Mituri biblice – Colecţia Cotidianul sub lupă II

lupa2– continuare –

Deşi este o carte de mitologie, cosmologia e reprezentată prin câteva imagini puţin sugestive, cititorul neputându-şi crea o idee despre crearea lumii şi a omului în tradiţia iudeo-creştină. Acest lucru de importanţă majoră fiind omis, cartea descrie pe larg, într-un mod vădit ironic, disputele cu privire la limba vorbită în rai. Idee marginală, fără importanţă ontologică, ea reveni pe parcursul acestei cărţi.

 

…bărbatul avea să trudească cu sudoare pe frunte, condamnat – după cum s-a exprimat un exeget misogin – „fiindcă luase aminte la ademenirea femeii.”

Succesiunea evenimentelor căderii lui Adam şi a Evei e cea binecunoscută de toţi. Faptul că Adam a păcătuit prin îndemnul Evei e ceea ce se ştie. Dacă Eva ar fi păcătuit prin exemplul lui Adam şi am spune aceasta, am fi mizandrini?! E pur şi simplu enunţarea unui fapt şi nu discriminare sexuală.

 

Prima aşezare umană – care astăzi poate fi considerată începutul civilizaţiei – pare să fie tratată cu o nuanţă de dezaprobare în Biblie: era opera omului şi nu a lui Dumnezeu, putând fi declarată ca anti-dumnezeiască, din moment ce era opera omului blestemat.

Dacă cineva se aruncă într-o prăpastie şi moare, nu se poate spune că Dumnezeu l-a blestemat! Chiar după cădere, omul nu este părăsit de Dumnezeu, Care caută în tot chipul să-l întoarcă în Rai. Dezaprobată de El e sinuciderea, manifestată ca împotrivire conştientă naturii proprii omului. Sinuciderea e reprezentată de păcat, opera blestemată a omului, acesta din urmă fiind iubit până la capăt, după cum spune preceptul: Urăşte păcatul, dar iubeşte păcătosul! Deşi se vrea ca civilizaţia şi progresul să fie puse în antiteză cu tradiţia iudeo-creştină, acest lucru nu este real, contrazis fiind de faptul că, de-a lungul istoriei, arta, ştiinţa, progresul au fost sub patronajul Bisericii. Civilizaţia şi progresul devin potrivnice lui Dumnezeu când nu mai servesc scopului lor, acele de a ajuta omul în activitatea sa. Cu atât mai puţin, nu se poate vorbi despre un dispreţ faţă de activităţile prin care omul trăieşte.

 

După potop, apa a început să scadă până când arca, aflată în derivă din moment ce era lipsită de cârmă, s-a oprit “pe munţii Ararat”, în Armenia.

Puţin important este faptul că Noe s-a apucat de construirea arcii din voia divină, arcă ce va salva lumea de la pierire. Pe o mare fără limite, prezenţa cârmei ar fi un nonsens. Pentru un om ce şi-a pus viaţa în mâinile lui Dumnezeu, construind o corabie fără sens pentru contemporani, corabie ce s-a dovedit ulterior folositoare şi salvatoare, cârma e în mâna lui Dumnezeu, cel ce rânduieşte totul pentru folosul fiecăruia. Dacă reţinem doar că arca nu avea cârmă, uităm de purtarea de grijă a Celui ce a gândit-o. Iar asta ar fi un nonsens.

 

…căutări zadarnice după bucăţi de lemn din arcă încă mai continuă pe aceste povârnişuri golaşe.

Dacă în introducere autorii precizează că sunt conştienţi de recentele descoperiri istorice, nu înseamnă că ei trebuie să le şi expună. Descoperirea de mai bine de 100 de ani a unui schelet imens din lemn, consistent cu descrierea biblică a arcii lui Noe nu reprezintă o descoperire arheologică demnă de a fi luat în seamă, după autorii acestei cărţi. Aici este o scurtă descriere a corabiei de pe muntele Ararat, după un simplu search pe net.

