Vinul nou al lui Hristos

Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi. Altfel, vinul nou sparge burdufurile, vinul se varsă şi burdufurile se strică. Aşa că vinul nou trebuie să fie în burdufuri noi. – Marcu 2,22

Învăţătura şi viaţa nouă adusă de Iisus Hristos nu se compară cu nimic altceva. Despre Hristos şi învăţătura Lui s-a profeţit mult în Vechiul Testament şi a fost simbolizat de către unele religii antice. Viaţa şi învăţătura lui Hristos nu sunt o sinteză superioară a unor filosofii sau relegii, cum tendenţios dezinformează aşa-numitele „documentare” Zeitgeist, ci Hristos, prin persoana Sa, a revoluţionat viaţa omului şi relaţia acestuia cu Dumnezeu.

Hristos este vinul nou, învăţătura şi viaţa cea nouă. Dacă există asemănătoare între acestea şi alte religii sau filosofii în punctele lor cele mai profunde şi înălţătoare, nimic nu se compară cu noul mod de viaţă şi credinţa creştinului. Formele pot semăna, aşa cum oamenii se aseamănă, dar esenţele diferă fundamental, la fel cum diferă petrecerea şi cunoaşterea înţeleptului de subzistenţa şi inconştienţa nebunului.

Viaţa şi învăţătura nouă aduse de Hristos nu pot sta în tiparele vechilor cunoştinţe, nu pot fi conţinute de burduful omului vechi, cu atitudinile şi deprinderile lui. Hristos nu poate trăi decât într-o făptură nouă, într-un om care renunţă la filosofiile de viaţă vechi, care ignoră deprinderile învechite în păcat. De aceea, creştinul nu încearcă acomodarea unor înţelepciuni sau cuvinte vechi cu credinţa în Hristos, căci ele vor fi stricate, neputând reţine sau înţelege înţelesurile noi ale vieţii adevărate. În schimb, creştinul adevărat se schimbă pe sine, se pregăteşte printr-o viaţă nouă pentru primirea adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu, pentru trăirea unei vieţi reale şi desăvârşite în comuniunea cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu.

Dacă unele idei, filosofii sau religii consolează sau promit anumite satisfacţii speciale, altele învăţând o dezintegrare a persoanei într-o veşnică nefiinţare, în creştinism, omul se împlineşte la modul absolut, devenind una cu Dumnezeu cel iubit, păstrându-şi identitatea şi diferenţiindu-se de Dumnezeu doar prin faptul că omul a avut odată un început.

Esenţa Ortodoxiei

Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. – Matei 14,28

Iisus Hristos este Dumnezeu ce se face om. El este om care păşeşte pe pământ ca toţi ceilalţi oameni şi Dumnezeu care merge pe apă, poruncind şi stăpânind natura.

Fiind ucenic devotat al lui Iisus, Petru vrea să-I urmeze. El Îi ascultă învăţătura şi predica, Îi vede minunile şi viaţa. Dar Petru vrea să fie ca Iisus. El vrea să facă ceea ce face Iisus. Unii ar considera aceasta lipsă de smerenie sau cuminţenie. Printr-o părută înfăţişare de înţelepciune, unii îşi întorc faţa de la Dumnezeu, într-o închistare a nevredniciei lor.

Dar Petru ştie că Iisus nu a venit în zadar la om. El ştie că Dumnezeu se bucură permanent de viaţa imaculată a îngerilor şi a venit totuşi la omul păcătos. Petru începe să cunoască faptul că propria lui vrednicie este mai mare decât ceea ce se vede. Iar Petru înţelege aceasta pentru că vede marea iubire a lui Dumnezeu. Petru ştie că este păcătos, dar se lasă spălat pe picioare de către Dumnezeu. Şi de aceea Petru vrea să-I urmeze lui Iisus, vrea să fie ca Dumnezeu.

În cererea lui Petru de a urma pe apă lui Iisus, Părintele Miron Mihăilescu vede dorinţa omului de a fi ca Dumnezeu, de a face lucrările Lui: porunceşte-mi să umblu cum nu se poate umbla în mod obişnuit, să umbli aşa cum umbli numai Tu.

Măreţia creştinismului, şi mai ales a Ortodoxiei ca înţelegere profundă şi deplină a lui, constă nu în faptul că Dumnezeu cel atotputernic, majestatea sa transcendentă a coborât pe pământ. Ceea ce contează însă pentru om, ceea ce esenţial are legătură cu fiinţa lui, cu persoana lui, este acela că omul poate fi Dumnezeu, că omul, dacă vrea, are posibilitatea să se împărtăşească de dumnezeirea cea necreată. Omul devine Dumnezeu.

despre limitarea creştinismului

Nici chiar creştinismul, dacă-mi este îngăduit, nu ne ajută. Aş îndrăzni să spun că şi acesta se încurcă în noi! Adică, în loc să ne descurce, ne încurcă şi mai mult. Vedem astăzi oameni care cred, care studiază, care vor să fie consideraţi buni creştini, care se preocupă şi de alţii, sunt dornici să ajute, dar nu există în sufletul lor acea limpezime, acea seninătate, acea curăţie sau neprihănire, sufletul lor nu este simplu aşa cum a ieşit din mâinile lui Dumnezeu şi cum iese din colimvitră, după Botez! Botez care desigur că are valoare deoarece Domnul S-a răstignit şi a înviat. Lipseşte acea stare bună… Nu pentru că ar fi de vină creştinismul, ci pentru că – cum am reuşit, nu ştiu – l-am denaturat şi pe acesta. Nu ştiu cum de am reuşit să transformăm şi creştinismul într-o făcătură omenească şi încercăm să ne izbăvim de o manieră omenească.

Creştinismul, mai concret creştinismul occidental, care începe de la Sfântul Augustin, s-a dezvoltat, după cum spun specialiştii, marii teologi, s-a răspândit, a fost cultivat într-o asemenea direcţie şi a ajuns într-un asemenea punct, încât în loc să-l elibereze pe om, îl înrobeşte şi-l blochează şi mai mult. În cele din urmă, deşi omul este creştin, deşi crede în Evanghelie, în Iisus Hristos, deşi se spovedeşte şi se împărtăşeşte, este pur şi simplu blocat. Lucru total nefiresc!

… Nu vorbim despre oamenii aceea care nu vor să creadă, care nu vor să-L accepte pe Dumnezeu! Să facă ce vor ei, dacă aşa cred. Vorbim acum despre creştini, despre cei care vor, despre cei care cred, despre cei care se străduiesc să fie creştini adevăraţi, dar nu prea reuşesc…

Şi noi ortodocşii avem mai mult duhul creştinismului occidental. Suntem mai influenţaţi de duhul lui, pe care îl numim şi civilizaţie creştină, decât de creştinismul Sfintei Evanghelii, de creştinismul Părinţilor, de acel creştinism care-l eliberează cu adevărat pe om, care-l curăţă pe om şi-l scapă, îl izbăveşte şi-l face neprihănit şi curat.

Arhim. Simeon Kraiopoulos