Vrăjitoria este drum pavat spre înşelare

Viaţa duhovnicească reală este mijlocul perfect pentru împlinirea umană

De la 1 ianuarie 2011, Guvernul României a decis listarea vrăjitoriei şi a ghicitului în nomenclatorul de meserii, la poziţia 5161. Prin această hotărâre, aceste practici oculte se vor găsi alături de profesii respectabile ca cea de doctor, de profesor sau de cercetător. Un proiect de lege ce prevede impozitarea astrologiei şi a poţiunilor magice ar fi fost primit cu zâmbetul pe buze şi nimeni nu s-ar fi gândit că el va ajunge spre aprobare în Parlament.

Ministrul Muncii, Ioan Botiş, a declarat, într-o conferinţă de presă, că vrăjitorii sau prezicătorii nu pot fi impozitaţi pentru că meseria lor nu există, neavând un standard ocupaţional.

Ioan Botiș a explicat că Institutul Naţional de Statistică şi Comisia Naţională de Prognoză fac raportări lunare la UE legate de profesiile din Romania, transmite agenţia de ştiri Mediafax. “În fiecare lună, ele trebuie să facă raportări legate de profesiile din Romania, ocupaţii, tot ce ţine de zona aceasta. Ca să ai o compatibilizare cu ceea ce are în regulament UE, trebuie să ai şi tu profesiile trecute acolo. Dacă nu ai standard ocupaţional, ele nu există ca meserii. Nu poţi să impozitezi, aşa cum am auzit că se impozitează prezicătoarea. Când faci raportarea către UE, tu trebuie să ai rubrica de acolo, să spui am doi sau zero. Zero până se creează standard ocupaţional pentru meserie şi devine meserie care poate fi impozitată”, a explicat ministrul.

În aceste condiţii, vrăjitoria este recunoscută de nomenclator, dar nu este impozitată. Prin aceasta se elimină eventualul avantaj economic ce s-ar fi obţinut prin taxe, păstrându-se efectele negative ale recunoaşterii oficiale a unor astfel de practici.

Impactul socio-cultural trebuie bine calculat

Dacă unele vrăjitoare sunt supărate de taxele impuse de cei pe care i-au ajutat să ajungă la putere, altele sunt bucuroase pentru că li se recunosc anumite „haruri magice”. Ele doresc să-şi deschidă firme de practică privată, să beneficieze de pensie, asigurare de sănătate, ajutor de la stat. Înființarea unor cabinete de vrăjitorie sau ghicit, cu posibilitatea formării de asociaţii sau federaţii care să le reprezinte şi să le apere drepturile constituie una din premizele procesului de instituționalizare pe care îl pot adopta aceste practici oculte. Acest lucru se va dovedi favorabil pentru recunoaşterea acestora în societate, și odată cu aceasta pentru accesul vrăjitorilor în armată și penitenciare, dar şi în instituţii publice ca spitale sau şcoli.

Dorinţa guvernanţilor de a scoate bani din orice aruncă România în domeniul hilarului. Şeful statului român este ridiculizat pe MSNBC, un post de televiziune american, după ce, cu puţin timp în urmă, preşedintele Parlamentului României era îndemnat pe postul de televiziune CNN să mănânce mai mult usturoi „pentru a rezista atacurilor paranormale”.

Dacă până acum era doar ţara lui Dracula, România devine în ochii occidentalilor ţara în care conducătorii ei „poartă piese de îmbrăcăminte violet în zilele importante, pentru că această culoare ar face purtătorul superior şi l-ar apăra de rău”, după cum relatează Associated Press. Mai rău este că în această poveste cu strigoi şi usturoi este acuzată de implicare şi Biserica Ortodoxă Română, care ar tolera astfel de fapte. Dacă în momentul de faţă se discută despre un standard ocupaţional care nu există în legătură cu vrăjitoria, Biserica nu poate să nu-şi manifeste îngrijorarea cu posibila asociere sau confundare a practicilor oculte cu viaţa spirituală reală şi beneficiul major adus de activitatea social-filantropică desfăşurată de către Biserică.