 

Dumnezeu S-a pogorât să vadă ce construia mulţimea de oameni şi când a văzut cât de mare e turnul (Babel) şi că avea să ajungă la cer, S-a hotărât să pună capăt nesupunerii lor.

Ca şi cum Celui ce a creat cerul şi pământul şi existenţa I-a fost frică de cărămizi şi lut! Şi chiar prin faptul că a încurcat limbile oamenilor nu înseamnă o putere mai mare decât a cestora?! Dar nu frica L-a îndemnat să facă aceasta, ci tocmai iubirea lui manifestată ca pedagogie: uitând că legătura cu Dumnezeu se face prin asemănarea cu El în gândire şi virtute, omul trebuia să se întoarcă de la fapte măreţe, la fapte virtuoase.

 

La pagina 46, o icoană rusească din secolul al XVII-lea prezintă un ciclu de evenimente din viaţa lui Avraam ce încadrează în mijloc pe Sfântul Ioan Botezătorul şi pe Maica Domnului, confundaţi de autori cu Patriarhul Avraam şi soţia lui Sara.

Noţiuni elementare de iconografie sau limbă elină ar fi împiedicat această eroare remarcată aici. Încă o dată ni se demonstrează superficialitatea cu care tratează autorii subiectul! Icoana nu vrea să prezinte faptele doar pentru comemorare, ci pentru o înţelegere mai bună a istoriei mântuirii: evenimente din viaţa lui Avraam şi a Sarei prefigurează întâmplări din Noul Testament, ca Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul sau sacrificiul Mântuitorului pe cruce.

 

Tărâmul Făgăduinţei, deşi e limpede că acesta nu este un paradis…

Cu Ierusalimul ca sediu al celor trei religii monoteiste, Israelul are un teritoriu ce a fost subiect de dispută încă de pe timpul lui Avraam. Deşi situaţia actuală îl prezintă ca un teren arid şi neprietenos, surse istorice descriu ţinutul dintre Iordan şi Mediterană ca o adevărată ţară a laptelui şi a mierii.

 

Avraam este binecuvântat de regele Sodomei.

Aşa cum am tot observat până acum, textul prezintă omisiuni sau erori în prezentarea faptelor biblice, de neînţeles pentru cititorul avizat (dacă ar fi să nu se ia în considerare posibilitatea de rea voinţă). Astfel că la pagina 53 se prezintă faptul că Avraam ar fi binecuvântat de regele Sodomei, vestita cetate cu rău nume. De fapt Avraam este binecuvântat de Melchisedec, Împăratul Salemului (al Păcii)… preot al Dumnezeului celui Preaînalt, care a adus pâine şi vin; figură misterioasă a Vechiului Testament, prototip al Mântuitorului Iisus Hristos (Domn al Păcii ce se jertfeşte pe Sine ca pâine şi vin în Sfânta Împărtăşanie). Astfel că pe lângă faptul că nici nu aminteşte de Melchisedec, ca simbol al lui Hristos, autorii susţin că Avraam e binecuvântat de Bera, regele Sodomei, cetate a desfrâului şi păcatului. De fapt acesta vroia să-l răsplătească pe Avraam, care l-a salvat dintr-o bătălie; dar omul drept al lui Dumnezeu nu acceptă să primească răsplată din mâini păcătoase, tocmai pentru a nu i se asocia numele cu faptele nevrednice, urâte şi a fi grăite.

 

I s-a arătat (Dumnezeu lui Avraam) în chip de om care avea cu el doi îngeri, tot cu chip de om.

Dumnezeu însă s-a arătat lui Avraam ca trei bărbaţi, simbolizând astfel Sfânta Treime. Autorii fac iarăşi confuzie cu îngerii ce l-au salvat pe Lot din Sodoma.

 

Cele 64 de pagini ale primului volum din colecţia Mituri biblice de la Cotidianul se prezintă ca un tot eronat ce nu poate aduce nimic bun cunoaşterii adevărului biblic, singura calitate a cărţii fiind imaginile de excepţie. Aceasta ne aduce încă o dată aminte de lucrurile cu înveliş atrăgător, dar găunoase şi putrede în interior.

