Incinerarea este străină de viaţa în Hristos

Ortodoxia respectă şi preţuieşte trupul

Săptămâna trecută a fost condus spre a fi îngropat trupul artistului Cristian Paţurcă. Cel ce a însufleţit şi a cântat spiritul de libertate al demonstraţiilor din 1990 a murit cu dorinţa ca trupul lui să fie incinerat şi cenuşa să fie depusă la baza troiţei din Piaţa Universităţii. Deoarece familia s-a opus acestei ultime dorinţe, cantautorul cunoscutului „Imn al golanilor” a fost înmormântat pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu, fiind alături de Valerian Sterian şi Florian Pitiş.

Incinerarea reprezintă reducerea la cenuşă a trupului. Deşi a fost practicată şi în vechime, studii arheologice au stabilit că ea nu este anterioară înhumării, fiind mult mai puţin răspândită. România a fost prima ţară din sud-estul Europei şi a doua majoritar ortodoxă unde s-a deschis un crematoriu. Primul crematoriu într-o ţară majoritar ortodoxă a fost construit la Petrograd, în Rusia, fiind folosit de statul comunist pentru a lovi în instituţia Bisericii. Şi în România, cremaţiunea a fost utilizată uneori de către puterea politică pentru a şterge urmele acţiunilor represive asupra oponenţilor regimului. Astfel, în 1939 s-au incinerat la crematoriul Cenuşa cadavrele legionarilor participanţi la asasinarea lui Armand Călinescu, primul ministru al României. Jumătate de secol mai târziu, Elena Ceauşescu ordona Operaţiunea Trandafirul/Vama care a presupus incinerarea cadavrelor unor timişoreni participanţi la manifestările din decembrie 1989.

Scurt istoric al incinerării

Abandonată o dată cu încreştinarea popoarelor lumii, ideea de a reintroduce cremaţiunea apare în timpul revoluţiei franceze, când se dorea o emancipare de la înhumare, practica exclusivă a Bisericii. Urmează ca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea să se invoce motive igienice, mai multe congrese medicale pronunţându-se în favoarea incinerării. Întreţinerea precară a cimitirelor asociată cu o îngropare superficială a morţilor au dus la succesul propagandei făcute incinerării. În acest sens, pr. prof. Vladimir Prelipceanu afirma că „o tradiţie, o justiţie sau o religie care ar susţine şi ar apăra o practică dăunătoare şi distrugătoare sănătăţii şi vieţii nu poate fi nici naturală şi nici nu poate fi aprobată de Dumnezeu, ci trebuie să fie pusă pe seama slăbiciunilor omeneşti şi ca atare ele nu pot obliga nici conştiinţa individuală, nici pe cea colectivă.” În ciuda faptului că nu s-a dovedit niciodată realitatea pericolului îngropării pentru sănătatea publică, atunci când aceasta era executată potrivit măsurilor igienice şi sanitare, s-a ajuns ca astăzi, rata incinerării să depăşească 70% în ţări ca Elveţia, Suedia sau Marea Britanie.

Înhumarea este recomandată şi preferabilă incinerării dacă se ia în considerare şi aspectul judiciar, ea fiind chiar necesară. În cazuri medico-legale, rămăşiţele materiale ale unei persoane pot furniza informaţii deosebit de utile organelor de justiţie.

Încă din 1928, anul înfiinţării crematoriului din Bucureşti, Biserica Ortodoxă Română, prin hotărâri sinodale a respins şi a criticat practica incinerării, rânduind ca celor ce au fost incineraţi sau se vor incinera să fi se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte. Deşi au trecut mai bine de optzeci de ani de la luarea acestei decizii, Biserica îşi păstrează dezaprobarea şi lipsa de susţinere faţă de această practică ce atentează la fiinţa tradiţională românească.

Incinerarea desconsideră demnitatea trupului

Aparent paradoxal, într-o lume cu o cultură accentuat materialistă se invocă motive spirituale pentru acţiuni dorite a fi emancipate. Cei care promovează incinerarea o fac pentru presupusul ei caracter de demnitate, modernism, etică sau estetică. Prin distrugerea trupului se vrea o accentuare a caracterului spiritual al omului şi un manifest al libertăţii de acţiune.

Ieşirea demnă din această viaţă, care ar fi favorizată de incinerare, contrastează cu caracterul distructiv al focului folosit pentru arderea gunoaielor şi lucrurilor fără folos sau infecte. Dacă se doreşte înlăturarea unor lucruri rele sau nefolositoare pentru a se ajunge la esenţă şi la bine, aceasta nu poate fi simbolizat prin incinerare, unde rămâne doar cenuşa, un material amorf, nefolositor, martor al holocaustului trupului. Romanţarea ultimei amintiri pământeşti nu poate şterge amprenta întregii vieţi şi ar putea fi privită ca o consolare doar pentru atei. Pentru creştin însă, moartea nu presupune o despărţire, ci apariţia unui alt plan de comuniune. Prin plecarea unui suflet la Hristos nu se produce o rupere a lui de realitatea acestei lumi, ci doar o modificare a raporturilor de vieţuire. Comuniunea cu rudele sau prietenii decedaţi se face atât prin slujba înmormântării, aceasta conducere specială spre cimitir, dormitorul în care trupul îşi aşteaptă învierea, dar şi prin rugăciunile speciale sau particulare, milostenii nominale, şi, într-un mod cu totul special, în cadrul Sfintei Liturghii, în care vii şi adormiţi se împărtăşesc de bucuria şi viaţa divină.