Oamenii sunt susceptibili la aparenţe

Pentru un ateu, practicile paraspirituale nu au nici un sens. Dacă nu există Dumnezeu sau lume spirituală, înseamnă că tot ceea ce se referă la vrăjitorie, ghicit, astrologie nu are suport material şi deci, nici logică. Astfel, un ateu nu ar apela la o categorie de oameni care se întreţin prin practicarea unor meserii fără suport ştiinţific.

Pentru un credincios, Dumnezeu este Cel care a creat cerul şi pământul, Cel ce susţine lumea, Cel care vrea ca fiecare să se mântuiască şi să cunoască adevărul. Creştinul doreşte unirea personală cu Dumnezeu, nu folosirea unei forţe impersonale pentru satisfacerea unor dorinţe sau nevoi oarecare. El caută o relaţie de apropiere, de comunicare şi împărtăşire cu Treimea de Persoane. O legătură naturală de iubire nu caută manipularea celuilalt prin diferite poţiuni, aflarea viitorului sau vindecări miraculoase.

Pentru cel ce nu crede cu adevărat, dar nici nu îl neagă pe Dumnezeu ca forţă sau energie supranaturală, calea vieţii este presărată de nenumărate rătăciri şi abateri de la înţelesul ei profund. Un astfel de om merge la Biserică pentru că şi alţii merg, aprinde lumânări pentru vii şi morţi pentru că aşa se spune că e bine, face colivă şi pomană pentru morţi pentru că aşa se face. Un om care face lucruri fără a şi le explica, fără a le înţelege raţiunea, va apela destul de uşor la „servicii” spirituale prestate pentru o sumă de bani modică. Atât timp cât cere „fericire şi noroc”, nimic nu pare anormal, existând aparenţa necesităţii sau a binelui. Iar atunci când persoana care oferă „fericire şi noroc” foloseşte obiecte sfinte ca agheasmă sau cruci, înşelarea este şi mai mare. Prin înşelarea produsă, omul se introduce singur în probleme diverse care variază de la furt şi înşelăciune, la drame spirituale şi maladii duhovniceşti.

Răul dispare prin întoarcerea la Dumnezeu

De foarte multe ori problema răului nu este înţeleasă de om, aceasta aducând nelinişte şi nonsens vieţii. Cei care se consideră atei pleacă uneori de la sofisme de genul: dacă există Dumnezeu şi există şi rău în lume, atunci ori Dumnezeu e rău, ori Dumnezeu nu există. E mai plauzibilă varianta că Dumnezeu nu există, decât ca El să fie rău. Şi într-un fel, aceasta e mai aproape de adevăr.

Dacă Dumnezeu există, El nu poate crea decât ceva semănător Lui. El nu poate face ceva ce nu are sens, ceva ce nu-şi are izvorul în El. De aceea răul apare ca manifestare liberă a creaturii ce poate spune NU, ce se poate împotrivi normalului. Astfel că libertatea îndreptată împotriva naturalului devine sursa răului, acesta neavând esenţă prin sine, ci prin alegere. În acest sens, diavolul nu este decât un înger ce îşi refuză natura lui luminoasă, încercând să arunce în întunericul necunoştinţei şi al nonsensului şi pe om.

C.S. Lewis afirma în una din cărţile sale că diavolul se bucură atât de cei ce îl ignoră, cât şi de cei ce îi oferă prea multă importanţă. Este greşit a ignora cu totul prezenţa demonilor, ca pe o gândire retrogradă, deşi aceasta se întâmplă şi pentru faptul că ei tind să se depersonalizeze prin îndepărtarea de la viaţa de comuniune specifică Persoanelor Sfintei Treimi.