Sper ca cititorul să-mi ierte faptul că nu m-am referit la toate greşelile întâlnite, dar interpretarea lor cerea o aprofundare a realităţilor biblice, greu de ilustrat în câteva cuvinte.

Închei cu speranţa ca aceste cărţi ale colecţiei Mituri biblice să fie achiziţionate doar pentru calitatea imaginilor şi preţul redus, cumpărătorul fiind scutit de pierderea timpului cu informaţii sărăcăcioase şi eronate.

Mituri biblice – Colecţia Cotidianul sub lupă

colectia-mituri-biblice-126607Ediţie de lux a Colecţiilor Cotidianul, Mituri biblice este o colecţie uşor de digerat, cu text puţin şi poze din plin. Prezentarea grafică ce cuprinde reproduceri de opere de artă celebre sau poze actuale ale locurilor cu semnificaţie biblică, fac această colecţie plăcută privirii, publicul fiind tentat să o cumpere şi datorită preţului accesibil sau disponibilităţii, putându-se procura de la majoritatea chioşcurilor de ziare.

Este puţin probabil ca astfel de cărţi să fie cumpărate de atei – pur şi simplu nu se merită. Dacă pentru cercetătorul în domeniu este cam subţirică, pentru cel ce ar dori să-şi cunoască credinţa cenzurată timp de 50 de ani ar fi un bun început. Desigur, astfel de cărţi ar fi un bun început pentru orice copil sau tânăr în perioada de formare, în timpul întrebărilor. Cam acesta ar fi targetul: copilul, novicele, începătorul care vrea să-şi descopere sensul în viaţă sau cel puţin religia din naştere. Tocmai unor astfel de persoane aceste cărţi sunt dăunătoare, pentru motivele enunţate mai jos. Menţionez că am încercat să mă opresc doar la erorile majore ce alterează sensul primar religios, ignorând afirmaţiile interpretabile. În ciuda acestui fapt, am fost nevoit să comentez fiecare frază din anumite pasaje. Textul analizat reprezintă primul volum al acestei colecţii.

 

Mituri biblice. Locuri şi poveşti din Vechiul şi Noul Testament

Cu sinonime ca poveste, legendă, basm, născocire, mitul reprezintă o povestire fantastică, fabuloasă despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari (DEX). Cu cuvinte ca mit şi poveste întâmpinându-ne de pe copertă, nu ne putem întreba, dacă nu cumva toată Biblia este o născocire, dacă monoteismul nu e cumva o credinţă naivă în născociri omeneşti!? Oricum aceasta nu este doar o scăpare a autorilor, că titlul, subtitlul şi întreg textul cărţii abundă de termeni ca poveste, imaginar, imprecis, confuzie, etc.

 

Pentru credincioşi, această poveste sfântă reprezintă planul secret care stă la baza istoriei.

Chiar dacă Biblia ar fi o colecţie de poveşti, satiric numită sfântă, ea oricum nu e secretă. Versiuni gratuite se împart pe stradă, ediţii digitale sunt disponibile pe net. De la versiuni originale, până la traduceri în japoneză sau chineză (Biblia fiind cea mai tradusă carte din lume), nu ştiu cine ar putea spune intenţionat că Biblia reprezintă un plan secret. Într-adevăr, pentru credincioşi stă în centrul vieţii lor. Deşi conţine date istorice valoroase, uneori singulare, Biblia nu se vrea a fi o carte ştiinţifică, cu atât mai mult o carte de istorie. Datele istorice survin ca o necesitate de încadrare în timp şi spaţiu, tocmai pentru a dovedi că nu avem de-a face cu o invenţie literară.

 

În centru se află Ierusalimul… Pe tot cuprinsul acestei zone întinse… se deplaseză, ca nişte actori pe o scenă, personalităţi mici şi mari care au aprins imaginarul colectiv al Occidentului vreme de peste două milenii.

