Când îmi doream să nu mai fiu…

Cred că există pentru fiecare unele momente în care parcă ar vrea să nu mai fie… Fie că a făcut ceva ce stârnește o ploaie de regrete, fie că nu este pe măsura propriilor cerințe sau așteptări, fie că a dezamăgit singura persoană la care ține cu adevărat, fie că e prea slăbit sau bolnav ca să mai poată face un pas înainte… sau pur și simplu este unul dintre acele momente în care ești plictisit de moarte și parcă ai vrea să nu mai fii. Ideea este că există astfel de momente în care omul și-ar dori ne-ființarea.

Totul ar fi fost mai bine dacă nu aș fi…

Și totuși suntem! Existăm. A ieși forțat de propria voie din această viață nu este o soluție, pentru că pur și simplu nu rezolvă problema, schimbă doar mediul. Chiar dacă a fost un timp în care nu existam, nu există timp în care să nu mai existăm. Problema este în ființa noastră…

Existăm ca niște creaturi. Făcut, nu născut, petrecem în ramele unui trup, în granițele unei gândiri, în lupta sentimentelor. Și asta pentru cei mai liberi dintre noi, care chiar nu sunt stăpâniți de „mici” vicii sau impulsuri nestăpânite, care sunt foarte lucizi și totuși capabili de sentimente. Ce să mai spun de restul, majoritatea, cei care nici prea limpede nu gândesc și nici curat nu doresc. În cel mai fericit caz ar putea fi oarecum mulțumitor, dar nu împlinitor. Tot nu aș vrea să fiu…

Sau cel puțin nu aș vrea să mai fiu eu. Aș vrea să fiu altul: aș vrea să fiu perfect, să nu greșesc, să pot face totul, să pot mulțumi totul. Nu aș mai vrea să fiu neputincios, să cad și să sufăr, să obosesc și… s-adorm.

Dar asta nu pot avea atât timp cât sunt eu. Asta nu pot avea nici în trupul ăsta și nici cu sufletul ăsta. Și totuși încerc…

Aș vrea să fiu Tu! Tu singur ești cel care mă împlinește, Tu ești singurul care poate totul, Tu ești singurul care este totul. Nu vreau ceva, ci vreau totul. Nu doresc o parte, ci vreau întregul. Nu mă pot mulțumi altfel. Și nici nu înțeleg cum cineva ar vrea doar o parte, cum de cineva își dorește puțin. Eu vreau totul. Poate sunt egoist sau nebun. Dar nu pot concepe viața fără a avea totul, fără a fi totul.

Săracul, nu știe ce vrea!… ar putea spune careva.

Dar chiar asta vreau. Și nu vrea asta pentru vreun moft, în mod egoist sau din „simplitatea” minții. Ci pur și simplu nu se poate concepe viața fără a avea parte de ea. Iar viața nu se dă în parte.

Și asta se întâmplă la Crăciun: Dumnezeu întreg, viața se „coboară” pe pământ. Totul se dăruiește omului, totul se înveșmântează în carne și sânge. Așa cum spune și colindul cult al lui Vasile Voiculescu: „În coliba întunecoasă?/ Din carne și os lucrată / A intrat Hristos deodată”. Ceea ce e totul și de necuprins se face copil. Deci acum există un precedent: totul se dăruiește omului, totul se face om. Dar Hristos nu e doar unicat, ci și începutul mântuirii pentru toți. Ceea ce Adam a încercat în mod egoist să facă, realizează Hristos în comuniune. Păcatul lui Adam nu a fost că vroia să devină dumnezeu, pentru că Dumnezeu pentru asta la creat, ci pentru că vroia să devină dumnezeu fără Dumnezeu. Dar asta corectează Hristos: El este Dumnezeu în Dumnezeu și cu Dumnezeu. Iar ceea ce este El prin fire, devine creștinul prin participare. Și asta e împărtășirea: chemarea lui Hristos înlăuntrul nostru pentru schimbarea și transfigurarea noastră. Limitat și neputincios, omul se hrănește cu Nelimitatul și Puterea însăși. Slab și schimbător, omul Îl primește pe cel veșnic fiitor. Cel creat din nimic primește Totul pentru a deveni totul. Și asta se întâmplă doar prin participare, prin comuniune!