Prin îndepărtarea de Dumnezeu, omul se aseamănă şi se apropie, inconştient sau nu, de lucrarea diavolului. El intră astfel sub influenţe prea puţin conştientizate, de multe ori ridiculizate sau bagatelizate. Un astfel de om este cel ce apelează sau intră în contact cu slujitorii diavolului. Indiferent că folosesc magie albă sau neagră, aceste personaje nu pot sluji binelui. Ei se pot travesti, luând înfăţişări de călugări smeriţi sau maici cuvioase, pot folosi lumânări sau tămâie, dar nu pot aduce pacea şi liniştea simţită prin Duhul Sfânt în viaţa Bisericii. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, doar cei ce primesc deseori Sfânta Împărtăşanie nu pot fi prinşi de lupul cel înţelegător, adică diavolul. Doar în relaţie cu Dumnezeu, singurul care a creat totul din iubire pentru iubire, singurul care îi vrea binele şi care îi ştie nevoile, omul îşi poate găsi pacea şi împlinirea. Participând la viaţa mistică a Bisericii, omul nu are nevoie de practici magice sau evenimente paranormale ca să simtă că are sens, ca să simtă că are valoare. El se împlineşte şi capătă valoare supremă tocmai prin participarea şi unirea cu Dumnezeu.

Inima bolnavă

La începutul anilor ’40 ai secolului trecut, C.S. Lewis, scriitor şi teolog anglican, trata în mai multe conferinţe de-ale lui problema omului fără piept. Pornind de la analiza pe text a unor manuale de limbă engleză, el observă că elevilor li se inducea o relativitate a emoţiilor, o instabilitate spirituală, tinerii dezvoltându-se aşadar fără nişte noţiuni clare despre elemente fundamentale ale spiritului uman ca frumuseţea, dreptatea, obiectivitatea. Având nevoie de indivizi obedienţi, statul nu-şi permite formarea unor oameni capabili de discernământ şi idealuri înalte. Astfel, calitatea personală a omului este minimalizată la impulsuri primare şi nevoi materiale uşor de controlat în masă prin apelul la stereotipuri induse. Se ajunge în acest mod la desfiinţarea omului.

Astăzi se observă cum, foarte uşor, mase importante de oameni se pun în mişcare pentru lucruri mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin normale. De la a dansa pe aceeaşi melodie, fie ea a lui Mickael Jackson, sau a mărşălui pentru libertatea de orientare sexuală, contemporanii noştri se dedică cu toată inima lor pentru lucruri de nimic. În aceste condiţii, când manifestări uriaşe, dar goale, izvorăsc dintr-o inimă săracă a omului, nu e de mirare să mortalitatea prin boli cardio-vasculare este cea mai mare, ea tinzând să crească şi pentru grupele de vârstă tânără.

Ataşamentul excesiv faţă de lucruri materiale sau idealuri lumeşti forţează şi suprasolicită trupul nostru. Atât stressul negativ ca durerea nemângâiată sau goana după recunoaştere, cât şi stressul pozitiv ca o bucurie neaşteptată pot declanşa sau agrava o boală cardiacă, ducând până la infarct miocardic sau stroke (accident vascular cerebral), cu decesul survenind uneori rapid. Spre deosebirea de acestea, suferinţa alinată de credinţă sau bucuria duhovnicească resimţită de creştin de nenumărate ori, aduc pace şi bucurie în inimă, fără însă a o brusca.

Trăind fără Dumnezeu, omul crede că viaţa e a lui, că trupul e al lui, că îşi aparţine. Zicând în inima sa ca cel nebun de odinioară că nu este Dumnezeu, sau că există dar e departe de noi, omul ajunge la momentul în care vede cum trupul său, cel pe care l-a slujit atâţia ani, căruia i-a dat mâncare dulce şi băutură fină, şi pe care l-a odihnit în tihnă şi pace, acest trup nu-l mai ascultă, începe să scârţâie; începe să se vadă că are o inimă slabă. Tratamentul pentru inimă, în cele mai multe cazuri, se ia toată viaţa. Şi omul, dacă e capabil să se schimbe, să-şi schimbe stilul de viaţă, îşi poate prelungi considerabil numărul anilor. Sfârşitul oricum va veni, însă mai târziu, cu o calitate a vieţii mult îmbunătăţită. Se observă astfel că depinde foarte mult de om să-şi menţină viaţa primită în dar, având în acest fel timp pentru a se pune în ordine, timp pentru a-şi depăşi sfârşitul pământesc, pentru a păşi în afara timpului.