Într-adevăr, toate persoanele biblice reprezintă multiple feţe ale umanului, şi ale relaţionării acestuia cu Dumnezeu sau în comunitate. Dacă datele istoriei profane susţin existenţa unora dintre persoanele biblice, omiţându-le pe altele, nu înseamnă că acestea din urmă nu au existat. Frecvent scrise de contemporanii evenimentelor descrise pentru a fi de folos şi pentru posteritate, ele au fost supuse cenzurii timpului, rămânând în cărţile Bibliei de azi doar acele scrieri ce au fost acceptate dintotdeauna, pretutindeni şi de toţi ca adevărate. Orice alterare sau adăugare a fost înlăturată de cei interesaţi de păstrarea adevărului: uneori tocmai fanatismul a permis păstrarea nealterată a Sfintelor Scripturi. Dacă Biblia ar fi fost ceva vechi de peste două milenii, nefolositor pentru umanitate, ea nu ar mai fi fost retrăită ontologic de tradiţia iudeo-creştină. Aceasta nu-şi imaginează trecutul, ci retrăieşte experienţa mistică a prezentului divin.

 

De-a lungul secolelor, s-a creat o imensă iconografie a poveştilor eterne şi nemuritoare ale Bisericii.

Povestea, ca ceea ce are un început, nu poate fi eternă; ea poate fi nemuritoare dacă a fost culeasă de Petre Ispirescu. Pe de altă parte, adevărul prin definiţie este etern. Având fiinţă prin sine, nefiind supus circumstanţelor, neputând fiind influenţat din exterior, el este etern şi imuabil. Cred că citatul de mai sus e cel mai bun exemplu cum un cuvânt prost ales poate schimba proprietatea de adevăr a unei propoziţii: De-a lungul secolelor, s-a creat o imensă iconografie a adevărurilor eterne şi nemuritoare ale Bisericii.

 

Nu este un studiu al poveştilor biblice şi nici nu propune o topografie altenativă pentru diferitele episoade biblice în lumina recentelor descoperiri arheologice.

Menajând poveştile biblice, cartea n-ar vrea să pună în dificultate cititorul prin prezentarea noilor descoperiri ştiinţifice ce ar putea leza sentimentul religios. Aşa cum vom vedea însă, nu descoperirile ştiinţifice lezează autoritatea Scripturilor, ci folosirea lor tendenţioasă.

 

Cititorul va găsi aici câteva poveşti din Vechiul şi Noul Testament, precum şi o interpretare neobişnuită şi sperăm noi fascinantă a Cărţii Cărţilor.

Chiar dacă volumul pe care îl comentăm acum are doar 64 de pagini (cu tot cu reclama sponsorului şi a imaginilor generoase), autorii îşi permit şi să interpreteze faptele din Cartea Cărţilor, scrieri ce se întind pe mai bine de 1500 de pagini, folosind cel mai mic font lizibil. Nu ne îndoim că autorii sunt genii în arta cuvântului, iar interpretările lor nu vor fi doar neobişnuite, ci şi fascinante. Însă niciunul dintre aceşti termeni nu presupune veridicitatea interpretărilor, oricât de simple sau conformiste ar fi acestea. Aşa cum se spune de multe ori, adevărul e sub ochii noştri, orbiţi de spectacolul senzaţionalului.

 

Este o călătorie în labirintul poveştii sacre, în care firul este reprezentat de Dumnezeu Însuşi.

Toate citatele de până acum sunt cuprinse în primele două pagini ale volumului, în introducere. Una din trei fraze conţine cuvântul poveste, pe lângă alte cuvinte ca imagine, confuzie, autori, scene, închipuire, legendar, creduli, încrezătoare. Şi toate acestea în nu mai mult de 20 de fraze. Nu sunt neapărat meticulos din fire, dar abundenţa acestor termeni ce insinuează incertitudinea frapează de la prima vedere, introducerea finalizându-se apoteotic prin fraza de mai sus.