 

Comunitate creştină decimată iarăşi, de Crăciun

Numărul morţilor şi al răniţilor nigerieni atacaţi din considerente religioase creşte în fiecare zi. Atenatele îndreptate împotriva creştinilor sunt considerate fără precedent, este pentru prima oară când sunt folosite bombe.

Sărbătoarea creştină a Crăciunului a făcut ca Nigeria să fie iarăşi scena unor atenate sângeroase. 32 de persoane au fost ucise şi 74 rănite vineri, în timp ce-şi făceau cumpărăturile la Jos, oraşul de demarcaţie dintre nordul majoritar musulman şi sudul majoritar creştin.

Duminică, cel puţin o persoană şi-a pierdut viaţa, după ce mai multe case au fost incendiate. Armata patrulează pe străzile oraşului pentru a evita o nouă izbucnire a violenţelor în regiunea care este adesea teatru al înfruntărilor intercomunitare, intensificate şi de apropierea alegerilor, ce vor avea loc în luna aprilie.

Şeful statului major al armatei a estimat că atentatele de vineri de la Jos sunt fără precedent, utilizarea bombelor dând o dimensiune teroristă evenimentelor.

Şi în Filipine au avut loc atentate. Şase persoane au murit şi alte şase au fost rănite după ce o bombă a explodat într-o biserică, în timpul slujbei de Crăciun.

“Vreau să-mi exprim durerea faţă de victimele acestor acte absurde şi fac încă un apel pentru abandonarea căii violenţei şi la găsirea unor soluţii pacifiste pentru conflicte”, a spus Benedict al XVI-lea de la balconul papal. În urmă cu o lună, Papa spunea că, în prezent, comunitatea creştină este cea mai persecutată comunitate religioasă din lume.

Sursa: Realitatea.net

Colindul Crăciunului

Vasile Voiculescu

 

Trup tu dormi? Somnul te paşte?

„Harul de la Domnul”

Suflete, scoal’ şi cunoaşte

„Harul de la Domnul”

Luminos Prunc că Se naşte

„Harul de la Domnul”

Din Palatul Treimii

În peştera inimii.

Dară Pruncul cine mi-I?

E Hristosul Dumnezeu

Coborât în pieptul tău…

Maica Sfântă-n braţe ţină-L,

Duhul Sfânt cu drag alină-L,

Îngeri cu raze-nchină-L.

Eu nu dorm, lin trupul spune,

Ci-ncleştat de grea minune

Stau în mută rugăciune…

Să clintesc nu se cuvine,

Căci cu Harul care vine,

Raiul tot se află-n mine…

„Harul de la Domnul”.

26 decembrie 1956

Bucuraţi-vă, Hristos S-a născut!

Gaudete, gaudete! Christus est natus

Ex Maria virgine, gaudete!

Tempus adest gratiæ

Hoc quod optabamus,

Carmina lætitiæ

Devote reddamus.

Deus homo factus est

Natura mirante,

Mundus renovatus est

A Christo regnante.

Ezechielis porta

Clausa pertransitur,

Unde lux est orta

Salus invenitur.

Ergo nostra contio

Psallat iam in lustro;

Benedicat Domino:

Salus Regi nostro.

