Crede și cercetează

Fericiți cei ce cearcă mărturiile Lui, cu toată inima Îl vor căuta pe Domnul. – Psalm 118,2

Difuzată pe diferite canale de informare, s-a încetățenit ideea cum că Biserica ar promova dictonul „Crede și nu cerceta”, că acesta ar fi scris în Biblie și că el ar fi cerut ca bază a credinței. Mai mult sau mai puțin intenționat, această idee a ajuns la urechea multora, iar unii, nu neapărat neștiutori, au îmbrățișat-o sau chiar promovată, deși ea nu este cuprinsă nicăieri în Sfânta Scriptură, nefiind promovată de Biserica Ortodoxă.

Așa cum se poate observa din citatul de mai sus, de peste 3.000 de ani tradiția iudeo-creștină promovează de fapt căutarea lui Dumnezeu și „cercarea” – cercetarea – mărturiilor Lui. Psalmistul chiar îi fericește pe cei care caută și studiază semnele prezenței lui Dumnezeu, dacă ele există cu adevărat și ce vor să spună ele.

Mărturia despre Dumnezeu trebuie să fie subiect de cercetare pentru fiecare om. Acesta nu trebuie să se ia după ureche atunci când își formează credința lui în Dumnezeu, ci, dacă nu are parte de un învățător bun, el trebuie să caute unul și să se „documenteze” în credință. Această cercetare nu trebuie să fie neapărat științifică, supusă rigorilor academice (lucru ce poate ar fi imposibil pentru toată lumea), dar ideile credinței nu trebuie să fie acceptate dacă sunt ilogice. Credința nu este ilogică, ci cel mult supralogică, greu de înțeles. Sunt unele lucruri greu de înțeles care pot fi înțelese logic de o minte antrenată sau care se luminează pe parcurs. Dar majoritatea dogmelor și a învățăturilor de credință creștină au o explicație rațională, iar cel care se sârguiește puțin le poate înțelege.

După încredințarea în realitatea și justețea mărturiilor despre Dumnezeu, credinciosul nu trebuie să se mai întoarcă la ele. Dacă baza este bună, dacă s-au pus la temelie principiile corecte de credință, acestea nu trebuie răscolite mereu de îndoială. Aceasta vine de multe ori ca ispită dinafară, care nu ajută la construirea spirituală a omului, ci care se fac mediatizate pentru năucirea sau încețoșarea celor mai slabi în credință. După punerea unei temelii trainice, omul trebuie să-și deschidă toată inima pentru căutarea lui Dumnezeu. În acest psalm al desăvârșirii, cel mai lung dealtfel, se observă că acest verset este la început, el vorbind despre începutul nevoinței spre desăvârșire. Una este să știi că dumnezeu există și alta este înțelegerea corectă a realității Lui, raportarea la El, împroprierea gândului Lui în viața de zi cu zi. Aceste lucruri se descoperă treptat, pe măsură ce Dumnezeu devine mai puțin transparent, pe măsură ce El ia chip, pe măsură ce El se întrupează în inima credinciosului.

Cine crezi tu că este Hristos?

Dar voi, le-a zis El, cine credeți că sunt? – Matei 16,15

Vrând să afle ce crede lumea despre Sine, Iisus Hristos își întreabă ucenicii „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (v. 13)

El Însuși își luase denumirea de „Fiul Omului” pentru a se împlini profețiile din Vechiul Testament, pentru ca lumea să știe că El este cel așteptat. Și totuși lumea nu L-a recunoscut pe Hristos. Atâtea lucruri au fost spuse despre El, în El s-au împlinit profeții din toate timpurile și locurile și totuși lumea nu L-a cunoscut. Și nici astăzi nu-L prea cunoaște…

Dacă s-ar efectua un sondaj în ziua de azi cam aceleași răspunsuri s-ar da. Iisus a fost un mare profet, a fost un lider, a fost un întemeietor de religie sau un simplu sectar iudaic care a scăpat de sub control. Pentru unii a fost un bun sociolog, primul PRist, un moralist sau un simplu înțelept. Poate că pentru unii Iisus nu a fost decât un simplu grandoman, un individ obscur cu probleme psihiatrice ridicate la rang de trăiri mistice. Sunt și unii care cred că Iisus nu este mai mult de o idee, de un concept, imaginea unui sistem. Și lista continuă, căci aproape fiecare om are o părere despre Hristos care e mai mult sau mai puțin conformă cu realitatea.

