Colindele străine de tradiţia creştină

Naşterea Mântuitorului în lumea aceasta s-a făcut la plinirea vremii, atunci când timpurile au fost favorabile acestui eveniment. Mântuitorul nu a venit într-un mod brutal în lume, fie dacă ne referim la naşterea fără dureri a Maicii Domnului, fie că ne referim la modul „natural” prin care Dumnezeu se face vizibil lumii. Astfel, naşterea Mântuitorului este în primul rând o modalitate naturală în pasul pe care Dumnezeu îl face pentru ca lumea să poată intra în comuniune cu El. Dumnezeu nu se mai descoperă în tunete şi fulgere înfricoşătoare, ci El vrea să se nască, să crească, să se dezvolte ca oricare alt om pentru a intra în mod natural în comuniune cu el, pentru a nu fi un străin pentru el. Dumnezeu nu vine să anihileze cele ale omului pentru a rămâne singur împreună cu nişte indivizi lipsiţi de libertate şi personalitate, ci El vrea să potenţeze omul, vrea ca acesta să crească în mod natural spre adevăratul lui destin. Pe scurt, aşa cum afirmă întreaga tradiţie creştină, Dumnezeu se face om, pentru ca omul să se poată îndumnezei.

Respectul pe care Dumnezeu îl acordă omului a fost preluat de Biserică prin raportarea ei la activităţile oamenilor. Deşi nu poate fi de acord cu anumite obiceiuri şi învăţături, Biserica a învăţat să preia diferite activităţi umane, tradiţii sau deprinderi, pentru a le umple de esenţă, pentru a le transfigura şi a le pune cu adevărat în favoarea omului. În acest sens, în locul cântărilor şi ritualurilor zgomotoase care însoţeau sărbătorile păgâne ale solstiţiului de iarnă, Biserica sărbătoreşte Naşterea Domnului, sărbătoare plină de lumină şi însemnătate pentru devenirea fiecăruia, prin cântări numite „colinde”. Ceea ce anterior era prilej de petreceri dezumanizante, devine prin Biserică prilej de înţelegere şi apropiere de realitatea Dumnezeului întrupat.

Dar colindele nu sunt creaţii savante, producţii ale unor Sfinţi Părinţi, ci, deşi uneori folosesc exprimări teologice „auzite” în biserică, acestea se fac din prisma creştinului simplu în cuvinte, dar puternic în înţelegere. De cele mai multe ori colindele nu au un autor cunoscut, tocmai pentru că ele reprezintă o sinteză a înţelegerii populare a adevărului de credinţă. Dogme greu de înţeles sunt exprimate prin cuvinte simple. Sub forme diferite, creativitatea artistică populară reflectă diversitatea modurilor în care credinciosul simplu se raportează la unitatea aceluiaşi Dumnezeu. În acelaşi timp însă, colindele nu sunt doar educative, ci ele izvorăsc mai ales ca răspuns al credincioşilor la dragostea lui Dumnezeu revărsată în lume. Ele împărtăşesc prin cântec şi cuvinte bucuria trăirii nespuse şi de nedescris a vieţii duhovniceşti din cadrul Bisericii.

În ciuda faptului că poporul român are o bogată şi diversă gamă de colinde populare, mai recente sau mai vechi, unii simt nevoia să cânte diverse melodii contemporane, din limbi şi tradiţii pe care le cunosc prea puţin. Se ignoră profundul înţeles duhovnicesc al colindelor populare, preferându-se melodii „culte”, occidentale, care însă vorbesc în mod sec de brazi frumoşi sau moş crăciuni cu reni zburători. Se uită „vestea minunată” a naşterii celui „înfăşat în scutece” ca orice om, dar pe care „neaua… nu-l atinge” ca pe un Dumnezeu.

Ar trebui să fim atenţi, şi mai ales în această perioadă, să vorbim mai mult despre Naşterea Domnului, să căutăm mai degrabă să-L înţelegem şi să-L găsim pe Dumnezeu ca păstorii şi ca magii, aducându-i ca daruri rugăciune plină de înţelegere, însoţită de fapte bune. Să nu ne lăsăm pierduţi în cuvinte despre cadouri şi brazi şi sărbători de iarnă, pierzând însă conţinutul real, cel care dă substrat bucuriei sărbătorii. Astfel, să cântăm cu toţii, împreună, colinde care nu numai că nu sunt străine de înţelegerea profundă a timpului acesta sfânt, ci sunt şi o expresia a sufletului nostru de români creştini.

Colindul Crăciunului

Vasile Voiculescu

 

Trup tu dormi? Somnul te paşte?

„Harul de la Domnul”

Suflete, scoal’ şi cunoaşte

„Harul de la Domnul”

Luminos Prunc că Se naşte

„Harul de la Domnul”

Din Palatul Treimii

În peştera inimii.

Dară Pruncul cine mi-I?

E Hristosul Dumnezeu

Coborât în pieptul tău…

Maica Sfântă-n braţe ţină-L,

Duhul Sfânt cu drag alină-L,

Îngeri cu raze-nchină-L.

Eu nu dorm, lin trupul spune,

Ci-ncleştat de grea minune

Stau în mută rugăciune…

Să clintesc nu se cuvine,

Căci cu Harul care vine,

Raiul tot se află-n mine…

„Harul de la Domnul”.

