Canonul reprezintă legătura permanentă de Taina Spovedaniei

În condițiile în care lumea modernă încearcă să șteargă noțiunile de păcat și pocăință, ele sunt uneori greu de înțeles, chiar pentru creștinii practicanți.

Pocăința a fost punctul de plecare în predica Sfântului Ioan Botezătorul, a Mântuitorului, a Sfinților Apostoli: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.” Observând că pocăința este chintesența tuturor poruncilor, Sfântul Grigorie Palama spune: „Așa, cum Dumnezeu, când i-a creat pe primii oameni și i-a pus în Rai, le-a dat nu multe, ci o singură poruncă, pe care au și încălcat-o, după cădere, le-a dat din nou oamenilor o singură poruncă, și anume pocăința.” Vorbind tot despre pocăință, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura lui Dumnezeu următoarele cuvinte: „Spovedește-te, plângi, căiește-te, împlinește această singură poruncă și Eu, Dumnezeul tău, Care sunt iubitor de oameni, și le voi dărui pe toate celelalte!”

Se poate ca cineva să se spovedească fără a avea pocăință, dar cel care se pocăiește se spovedește în adevăratul sens al cuvântului. Cu privire la relația dintre pocăință și spovedanie, Arhimandritul Simeon Kraiopoulos spune: „Căința îl face pe om primitor al iertării pe care i-o dăruiește Dumnezeu, dar iertarea se dă prin Biserică”. De aceea, este necesar ca fiecare creștin să meargă să se spovedească în mod regulat, dar și ori de câte ori a făcut un păcat care l-ar opri de la primirea Sfintei Împărtășanii.

Fiecare creștin trebuie să își formeze o legătură cu preotul duhovnic, astfel încât credinciosul să se prezinte în mod regulat la scaunul de spovedanie (chiar la fiecare 3-4 săptămâni), dar și ori de câte ori se întâmplă ispite mai mari care necesită o atenție imediată. Preotul duhovnic nu trebuie contactat la fiecare greșeală mică, atât din motive practice, ce țin de timpul și spațiul necesar unei spovedanii corecte, dar și pentru că urmărind mereu doar păcate mici, creștinul poate deveni scrupulos, uitând de adevărata răutate care îl depărtează cu adevărat de Dumnezeu și de aproapele.

În timpul dintre spovedanii, legătura cu preotul duhovnic se ține mai ales prin împlinirea canonului. Acesta reprezintă manifestarea văzută a ascultării față de duhovnic. Canonul nu este o pedeapsă primită pentru anumite păcate făcute. Atunci când se dă ca urmare a unor păcate mai mari, el este un remediu, având ca scop trezirea conștiinței pentru înțelegerea gravității păcatului și restaurarea păcătosului în vederea primirii Tainei Sfintei Împărtășanii. În rest, fiecare credincios ar trebui să aibă un minim canon de rugăciune și metanii care să îl țină în legătură cu duhovnicul. Acesta este individual, el trebuind discutat cu duhovnicul, atunci când credinciosul se străduiește, dar nu îl  poate împlini. Nu trebuie cerut un canon mai mare doar pentru că se pare că poate fi purtat, ci trebuie păstrat un canon potrivit, care poate fi efectuat mereu. Această legătură permanentă care se face prin canon cu preotul duhovnic și prin el cu Taina Spovedaniei permite credinciosului să se apropie mai des și de Sfânta Împărtășanie. Mitropolitul Serafin Joantă spune că „cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată.” Aceasta se întâmplă pentru că atât prin Sfânta Împărtășanie, cât și prin rugăciunile pe care le presupune canonul se face o iertare continuă a păcatelor.

Pocăința, împreună cu canonul ca legătură a ei cu Taina Bisericii, trebuie să fie realitatea cotidiană a fiecărui credincios care caută Împărăția Cerurilor.

Creştinul trebuie să se pregătească pentru împărtăşire la fiecare Liturghie

Liturghia este cerul pe pământ, încununarea rugăciunilor şi vieţuirii pe pământ. Ea Îl aduce şi Îl face prezent în mod sensibil pe Dumnezeu. Fiind o perpetuare în istorie a Cinei celei de Taină, cu patimile, moartea, învierea şi înălţarea Domnului, în Liturghie, pâine şi vin se prefac mistic în Hristos pentru ca fiecare credincios să se poată împărtăşi de El. De fapt, Liturghia reflectă dorinţa Mântuitorului, Care, urcându-Se la cer, nu părăseşte lumea, ci prezenţa Lui se face simţită în mod tainic, dar sensibil. Dacă Dreptul Simeon Îl primeşte în braţe pe Mântuitorul Hristos ca un copil, prin Euharistie, fiecare creştin Îl primeşte şi se uneşte în mod deplin cu Hristos cel răstignit şi înviat.