Iisus însă aprobă și felicită răspunsul lui Petru, proclamându-l ca temelia pentru construcția bisericii. Așadar, doar prin acceptarea lui Iisus ca „Mesia, Fiul lui Dumnezeu cel viu” omul poate începe să înțeleagă cu adevărat mesajul evanghelic, poate crește pentru a deveni biserică a Duhului Sfânt.

Pe Iisus nu-L interesează cu adevărat ce crede lumea. El continuă și întrebă „cine credeți VOI că Eu sunt”, important este „cine crezi TU că Eu sunt?” Vedem că problema se pune în mod personal: ce cred ea despre Hristos și ce fac eu pentru aceasta. Degeaba bunica a fost credincioasă, degeaba dau pomelnic la biserică dacă eu nu caut o relație personală cu Hristos. Fără acceptarea credinței adevărate în Mântuitorul și fără unirea cu El nu vom putea primi mântuirea, nu-L vom afla pe Tatăl, Dumnezeul cel viu.

Creştinul se închină la icoană

În cuvintele Sfântului Apostol Pavel, credinţa reprezintă „încredinţarea lucrurilor nădăjduite, este dovada lucrurilor nevăzute (Ev. 11,1)”. Astfel, credința creștină nu se prezintă ca o materie de opțiune, o decizie arbitrară a omului de a crede sau nu ceva ce poate exista sau nu. Ci credința este o altă modalitate de cunoaștere a unei realități care este, dacă care se manifestă în mod incomplet sau nevăzut. În acest sens, credința cuprinde în esența ei realitatea întreagă, mai presus de timp sau spațiu, mai presus de văzut sau nevăzut.

Reflexia acestei credința se face tocmai prin icoana care există în Biserică. Icoana înfățișează realități care au fost sau care vor fi, lucruri văzute sau pământești alături de elemente care nu se văd în mod obișnuit, duhovnicești. Așa cum lumina necreată a lui Dumnezeu luminează peste fețele sfinților Săi, ei făcându-se mărturisitori și imagini ale ființării Lui mai presus de existență, tot la fel și icoana reflectă realități nevăzute ale vieții duhovnicești. Ea este o mărturie a vieții Bisericii ca prezență vie și lucrătoare a lui Dumnezeu în sfinții de pe pământ.

Creștinul nu poate fără icoană. El nu mai este creștin în lipsa icoanei ca reflectare a credinței și vieții lui. Necesitatea icoanei nu provine din rațiuni estetice sau practice. În acest sens, icoana este frumoasă nu prin atributul ei de a fi sau nu operă de artă, ci prin conținutul ei dogmatic. De aceea, Paul Evdokimov spunea că „icoana nu poate fi niciodată «frumoasă»; frumusețea ei cere o maturitate duhovnicească spre a fi recunoscută ca atare”.

Atunci când cumpără o icoană, creștinul trebuie să fie conștient că el nu achiziționează o operă de artă sau o ilustrație biblică, ci o manifestare văzută a credinței lui. De aceea, prin atingerea de icoană, prin sărutarea ei, creștinul se unește și cinstește pe Hristos, chipul văzut al Dumnezeului nevăzut, afirmă realitatea posibilității de unire plenară cu Dumnezeu. Prin icoană, creștinul intră în relație directă și personală cu adevăratul Dumnezeu. Icoana nu este nimic prin sine, prin natura ei de lemn, ou, aur, argint sau alte minerale și substanțe; însă icoană este fereastră și legătură cu spațiul credinței. Icoana este reflectarea măreției de necuprins și negândit a lui Dumnezeu prin elemente materiale. De aceea, în Ortodoxie statuile nu și-au găsit locul, expresivitatea tridimensională fiind infinit mai săracă decât taina cuprinsă în limbajul icoanei. A treia dimensiune a icoanei este reprezentată de infinit, dimensiunea necuprinsului.

