurându-şi astfel ucenicii.

Dar cei ce aleg cuvintele de viaţă veşnică (In. 6,68) se vor apropia şi vor gusta adevărata mâncare şi băutură (In. 6,55), tocmai a fi întru Cel iubit (In. 6,56).

Râvna lui Ilie şi proorocia lui Saul

Fugind dinaintea lui Saul, regele neascultător al lui Israel, David a plecat la Samuel (I Regi 19,18), cel ce l-a uns rege în ascuns. Saul, aflând că David este în Rama, trimite oameni să-l prindă, iar aceştia, văzându-l pe Samuel şi pe alţii proorocind, au fost cuprinşi de Duh Sfânt, proorocind şi ei. Aceasta s-a întâmplat de trei ori, până când şi Saul, mergând el însuşi să-l prindă pe David, a proorocit o zi şi o noapte, încât se zicea: Oare şi Saul este printre prooroci? (I Regi 19,24)

Mulţi ani după acestea, când Ohozia domnea în Israel, Ilie îl mustră pe acesta pentru cercetarea altor zei. Chemat fiind la rege, Ilie coboară foc din cer şi nimiceşte cincizeci de oameni cu căpetenia lor: De sunt omul lui Dumnzeu, să se coboare foc din cer şi să te ardă pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi! (IV Regi 1,10) Aceasta se repetă de două ori. Toţi aceştia au pierit pentru aroganţa lor şi a conducătorilor lor, dar nimeni nu poate nega caracterul incandescent al omului lui Dumnezeu. A treia ceată de cincizeci este salvată de conducătorul ei care se roagă lui Ilie să nu-i fie sufletul său trecut cu vederea. Astfel, Duhul Sfânt coboară şi-l linişteşte pe Ilie de frica de rege, frică ce a avut efecte dramatice pentru cei dinainte. Şi Ilie coboară din înălţime pentru ca regele căzut să aibă pe patul de moarte cuvânt de la Dumnezeu. Nu ştim dacă prezenţa lui Ilie a fost mântuitoare pentru cel bolnav, căci Ohozia a murit după cuvântul profeţit de Ilie mai înainte, dar faptul că a avut un om al lui Dumnezeu aproape de el când a murit ne face să credem că Ohozia era capabil să-şi recunoască vina şi să plece împăcat la Creator.

Ca om al lui Dumnezeu, şi Samuel avea putere asupra stihiilor (cf. I Regi 12,18), dar de cele mai multe ori el prefera să judece poporul în pace, cu milă. Se vâd astfel două atitudini diferite, sau mai degrabă două momente diferite.

În episodul proorociei lui Saul, observăm că oricum ar fi omul, există cel puţin un moment în care Duhul Sfânt să se atingă de om, căci nimeni nu poate să vină la Dumnzeu de nu este chemat de Acesta sau cum poate să dorească fără a şti!?

În al doilea moment expus se vede că există un moment al judecăţii în care ni se cere decizia finală. Faptul că Saul a proorocit nu l-a împiedicat să-l prigonească pe David şi, în final să se sinucidă (I Regi 31,4). Deşi Ohozia a căzut, tot a avut pe patul de moarte pe omul lui Dumnezeu. De aceea, în final contează alegerea definitivă, examenul cel mare al morţii.