Podoaba crucii

Din fericire, crucea nu se mai folosește ca obiect de tortură; cel puțin în țările câr de cât „civilizate”. Niciodată Biserica nu a fost de acord cu tortura și nici nu o poate încuviința sub nici o condiție. Având memoria nașterii prin jertfa lui Hristos și a crește pe pământul udat și îngrășat de sângele martirilor, Biserica nu poate încuviința nici o astfel de intervenție asupra ființei umane. Cazuri izolate care s-au întâmplat totuși în Răsărit nu au fost niciodată încuviințate, ele fiind produsul unor minți rătăcite, căzute din lumina adevărului și a trăirii în Hristos.

De aceea, crucea pentru creștin nu este obiect de tortură. Ea însă reprezintă puntea de legătură dintre om și Dumnezeu și dintre om și ceilalți oameni. Ea unește totul în sine, ea aduce aproape pe cele îndepărtate. De aceea, crucea este un chin doar până la desăvârșirea dragostei. Ea înseamnă jertfă atunci când renunțăm cu greu la propria persoană pentru a ne putea dărui celuilalt, când nu vream să ne apropiem cu adevărat de celălalt. Crucea este chin pentru omul îndepărtat de Dumnezeu, este nebunie pentru cel ce nu înțelege comuniunea. Pentru credincios însă, crucea este vehiculul dragostei și al desăvârșirii. De aceea ea este prețuită și purtată de fiecare creștin din momentul botezului, până la coborârea în mormânt.

Crucea se poartă la gât. Ea poate fi confecționată din diferite materiale, de la fibre textile la diferite metale prețioase ca aurul sau argintul. Fiecare poartă crucea pe care o alege și care îi place. Dacă materialul din care este confecționată crucea nu are mare importanță, trebuie menționat faptul că forma ei contează foarte mult. Ea trebuie să fie alcătuită din două brațe care se intersectează perpendicular la mijlocul lor sau spre partea superioară a brațului vertical. Ea poate fi simplă sau împodobită, putând avea brațe suplimentare ca în crucea patriarhală română sau ca în crucea rusească. Acestea sunt cruci care pot fi purtate de credincios. Nu se va purta crucea egipteană sau cea inversată.

Unele obiecte sub semnul crucii, mai mult podoabe, sunt folosite de unele femei sau chiar bărbați ca accesorii. Acestea sunt fie de mărimi nepotrivite, prea mari sau prea voluminoase, având culori stridente sau reflectorizante, fiind alcătuite din diferite splasticuri sau alte elemente chicioase. Astfel de obiecte nu fac cinste unui creștin, care nu vrea să iasă în evidență cu orice preț.

Deși nu trebuie ascunsă, crucea nu va fi purtată cu dinadinsul la vedere. Mai ales o cruce bogată, purtată în mod epatant, poate leza sentimentele unor anumiți oameni din jur, aceștia putând dezvolta chiar repulsie pentru cruce sau creștini în general. Crucea nu se poartă la cercei, la mână sau oriunde altundeva. Ea nu se va purta în mai multe exemplare. În nici un caz, crucea nu se va tatua pe corp. Ea nu este o amuletă și de aceea nu se va considera ca fiind una.

O purtare inadecvată a crucii nu poate fi decât expresia unei neînțelegeri a sensului ei sau poate reprezenta manifestarea unor profunde nereguli duhovnicești. Atunci când este posibil, fiecare poate da anumite sfaturi persoanelor capabile să asculte, putând îndruma spre aflarea adevăratei vieți prin lumina crucii.

Fiecare creștin își va purta crucea mereu la gât. Ea nu este doar o manifestare văzută a credinței, ci și o mărturisire a ei. Subscriindu-se în laturile crucii, credinciosul cuprinde lumea întreagă în iubirea lui Hristos.

De ziua crucii se mănâncă nuci

Stindard al biruinței, crucea este mijlocul prin care Hristos a biruit moartea și omul își găsește pacea și mântuirea. Arătată astăzi în slavă în Biserică, crucea reprezintă modalitatea prin care omul se unește cu Dumnezeu prin ceilalți oameni. Crucea unește în sine cele îndepărtate, în ea își află unitatea cele aparent contrare: dumnezeirea și umanitatea, identitatea și comuniunea.

Departe de a fi un simplu obiect, crucea reprezintă mai ales un mod de trăire și de gândire. De aceea, ca reflectare a credinței drepte, creștinul trebuie să renunțe la atitudini sau credințe deșarte care izvorăsc dintr-o evlavie eronată.