Uneori se invocă motive financiare în favoarea incinerării, chiar şi de către unii dintre aleşi ai ţării. Trebuie precizat faptul că ajutorul bănesc care se primeşte de la stat pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare, în conformitate cu prevederile Legii 416 / 2001, cap. IV, art.28, alin. 4, nu discriminează între înhumare sau incinerare. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Română, prin statutul său de organizare interzice condiţionarea oficierii slujbei înmormântării de plata oricărei taxe fixate de preot sau de Consiliul parohial.

Mai mult, biserica nu condiţionează pe nimeni să fie înhumat sau incinerat. Fiecare om are dreptul la această alegere. Însă cel ce vrea şi se numeşte creştin, trebuie să înţeleagă şi să depăşească anumite stări emoţionale sau piedici financiare pentru a se putea bucura şi a se împlini cu adevărat, ştiut fiind faptul că regulile duhovniceşti ale Bisericii sunt tocmai pentru a favoriza o dezvoltare normală şi armonioasă a caracterului persoanei umane. Ele nu sunt ilogice şi nici absurde, dar trebuie gândite şi reflectate pentru a li se putea afla sensul.

„Ia aminte la demnitatea şi nobleţea ta!”

Omul este o fiinţă psihosomatică – alcătuit din trup şi suflet. El nu este complet atunci când îi lipseşte una dintre „componente”. De aceea omul moare când sufletul se desparte de trup, urmând ca la sfârşitul veacurilor, iarăşi trup şi suflet, om complet să învieze pentru a primi ce şi-a dorit.

Trupul are aceeaşi valoare ca şi sufletul. Întreaga tradiţie ortodoxă proclamă caracterul nobil pe care îl deţine trupul prin natura sa. El nu este o temniţă, un loc de exil pentru sufletul nemuritor dar păcătos. Ci trupul este minunat prin însăşi alcătuirea lui. Ştiinţa contemporană, în ciuda progresului important pe care îl face de mai bine de un secol, nu a putut descifra tainele şi misterele cuprinse în alcătuirea trupului omenesc. Sfântul Macarie Egipteanul, referindu-se la omul întreg, trup şi suflet, îndeamnă „Ia aminte la demnitatea şi nobleţea ta!” El se face ucenic al Sfântului Apostol Pavel care numeşte trupul „templu al Duhului Sfânt”. Dumnezeu cel mai presus de materie alege şi Se face om, primeşte trup omenesc în persoana lui Iisus Hristos. El S-a asemănat atât de mult oamenilor, încât unora li s-a părut că este doar om. De aceea, numeroase păreri eronate cu privire la persoana Mântuitorului Iisus Hristos au apărut. Ele nu au înţeles marea taină a iubirii lui Dumnezeu ce vrea să trăiască împreună şi alături de om.

Atitudinea de nimicire a trupului după moartea omului porneşte din păreri contrare şi potrivnice logicii divine. Dintr-o aparentă evlavie, omul tinde să spiritualizeze binele şi să demonizeze materia, uitând de faptul că toată creaţia a fost făcută „bună foarte” (Fc. 1,31). Ei se folosesc de aceste păreri pentru a-şi motiva lipsa de consecvenţă în bine. Asocierea păcatului cu trupul este o atitudine puritanistă, străină de duhul Ortodoxiei. Păcatele pot fi atât trupeşti, manifestându-se prin trup, dar şi sufleteşti, când îşi au originea în suflet, toate fiind consecinţe ale naturii umane căzute.

Dacă cineva nu-şi îngrijeşte, nu-şi respectă şi preţuieşte trupul care îl reprezintă şi îl manifestă, nu-şi poate iubi şi preţui nici sufletul pe care nu-l vede şi nu se supune simţurile materiei. Din punct de vedere chimic, trupul uman este o soluţie de apă cu diferite săruri şi minerale. Dar această „saramură” este templu al lui Dumnezeu, este locul cel mai de preţ şi dorit de Însuşi Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune că „de vei privi doar la fire, (omul) este nimic şi vrednic de nimic, iar de vei privi la cinstea cu care a fost cinstit, mare este omul!”

Atitudinea de dispreţ faţă de trup ce o presupune incinerarea se înscrie în falsa evlavie ce a tulburat Biserica de-a lungul istoriei. De la a nu crede că Dumnezeu se poate naşte din Fecioară devenind om complet cu trup, suflet şi voinţă umană, la aceea de a nega petrecerea lui Dumnezeu în icoanele Sale, în sfinţi şi moaştele lor, în trupul uman.