26 decembrie 1956

Pregătirea pentru naşterea lui Hristos se face la fiecare Liturghie

Coborârea lui Dumnezeu pe pământ şi naşterea Lui din Fecioara Maria reprezintă începutul mântuirii neamului omenesc. Prin naşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om întreg se arată marea iubirea a lui Dumnezeu. Acesta l-a creat pe om din iubire şi pentru iubire şi nimic din ceea ce face omul nu-I poate stinge această dragoste. De aceea, Dumnezeu Se face om, Se face la fel ca cel iubit de El, tocmai ca şi omul să-L poată iubi, să se poată apropia de El, să poată fi în comuniune cu El.

Pregătirea pentru primirea lui Hristos se face la fiecare Liturghie. Aici Hristos recapitulează evenimentele istorice întâmplate o dată pentru totdeauna, de la peşteră, stea şi scutecele cu care a fost înfăşurat, la moartea şi Învierea cea slăvită. De aceea, creştinul care participă la Liturghie este dator să se cureţe şi să-şi pregătească coliba lui alcătuită din carne şi oase pentru primirea lui Hristos.

Într-un Colind scris în 1956, poetul Vasile Voiculescu surprinde într-o manieră mistică taina Crăciunului: Trup, tu dormi? Somnul te paşte?/ Suflete, scoal’ şi cunoaşte/ Luminos prunc că se naşte/ Din Palatul Treimii/ În peştera inimii…

Fiecare om este păcătos şi nici un om păcătos nu este vrednic să se apropie de împărtăşirea cu Dumnezeu. Însă în acelaşi timp, Hristos îl curăţă şi îl primeşte pe cel ce vrea să se apropie, chiar poruncind aceasta, ca singura modalitate de a avea viaţă veşnică (In. 6,53). Pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, credinciosul trebuie să aibă un duhovnic. În urma spovedaniei, dacă nu are păcate de moarte (duhovnicească), credinciosul se apropie de Sfânta Împărtăşanie, pregătindu-se pentru aceasta. În majoritatea cărţilor de rugăciuni se găsesc câteva Rugăciuni înainte de Împărtăşire, foarte folositoare pentru deschiderea şi pregătirea inimii în vederea primirii lui Hristos. Acestea subliniază de fapt neputinţa omului, nimicnicia lui, făcându-l perceptibil la recunoaşterea lui Hristos ca singurul Salvator, singurul capabil să-l împlinească şi să-l desăvârşească, oferindu-i şi viaţă veşnică. Pe lângă aceste rugăciuni, monahii şi creştinii mai sârguincioşi participă şi la celelalte slujbe ale Bisericii sau înmulţesc rugăciunile pe care le fac în mod obişnuit. Atât înainte cât şi după momentul împărtăşirii este foarte utilă rostirea scurtei rugăciuni: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă!

Pregătindu-se pentru Împărtăşanie, creştinul trebuie să postească şi să nu mănânce nimic după miezul nopţii până la momentul împărtăşirii. Apropiindu-se de Sfântul Potir, Sfântul Ioan Damaschin spune să ne apropiem de dânsul cu dragoste fierbinte şi, în chipul crucii palmele închipuindu-le, să primim trupul Celui răstignit şi, punând peste Dânsul ochii şi buzele şi fruntea, cu dumnezeiescul cărbune să ne împărtăşim… Prin poziţia mâinilor în chipul crucii la nivelul inimii, credincioşii îşi afirmă  viaţa ca dăruire completă lui Dumnezeu, ca imitare a îngropării lui Iisus, ca moarte faţă de păcat. Unii creştini însă preferă să meargă cu o lumânare aprinsă, având grijă să nu provoace neorânduială.

După Împărtăşire se sărută Sfântul Potir, coasta ce a izvorât sângele de viaţă dătător. Creştinul consumă apoi anafură şi bea puţin vin. Din acest moment el poate săruta mâna preotului sau se poate închina la icoane. Alţii preferă să se concentreze mai mult la Cel care acum vieţuieşte şi se naşte mistic în ei.

Deşi Crăciunul este sărbătorit o singură dată pe an, fiecare Liturghie este prilej de naştere a lui Hristos în trupul celui ce se sârguieşte pentru aceasta.

Colindul Împărtăşaniei

Vasile Voiculescu

În coliba-ntunecată,

“Ce minune, Doamne”

Din carne şi os lucrată,

“Ce minune, Doamne”

A intrat Hristos deodată.

“Ce minune, Doamne”

Nu făclie ce se stânge,

Nu icoană ce se frânge,

Ci El Însuşi, Trup şi Sânge

Preschimbat pentru făptură

Într-o scumpă picătură,

Dulcea Cuminecătură.

Coliba cum L-a primit

S-a făcut cer strălucit

Cu văzduh de mărgărit,

Iar în ea soare şi stele

Cu Arhangheli intre ele.

Şin-n mijloc tron luminos

Pe el stând Domnul Hristos

Care mult se bucura

Duhul Sfânt Şi-alătura

Şi acolo rămânea

Şi acum şi pururea.

Şi noi, Doamne, ne-am sculat

Colibele-am curăţat

De ruşine şi păcat,

Am zvârlit griji şi nevoi,

Am goinit draci şi strigoi,

Intră, Doamne, şi la noi.

“Ce minune, Doamne”.

26 dec. 1956