Crucea se poartă la gât ca semn al demnității de creștin și ca asumare a vieții ca urcuș istovitor dar care aduce satisfacție și împlinire. Ea nu este o amuletă care ține la distanță strigoi sau o podoabă care se poartă la cercei sau brățări. Diavolii se tem în schimb de cruce atunci când ea este asumată și trăită de cel care o poartă.

Facem cruce la rugăciune, înainte de lucru sau de a merge în călătorie. Facem cruce peste vinul pe care îl vom bea cu măsură sau peste mâncarea pe care o vom consuma spre sănătate. Facem cruce peste obiecte sau vietăți, cu cruce se însemnează locul sau persoana bolnavă spre vindecare. Sfântul Macarie Egipteanul menționează și facerea crucii peste gura care cască. Pe scurt, cu crucea se însemnează creștinul pe sine și pe alții, lucrurile și natura înconjurătoare, căci prin taina crucii se înțelege misterul creației.

Dar atunci când omul nu mai meditează la înțelesul crucii se ajunge la forme de evlavie care nu are legătură cu înțelesul real al crucii. Astfel, se zice de exemplu că astăzi nu se mănâncă nuci sau alte alimente care sunt în forma crucii. Astăzi trebuie să se postească, dar chiar astfel de alimente ar trebui consumate pentru folosul omului. Nuca este simbolul crucii și al înțelepciunii: doar după un efort care înlătură învelișul lemnos se poate obține miezul hrănitor. Nu este întâmplător că studii științifice au demonstrat superioritatea nutritivă a acestui fruct față de toate celelalte fructe cu coajă tare. Lipidele pe care le conține sunt esențiale pentru o bună funcționare a funcției neuronale, astfel omul ajutându-și substratul fizic al gândirii pentru o înțelegere dreaptă a realității. Mai mult, nuca este util în majoritatea bolilor, fiind un bun aliment revigorant și antiastenic. Dar toate acestea se obțin numai după spargerea aparențelor și înlăturarea aparențelor, știut fiind că nici un lucru bun sau vrednic de obținut nu se poate obține fără nevoință.

Azi se aduc la biserică flori și busuioc pentru a se împodobi crucea, urmând ca apoi preotul să le împartă ca binecuvântare, ele putând fi luate acasă spre împodobirea icoanelor.

Să ne însemnăm cu semnul crucii!

Viaţa creştinului stă sub semnul crucii. La intersecţia dintre creat şi necreat, dintre Dumnezeu şi ceilalţi, dintre spirit şi materie, între lucrare şi contemplare, omul trebuie să trăiască şi să integreze toate acestea fără a le contopi sau dezintegra, fără a le confunda sau ignora. El trăieşte viaţa ca pe o răstignire între lucruri ce par contrare, dar care se unesc în mod esenţial în fiinţa lui intimă. Doar prin păcat aceste realităţi par ireconciliabile, ele de fapt aparţinând omului ca o realitate fiinţială.

Astfel, vrând-nevrând, crucea este o constantă în viaţa omului şi de aceea trebuie asumată cu mult mai mult de către creştin. Fără cruce, o persoană nu se poate numi creştin, nu cunoaşte sau pur şi simplu nu a înţeles învăţătura lui Hristos. Creştinii au simţit de la început importanţa covârşitoare a crucii, însemnându-se cu ea la fiecare lucru nou început, plecând de la o nouă zi care răsare, până la binecuvântarea pâinii pe care o frânge la masă. Crucea este la răscruce de drumuri, la gât sau pe perete şi ori de câte ori creştinul o vede, se însemnează şi el cu semnul care-i defineşte existenţa. Astfel, el face cruce corect şi cuviincios atunci când trece pe lângă o biserică, fie că se plimbă, este în maşină, troleibuz sau tramvai. Bucuria de a revedea casa lui Hristos reaminteşte vocaţia de răstignire a creştinului. În faţa unei troiţe sau la auzul clopotului sau a toacei, creştinul se însemnează cu semnul crucii. În acest mod, nu doar el însuşi se va însemna cu crucea, dar şi ceilalţi care văd se vor însemna, întărind în mod tăcut comuniunea care trebuie să existe între creştini, dar care s-a diminuat poate din frica de a nu te vedea vecinul predecembrist. Şi acum se mai păstrează o oarecare timiditate în privinţa însemnării cu semnul crucii în public. Credinţa este pusă la zid tot mai des şi prin mijloace tot mai diverse, încât însemnarea cu semnul crucii devine o metodă de mărturisire şi un manifest de credinţă.