Naşterea lui Hristos şi reacţia credinciosului

Sărbătorile care există în Biserică nu sunt doar acte comemorative, evocări ale unor evenimente demult trecute şi apuse. Hristos-Omul a făcut tot ceea ce face un om, în afară de păcat, tocmai pentru ca şi omul să poată face ceea ce este Hristos ca Dumnezeu. Şi pentru că fără El nimeni nu poate face ceva, creştinul încearcă şi vrea să se unească cu Hristos. Doar prin unirea cu Hristos omul poate ajunge la cunoaşterea şi trăirea adevărată cu Dumnezeu, la împărtăşirea de viaţă treimică. Pentru că omul este ceea ce mănâncă, împărtăşindu-se de trupul şi sângele lui Hristos, creştinul devine cosangvin cu El, devine fiu al lui Dumnezeu. De aceea, credinciosul caută şi vrea să se împărtăşească mereu de hrana de viaţă dătătoare.

Împărtăşindu-se de Sfintele Taine, creştinul îşi concentrează activitatea pe rugăciune şi fapte bune pentru menţinerea lui Hristos viu şi lucrător în trupul şi sufletul său. El nu trebuie să ţină rânduieli puritaniste de a nu mânca peşte sau anumite fructe, de a nu mai trăi viaţa. Singurul care trebuie stopat este păcatul, rivalul vieţii. Activităţi ca râsul, comunicarea cu ceilalţi, plimbarea sau jocurile pentru copii nu sunt interzise, ci chiar reflectă o trezire şi o manifestare a vieţii împreună cu Hristos. Nici nu mai trebuie menţionat că procesele biologice naturale nu au nimic în comun cu pierderea lui Hristos. Ceea ce îl distanţează pe om de Dumnezeu este păcatul. Respiratul sau suflatul sau dormitul nu pot alunga Duhul Sfânt. Prin împărtăşire nu Îl ţinem prizonier pe Dumnezeu, ci El Se coboară de bună voie să trăiască împreună cu cel ce doreşte aceasta.

Părinţii nu trebuie să pună pe seama Împărtăşaniei interdicţii nevalide, forţându-şi copiii spre un anumit comportament. Aceasta va determina pe viitor o repulsie sau frică nejustificată faţă de Sfintele Taine, o atitudine ostilă faţă de Biserica ce ar impune reguli drastice, care se interpune între om şi fericirea lui. Sfânta Biserică condamnă păcatul, nu plăcerea sau veselia. Ea nu promovează un dumnezeu maiestuos, dar ascuns, incapabil de comuniune şi împărtăşire. Biserica afirmă familiaritatea faţă de Hristos, un Dumnezeu care preferă şi vrea să se bucure alături şi împreună cu omul (Lc. 7,31-35).

Urmând învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, nu există timpuri sau soroace rânduite pentru Euharistie, deşi postul este un timp de împărtăşire mai deasă. Unii, cu oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului (Co. 2,23), nu admit o apropiere mai deasă de Hristos. Cu privire la aceasta, Protos. Petru Pruteanu spune că majoritatea Sfinţilor Părinţi au practicat şi au recomandat împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă, sau mai corect: sistematică. În baza canoanelor 8 şi 9 apostolice, Sfântul Ioan Gură de Aur îi mustră pe credincioşi: În zadar se săvârşeşte Liturghia dacă nu vă împărtăşiţi! Biserica Ortodoxă Română, prin Regulamentul Monahal, prevede chiar o pedeapsă canonică pentru monahii şi fraţii care se împărtăşesc mai rar de o dată pe lună, arătând prin aceasta necesitatea primirii dese şi regulate a lui Hristos.

Dumnezeu Se naşte şi vine pe pământ pentru a se putea împărtăşi tuturor, El fiind singurul capabil de a-l desăvârşi pe om, de a-i dărui împlinirea. O atitudine sănătoasă cere şi vrea să fie cu Hristos, vrea să participe la bucuria Naşterii Lui în inima omului.