Casa fiecărui creștin trebuie să aibă un loc rezervat icoanei. Simbolic, acesta poate fi orientat spre Răsărit, căci icoana este locul care reflectă și face să răsară lumina necreată. Dar icoana se poate așeza oriunde economia spațiului o încadrează cel mai bine. Ea nu trebuie să fie disociată de celelalte lucruri din cameră, creștinul trebuind să armonizeze în mod potrivit lumea văzută cu  cea nevăzută, trebuie să fie ligand și mijlocitor între cele două realități care nu sunt opoziție, ci în strânsă și permanentă conexiune. În același timp, icoana nu trebuie să fie alături de alte simboluri religioase sau obiecte de artă nereligioasă. Acestea, în măsura în care au o anumită valoare pentru deținător, trebuie rânduite în așa fel încât să evidențieze rolul cu totul aparte al icoanei.

Icoana nu trebuie luminată din exterior. Ea luminează spațiul prin conținutul ei, prin reflexia luminii nevăzute pe care o realizează. În schimb, înaintea icoanei trebuie să lumineze candela, ca prezență permanentă a omului înaintea lui Dumnezeu, ca dragoste ce arde pentru Ortodoxie, ca lumină a faptelor bune ce reflectă credința. Astfel icoana este prezența strălucirii imateriale a lui Dumnezeu care aprinde inima omului credincios.

Credinţă şi libertate umană

Atunci ucenicii au venit la Iisus şi I-au zis deoparte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Din cauza puţinei voastre credinţe! le-a zis Iisus. – Matei 17,19-20

Ucenicii Mântuitorului, primind darurile şi puterea lui Iisus nu înţeleg de ce diavolul care îl chinuia pe fiul lunatic nu a ieşit din el la intervenţia lor. Aceasta a fost ruşinos atât pentru ei, dar şi pentru Iisus, Învăţătorul lor, a-I Cărui reprezentanţi sunt.

Iisus le răspunde simplu: din cauza puţinei voastre credinţe. Puţini creştini se pot lăuda că au credinţă capabilă de a muta munţii din loc. Deci majoritatea dintre noi nu au nici măcar această minusculă credinţă, cât un grăunte de muştar.

Ce înseamnă însă această credinţă puţină care se antrenează însă prin post şi rugăciune?

Postul şi rugăciunea reprezintă nişte lipsuri, nişte lacune, atât pe plan trupesc, cât şi duhovnicesc. Prin post, trupul suferă prin lipsa de substanţe necesare bunei sale funcţionări, prin carenţa pe care o presupune. Prin rugăciune, sufletul suferă o îngrădire a libertăţii pe care şi-o arogă, o recunoaştere a supunerii şi a dependenţei faţă de altul, fie el Dumnezeu. Şi tocmai acestea sunt necesare pentru dezvoltarea şi hrănirea credinţei.

Adam nu a crezut cuvintelor lui Dumnezeu în Rai. El nu a crezut în comuniune de iubire. Prin legea pe care ar fi respectat-o, Adam ar fi ajuns la viaţa cea mai presus de lege. Legea e menită să dispară. Aceasta se poate deduce din exemplul fiului care stă sub lege asemenea sclavului, pentru ca mai apoi să devină moştenitorul care dă legea. Pentru devenirea lui ca Dumnezeu, omul are nevoie de manifestarea libertăţii lui ca cea a lui Dumnezeu. Omul devine Dumnezeu în măsura în care libertatea lui este libertatea lui Dumnezeu. Hristos a venit tocmai pentru a arăta că aşa ceva se poate. El a renunţat la libertatea ce o avea prin natură şi a devenit om ce tinde la libertatea Lui. Astfel Iisus a postit şi S-a rugat, a făcut lucruri care nu îi erau necesare pentru ca omul să poată renunţa la ceea ce îi sunt necesare, hrana şi autonomia, pentru a le depăşi şi transfigura, pentru a le împlini.

Dacă trupul este alcătuit din ceea ce mănâncă, omul devine ceea ce crede. Şi doar Ortodoxia propune împărtăşirea şi unirea nemijlocită cu Dumnezeul adevărat, nu cu un har creat, deci limitat şi conjurat, exterior lui Dumnezeu. Doar Ortodoxia proclamă apropierea intimă între persoane diferite prin natură, dar unite prin voinţă.