Credinciosul însemnează cu semnul crucii şi toate lucrurile din jur. El face cruce peste mâncare după rugăciunea pe care o rosteşte înainte de masă. Aşa cum adună degetele când se închină, în acelaşi mod credinciosul binecuvântează masa, casa, lucrurile, persoanele pe care le iubeşte, fie fiu, fiică, soţ, soţie, prieten sau duşman. Creştinul îşi face cruce atunci când cască, după cuvintele Sfântului Macarie Egipteanul, care citează o tradiţie mai veche: “Unii dintre demoni stau pururi. Cu crucea însemnăm organul bolnav sau partea corpului care ne doare. În preajma celor ce citesc şi încearcă, luând adesea motive chiar din Sfintele Scripturi, să le distragă mintea şi să le strecoare gânduri viclene. Uneori îi împing la căscat şi la somn greu chiar mai mult decât de obicei… Pentru a evita acest lucru, cei care cască îşi pecetluiesc gura cu semnul Sfintei Cruci, urmând o veche tradiţie…”.

Pe scurt, crucea este armă asupra diavolului şi nădejde a mântuirii noastre şi de aceea ea trebuie folosită ori de câte ori simţim nevoia.

Creștinul poartă crucea lui Hristos

Cel ce Îl urmează pe Hristos se numește creștin. El Îl caută mereu pe Hristos, vrea să îi facă mereu voia, vrea să ducă viața pe care a trăit-o Hristos. Creștin poți fi și prin tradiție, cu numele, pentru că ar fi la modern sau profitabil sau din oricare alte motive. Însă adevăratul creștin vrea să fie întru totul ca Hristos, fie că este vorba de gândirea Lui, de fapta Lui, de modul Lui de ființare. Doar însușindu-și gândul și voia lui Hristos, creștinul este ceea ce vrea să devină, este Hristos care trăiește în el.

Hristos nu este un întemeietor de religie. El nu este un moralist sau filosof. El nici măcar nu este un lider, fie el spiritual. Hristos este modul normal de a fi al omului. Hristos este prima persoană umană care s-a unit în mod deplin și complet cu Dumnezeu, făcând posibilă nu doar împărtășirea omului de Dumnezeu, ci și unirea întreaga a omului cu Dumnezeu, dar și cu ceilalți oameni. Unitatea pe care a adus-o Hristos, atât în planul creației dar și în raport cu persoanele treimice, este împlinirea, dar și starea normală a creației. De aceea, învățătura și viața lui Hristos nu sunt entități străine grefate pe un corp străin, o struțo-cămilă a existenței umane. Ci viața nouă în Hristos este o împlinire naturală a omului creat liber.

Însă realitatea teologică înălțătoare a creației pare a fi uneori contrazisă de obiectivitatea lipsurilor și a limitărilor vieții umane. Omul este mic, circumscris în limitele propriei sale pieli, cu dureri și suferințe. În același timp, omul se află în căutarea slavei și a cinstei absolute, el caută nemurirea și nemărginirea, el caută împlinirea fericirii. Astfel că omul se mișcă pe coordonatele dintre limitat și nelimitat, între a fi el totul și a fi în comuniune. Prin natura sa, omul este o cruce, o răscruce a creației ce trebuie să devină creator.

Primul pas ca omul să-și împlinească destinul este acela de a-și conștientiza locul, de a-și asuma crucea. Crucea reprezintă tot ceea ce este contradictoriu în viața omului, tot ceea ce omul trebuie să moară pentru a deveni ceea ce este. Trebuie să moară egoistul pentru a afla comuniunea. Trebuie ucise uitarea și ignorarea pentru afirmarea și potențarea iubirii. Trebuie pierdut tot ceea ce este limitat și găunos pentru unirea cu Cel nelimitat și pur. Trebuie nimicită autosuficiența pentru cuprinderea infinitului.

Astfel, omul stă sub zodia crucii. Creștinul, ca cel ce vrea desăvârșirea, știe că trebuie să-și asume crucea. De aceea, din momentul Botezului său, fiecare creștin trebuie să-și poate crucea la gât ca mărturie și permanentizare a conștiinței sale de făptură limitată în căutarea nelimitării.