Pregătirea pentru naşterea lui Hristos se face la fiecare Liturghie

Coborârea lui Dumnezeu pe pământ şi naşterea Lui din Fecioara Maria reprezintă începutul mântuirii neamului omenesc. Prin naşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om întreg se arată marea iubirea a lui Dumnezeu. Acesta l-a creat pe om din iubire şi pentru iubire şi nimic din ceea ce face omul nu-I poate stinge această dragoste. De aceea, Dumnezeu Se face om, Se face la fel ca cel iubit de El, tocmai ca şi omul să-L poată iubi, să se poată apropia de El, să poată fi în comuniune cu El.

Pregătirea pentru primirea lui Hristos se face la fiecare Liturghie. Aici Hristos recapitulează evenimentele istorice întâmplate o dată pentru totdeauna, de la peşteră, stea şi scutecele cu care a fost înfăşurat, la moartea şi Învierea cea slăvită. De aceea, creştinul care participă la Liturghie este dator să se cureţe şi să-şi pregătească coliba lui alcătuită din carne şi oase pentru primirea lui Hristos.

Într-un Colind scris în 1956, poetul Vasile Voiculescu surprinde într-o manieră mistică taina Crăciunului: Trup, tu dormi? Somnul te paşte?/ Suflete, scoal’ şi cunoaşte/ Luminos prunc că se naşte/ Din Palatul Treimii/ În peştera inimii…

Fiecare om este păcătos şi nici un om păcătos nu este vrednic să se apropie de împărtăşirea cu Dumnezeu. Însă în acelaşi timp, Hristos îl curăţă şi îl primeşte pe cel ce vrea să se apropie, chiar poruncind aceasta, ca singura modalitate de a avea viaţă veşnică (In. 6,53). Pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, credinciosul trebuie să aibă un duhovnic. În urma spovedaniei, dacă nu are păcate de moarte (duhovnicească), credinciosul se apropie de Sfânta Împărtăşanie, pregătindu-se pentru aceasta. În majoritatea cărţilor de rugăciuni se găsesc câteva Rugăciuni înainte de Împărtăşire, foarte folositoare pentru deschiderea şi pregătirea inimii în vederea primirii lui Hristos. Acestea subliniază de fapt neputinţa omului, nimicnicia lui, făcându-l perceptibil la recunoaşterea lui Hristos ca singurul Salvator, singurul capabil să-l împlinească şi să-l desăvârşească, oferindu-i şi viaţă veşnică. Pe lângă aceste rugăciuni, monahii şi creştinii mai sârguincioşi participă şi la celelalte slujbe ale Bisericii sau înmulţesc rugăciunile pe care le fac în mod obişnuit. Atât înainte cât şi după momentul împărtăşirii este foarte utilă rostirea scurtei rugăciuni: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă!

Pregătindu-se pentru Împărtăşanie, creştinul trebuie să postească şi să nu mănânce nimic după miezul nopţii până la momentul împărtăşirii. Apropiindu-se de Sfântul Potir, Sfântul Ioan Damaschin spune să ne apropiem de dânsul cu dragoste fierbinte şi, în chipul crucii palmele închipuindu-le, să primim trupul Celui răstignit şi, punând peste Dânsul ochii şi buzele şi fruntea, cu dumnezeiescul cărbune să ne împărtăşim… Prin poziţia mâinilor în chipul crucii la nivelul inimii, credincioşii îşi afirmă  viaţa ca dăruire completă lui Dumnezeu, ca imitare a îngropării lui Iisus, ca moarte faţă de păcat. Unii creştini însă preferă să meargă cu o lumânare aprinsă, având grijă să nu provoace neorânduială.

După Împărtăşire se sărută Sfântul Potir, coasta ce a izvorât sângele de viaţă dătător. Creştinul consumă apoi anafură şi bea puţin vin. Din acest moment el poate săruta mâna preotului sau se poate închina la icoane. Alţii preferă să se concentreze mai mult la Cel care acum vieţuieşte şi se naşte mistic în ei.

Deşi Crăciunul este sărbătorit o singură dată pe an, fiecare Liturghie este prilej de naştere a lui Hristos în trupul celui ce se sârguieşte pentru aceasta.