Euharistia este sprijin şi mărturie a credinţei

De Euharistie şi de rugăciune se îndepărtează, pentru a nu mărturisi că Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trupul care a pătimit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, cu bunătatea S-a, L-a înviat. Aşadar, cei care se împotrivesc darului lui Dumnezeu mor din cauza tăgadei lor. Le-ar fi de folos să iubească, pentru ca să şi învieze. Se cuvine deci, să vă îndepărtaţi de unii ca aceştia şi să nu vorbiţi cu ei nici în particular, nici în public. Să ne ţinem strâns de profeţi şi mai ales de Evanghelie, în care patimile ne sunt arătate, iar învierea se împlineşte. Fugiţi de dezbinări, că ele sunt începutul relelor.

Ignatie Teoforul

Acceptarea lui Dumnezeu

Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. – Matei 13,16

Mântuitorul nostru Iisus Hristos este o persoană reală care vorbeşte cu oameni din istorie. Viaţa Lui pământească este petrecerea omului în Dumnezeu. Învăţătura Lui reprezintă ghidul fiecărui om pentru acelaşi lucru.

Pentru că Hristos este de-a pururi acelaşi, învăţătura Lui are aceeaşi caracteristică a atemporalităţii. Deşi ea a fost propovăduită în anumite circumstanţe istorico-geografice, cu modalităţi şi metode specifice, cuvântul lui Iisus nu a fost receptat de toţi cei care l-au auzit. Deşi mulţi L-au văzut pe Iisus, puţini au şi crezut în El. Iar El este Dumnezeu adevărat, Atotcunoscătorul şi Atotputernicul. Şi cu toate metodele Lui de persuasiune prin cuvânt, exemplu, minuni, nu a reuşit să-şi strângă mai mult de doisprezece discipoli constanţi întru totul dedicaţi Lui. Dar şi printre aceştia s-a găsit Iuda.

Eşecul Mântuitorului este dat de libertatea umană, puterea lui de a-L accepta sau nu pe Dumnezeu. Mântuirea nu depinde de nişte cuvinte sau minuni sau exemple.

Ea însă este dată celor ce cred, celor ce vor să înţeleagă şi să trăiască viaţa suprafiinţială a Sfintei Treimi.

În acest sens se poate observa că Mântuitorul îi fericeşte pe cei ce vor să vadă, pe cei ce vor să asculte adevărul. Disponibilitatea omului pentru receptarea lui Hristos este singura condiţie pentru mântuirea lui. Cuvintele şi faptele vor fi consecutive. Drumul poate va fi greu sau lung, dar deschiderea permanentă către Hristos, aşa cum este El, mai presus de înţelegerea temporală a omului, va fi călăuză spre viaţa veşnică. Nu ochiul cunoştinţelor sau urechea înţelepciunii îl mântuieşte pe om, ci acceptarea lui Hristos în propria viaţă.

Necredinţa – cale spre credinţă

Apoi a zis (Iisus) lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.(In. 20,27)

Din cuvintele Mântuitorului adresate lui Toma după învierea Sa din morţi şi înţelege rolul şi importanţa credinţei în Iisus Hristos pentru mântuire. Sfântul Apostol Pavel repetă în nenumărate rânduri că prin credinţa în Iisus Hristos ne mântuim.

Hristos este făptura cea nouă, singurul lucru nou sub soare. Prin unirea celor potrivnice în persoana Sa, Iisus Hristos este capabil să surpe peretele din mijloc al vrajbei (Ef. 2,14). Coboară Dumnezeu din cer pentru a urca omul în cer. Revelaţia supremă care se face în Iisus Hristos este aceea de Dumnezeu al iubirii. Dumnezeu nu mai este privit ca ceva îndepărtat şi ascuns, ca pe un străin în lume. Dumnezeu este reprimit în lume ca Tată iubitor, ca persoană ce vrea comunicarea şi comuniunea cu omul. Pentru aceasta Dumnezeu se coboară în lume, renunţă la slava Sa pentru a-i arăta omului menirea sa aleasă. Omul este chemat la comuniunea supremă de iubire cu Dumnezeu. Iar pentru aceasta Dumnezeu se lasă experimentat, se lasă cercetat de om. Omul poate să-L vadă pe Dumnezeu, să-L asculte, să-L pipăie. Dumnezeu Se descoperă omului şi prin Hristos, omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu.