Insuficinţa cardiacă congestivă, stadiul final al multor boli cardio-vasculare, reprezintă imposibilitatea cordului de a mai pompa viaţa sângelui în ţesuturi, acesta băltind în aval ca o apă moartă (mişcarea face sângele viu, stagnarea îl închistează şi coagulează, pierzându-şi principiile vitale şi devenind factor negativ). În aceste condiţii, omul îşi pierde capacitatea de efort fizic sau intelectual, respiră greu, are sete de aer, se umflă cu apă. Apa care părăseşte sângele începe să invadeze toate organele şi omul nu mai poate bea, nu mai poate mânca, nu mai poate respira. Umplându-i-se şi plămânii de lichide, omul moare înecat în propriul organism.

Vorbind despre potopul din vremea lui Noe, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înecul este o moarte înceată şi groaznică, dar prin care se vede înţelepciunea şi multa iubire a lui Dumnezeu. Este îngrozitor să vezi că tu cu adevărat vei muri şi că nu poţi să faci nimic; în astfel de momente, omul îşi aduce aminte de păcatele făcute şi îşi frânge inima, îşi revine în sine. Această moarte groaznică se face prilej pentru trezire, pentru pocăinţă, pentru revenirea întru simţire.

Cei care supravieţuiesc unui infarct miocardic vorbesc despre durerea din piept asociată cu sentimentul de moarte iminentă. Smuls din ghearele morţii prin medicaţia şi terapia modernă, omul poate să-şi vină în sine, să-şi pună viaţa în ordine.

Astfel vedem marea iubire a lui Dumnezeu care se răzgândeşte de nenumărate ori în hotărârile Sale, calcă peste dreptatea Sa, Se umileşte iar şi iar, trece peste Sine pentru a-l cuceri pe om, pentru a salva, chiar şi în ultimul moment, această dragoste nebună şi deseori neînţeleasă a Lui pentru om.

Dreptate vs. nedreptate

E în natura fiinţei noastre de a face un lucru drept. Nu putem face un lucru rău cu conştiinţa că este rău, fără cel puţin a-i da o conotaţie negativă. Nu putem face răul prin fire. De aceea considerăm că ceea ce facem e drept şi bun, asemănându-ne cu Cel ce a făcut toate bune foarte.

Păi nu ai făcut bine asta!

cade remarca aproapelui ca un baros în cap, împrăştiind apoi în jur sângele mâniei noastre. Şi de ce nu-i bun?! Păi tu nu vezi că nu-i bun, ci încă foarte bun?! etc. Şi vărsarea de sânge continuă, dacă mila lui Dumnezeu şi smerenia nu va despărţi apele mâniei noastre.

Clive Staples Lewis, cunoscut mai ales pentru Cronicile din Narnia, demonstrează existenţa lui Dumnezeu prin prezenţa războiului ca mijloc de a pune ordine, ordine percepută de toţi ca universală (tocmai pentru că izvorăşte din Dumnezeu), ordine însă mozaicată de pluritatea umană în bucăţi despărţite de plumbul voinţei personală.

Dacă un înţelept critică un novice, cel mai probabil că înţeleptul are dreptate şi tânărul ar învăţa mai multe dacă l-ar asculta şi nu l-ar ignora. Dacă un amator dispreţuieşte un profesionist, nu e decât o demonstraţie a vechiului dicton antic preluat de Boetius de la Solomon, Dacă tăceai, filosof rămâneai! Dacă un amator critică un amator, ar putea amândoi să urce la o învăţătură superioară amândurora prin punerea de minte de la minte. Căci unde sunt doi sau trei uniţi cu smerenie în Hristos, El nu-i va lăsa ci vor creşte şi nu vor cădea în groapa individualismului ca orbii.

Deci de ce ni se sfâşie sufletul când primim certare? Dacă sunt înţeleptul, e prilej de smerenie şi cercetare, oricum nu de ignorare. Dacă sunt amatorul, e oportunitate de corectare şi progres. Singurul care suferă şi moare prin certare e slava noastră şifonată.