Crucea pe care creștinul o poartă la gât poate fi din lemn, aur, argint, cupru sau orice alt material. Unele persoane, din cauza particularităților propriului organism, pot suferi reacții alergice la contactul cu diferite materiale (frecvent la alamă) și de aceea trebuie să evite purtarea unor obiecte confecționate din aceste materiale. Fiecare să poarte crucea potrivită, mare sau mică, simplă sau bogată. Deși nu trebuie ascunsă, crucea nu trebuie purtată ca obiect de podoabă, căci prin aceasta își pierde sensul. Sunt multe alte lucruri cu care se poate împodobi trupul și nu trebuie să pierdem înțelesul profund al crucii printr-o astfel de utilizare. Forma ei nu trebuie să fie prea stilizată, pierzându-și din rolul său.

Este potrivit ca să purtăm crucea la gât. Aceasta poate conține diferite iconițe pictate sau sculptate în interiorul ei, putând avea rol și de relicvar. Forma de cruce pentru iconițele purtate la gât este cea mai potrivită, fiind de preferat în locul medalioanelor.

Crucea nu se va purta la cercei sau la brățară. Locul cel mai potrivit este pe piept, aproape de inimă, legată la un lanț ce semnifică voința creștinului care se crucifică pentru Hristos. Crucea nu se va tatua, ea trebuind să fie purtată permanent dar în mod liber și conștient, nu ca un capriciu temporar al voinței.

Crucea poate fi dată jos în momentele când creștinul își face toaleta. De asemenea, crucile metalice se vor îndepărta atunci când trupul este supus unor investigații medicale, aceste materiale interferând cu undele magnetice sau radiațiile X. În rest, este bine ca fiecare creștin să-și poarte crucea la gât zi și noapte. Un model în acest sens îl găsim la Sfântul Mucenic Evghenie Rodionov, un tânăr de 19 ani, care a fost decapitat pentru purtarea crucii la gât, pentru că nu a vrut să se despartă de ea.

 

O justiţie injustă faţă de identitatea majorităţii

Considerăm nedreaptă recenta hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) prin care statul italian este obligat să elimine crucifixele din şcolile publice deoarece constituie un atentat la adresa identităţii religios-spirituale a poporului italian şi, implicit, a majorităţii cetăţenilor europeni. Sub pretextul apărării drepturilor şi libertăţilor unei minorităţi agresive şi intolerante faţă de valorile împărtăşite public de către o majoritate creatoare de cultură şi civilizaţie pe continentul european, asistăm din nou la o încercare de minimalizare a rolului şi contribuţiei creştinismului la cultura şi civilizaţia Europei. Această intenţie a fost evidentă cu prilejul redactării Proiectului Constituţiei Europei Unite (2003), atunci când au existat ample dezbateri pentru introducerea unei menţiuni speciale referitoare la rădăcinile creştine ale Europei. Această menţiune nu a mai fost inclusă în textul final al Constituţiei din cauza faptului că un curent antireligios şi autosuficient, sub pretextul principiului neutralităţii, a dorit cu orice preţ să impună o viziune specifică despre ceea ce înseamnă laicitatea puterii de stat. Din păcate, atunci, au fost ignorate total principiile Tratatului de la Amsterdam (1997) care au stabilit în mod expres faptul că „Uniunea Europeană respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază în baza dreptului naţional Bisericile, asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre”. Prin astfel de hotărâri, inclusiv ca cea a CEDO împotriva statului italian, se remarcă o tendinţă de uniformizare sub pretextul protejării pluralismului şi de exilare a religiei în spaţiul privat, aşa cum se întâmpla în timpul regimului comunist din Europa răsăriteană, când o minoritate ideologică persecuta credinţa, tradiţia şi cultura majorităţii. Fundamentul creştin al Europei nu reprezintă doar o simplă rădăcină, ci o matrice valorică ce conferă o identitate specifică culturii şi civilizaţiei europene, care contribuie la educaţia şi formarea personalităţii omului cu o atitudine pozitivă şi responsabilă faţă de sine şi faţă de societate, deschisă şi tolerantă faţă de alte religii şi alte valori. Apreciem că o societate nu poate exista fără simboluri, iar dacă simbolurile creştine religioase devenite simboluri naţionale culturale laice vor fi excluse din spaţiul public, alte simboluri (comercial-consumiste, pragmatiste, nihiliste şi globalizante) le vor lua locul, aducând cu sine confuzie în loc de convergenţă şi revoltă în loc de respect reciproc.

Sursa: Basilica.ro