Departe de a fi un necredincios, Toma nu vrea să fie un credul. El este ucenicul care înainte de învierea lui Lazăr este hotărât şi îndeamnă şi pe ceilalţi apostoli să fie pregătiţi şi să meargă să moară împreună cu Hristos (In. 11,16). Toma însă nu a acceptat ca dragostea lui cea mare pentru Iisus să se transforme în credulitate şi nădejde oarbă. Dacă Hristos a înviat şi trăieşte, el nu înţelege de ce nu i s-ar arăta şi lui. Putea el să-şi întemeieze credinţa doar pe vorbele unor apostoli ascunşi în spatele uşilor încuiate? Necredinţa lui nu este o refuzare a credinţei, ci o depăşire a ei prin experierea personală a lui Dumnezeu.

Se observă că Toma nu este certat pentru îndoiala lui, ci, mai mult, el este chemat la pipăirea şi la cercetarea Trupului Sfânt. El este invitat la cunoaşterea lui Dumnezeu. Fiul S-a întrupat tocmai pentru ca cei ce-L vor urma să ajungă la cunoaşterea nemijlocită a Domnului şi Dumnezeului cel adevărat.

Vezi şi: Apostolul Toma şi femeile mironosiţe – martori şi mărturisitori ai Învierii Domnului

Ştiinţă şi credinţă

scienceCu dezvoltarea importantă pe care a cunoscut-o în ultimul secol, ştiinţa şi-a pus amprenta tot mai mult pe societatea contemporană, favorizând apropierea interumană, facilitarea activităţilor umane şi creşterea confortului, pe lângă efectele negative asupra ecosistemelor sau prin dezvoltarea industriei războiului.

Astfel, pe lângă ajutorul dat progresului material al societăţii, oamenii de ştiinţă încearcă să răspundă la întrebările umane, vor să elucideze enigmele lumii, să aducă lumină în întuneric. Pe baza experimentului, cu legile adunate până acum, cu cele descoperite pe parcurs, ştiinţa caută un remediu pentru cancer sau viaţa de pe Marte, studiază legile naturale şi modul în care le-ar putea folosi în folosul comunităţii.

Problema apare în domenii în care experimentul este practic imposibil, în care repetiţia nu e regula. Aici ştiinţa e depăşită, aici trecem la presupuneri. Dacă ar fi să luăm medicina, care nu este o ştiinţă propriu-zisă, ci matematică, chimie, fizică, etc ce interferă în şi cu persoana umană, boli cu mecanisme imprecise sau cu patologii fără substrat aparent duc la formulări mai mult sau mai puţin neclare din partea personalului medical, la frustrări din partea pacienţilor şi, de ce nu, chiar a medicilor, care sunt nevoiţi să trateze efectul, nu cauza. Un exemplu ar fi faptul că nu se ştie de ce, dar un anumit procent din persoanele infectate cu HIV, procent mic de altfel, nu dezvoltă manifestările SIDA. Astfel s-a ajuns ca în medicină să se vorbească despre probabilitatea de a avea o anumită boală, nici un diagnostic sau tratament fiind universal valabil pentru aceleaşi manifestări patologice.

Un alt spaţiu în care ştiinţa eşuează e cel care nu se supune regulilor ei, cel în care nu funcţionează legile naturale. Şi bineînţeles că nu vreau să discut aici problemele puse de dormitorul homosexualilor! Ne vine sau nu să credem, în lumea noastră care se vrea cât mai atee şi mai pură, există emisiuni televizate care prezintă fenomene paranormale, supranaturale, şi nu mă refer doar la OTV, ci la posturi cu difuzare internaţională ca Discovery. Deşi astfel de fenomene sunt studiate de oameni mai mult sau mai puţin experţi (ar trebui să fie licenţiaţi în Paranormal sau ceva de genul acesta), ele nu au un răspuns oficial ştiinţific, care să treacă de marja de eroare a aparatelor.

În final, cred că cel mai important, ştiinţa nu poate da răspuns problemelor filosofice: de unde, ca ce şi spre ce scop suntem? Prin definiţie, aceste întrebări nu au răspuns. Pentru că foloseşte alte metode, singura care dă răspuns acestor întrebări este religia, cea care prin definiţie face legătura cu lumea materială, care prin logică şi ştiinţă ajunge la credinţa care le depăşeşte şi le împlineşte, dând un sens şi un scop vieţii.