Îndumnezeind natura umană, trup şi suflet, Hristos Se împărtăşeşte tuturor celor ce se pregăteşte şi doreşte aceasta, pentru ca fiecare să se îndumnezeiască prin unirea cu El. nu există altă mântuire pentru om decât prin împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos, singura mâncare şi băutură ce transcende timpul şi spaţiul, singurele merinde care furnizează şi transformă omul pentru vieţuirea veşnică.

Scopul Sfintei Liturghii este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. De la pregătirea prin proscomidie, până la finalul ei, întreaga Liturghia gravitează în jurul lui Iisus care Se naşte, creşte şi învaţă, pătimeşte şi înviază, pentru ca să se împărtăşească credincioşilor spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. De aceea, fiecare credincios trebuie să se sârguiască şi să se pregătească pentru a primi Sfânta Împărtăşanie la fiecare Liturghie la care participă.

Această rânduială nu este una recentă, ea fiind stabilită de la începuturile creştinismului. Canoanele 8 şi 9 Apostolice, 2 Antiohia, 11 Sardica şi 80 Trulan sunt câteva din canoanele care prevăd caterisirea clericului şi excomunicare mireanului ce refuză sau nu se împărtăşesc din Sfintele Taine trei duminici la rând.

Însăşi textul Sfintei Liturghii conţine rugăciuni citite în taină de preot şi care se referă şi pregăteşte cleric şi credincios deopotrivă pentru momentul culminant al comuniunii. Îndemnurile Luaţi, mâncaţi… Beţi toţi… nu trebuie spuse în van, desacralizând Liturghia şi transformându-o într-o scenetă. Sfântul Ioan Gură de Aur, slujitor al altarului şi autor al unei Liturghii, era mâhnit atunci când doar puţini creştini se apropiau şi se împărtăşeau. El nu mai vedea rostul slujirii sale, afirmând că în zadar se săvârşeşte Liturghia, dacă nu vă împărtăşiţi! Sfântul Chiril al Alexandriei spune că atunci când ne îndepărtăm de Sfânta Împărtăşanie ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului. În această ordine de idei, bazându-se şi pe învăţătura Sfântului Macarie Egipteanul, Părintele Petru Pruteanu, care a studiat intens problema Liturghiei şi a împărtăşaniei, conchide că împărtăşirea rară favorizează lucrarea diavolului, explicând numărul mare de demonizaţi din zilele noastre.

Liturghia este comuniune spre împărtăşire. Fără împărtăşirea din potirul comuniunii credincioşii nu pot simţi unitatea pe care o conferă natura Bisericii de trup al lui Hristos. Ei nu pot deveni organe care funcţionează armonios în unitate. Prin Liturghie, creştinul poate evita individualismul şi sectarismul contemporan, simţind legătura reală ce se formează între organele trupului viu al lui Hristos. De aceea, împărtăşirea trebuie să fie accesibilă fiecărui credincios care nu este împiedicat de păcate grave. Sinodul ţinut la Constantinopol în august 1819 hotărăşte ca atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile. Uneori, pe motive de evlavie, se recomandă diferite posturi sau canoane pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, şi nu mai des de 40 de zile. Trebuie precizat faptul că aceste rânduieli nu sunt cunoscute de Sfinţii Părinţi care au accentuat mereu că nu pentru o vrednicie anume se apropie creştinul de Trupul şi Sângele Domnului, pentru că în acest caz împărtăşirea nu ar avea loc niciodată. Ci Însuşi Mântuitorul porunceşte apropierea şi împărtăşirea cu El, El Însuşi cere aceasta, rugăciunile de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie subliniind aceasta în mod repetat.

Tradiţia Bisericii afirmă caracterul atât de răsplată, dar mai ales de medicament şi ajutor pe drumul vieţii duhovniceşti a Sfintei Împărtăşanii. De aceea, şi Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine.

Putin despre spovedanie sau despre “neortodoxia” ortodoxa

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Bise­rica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spo­veda­niei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi fap­telor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbu­nătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în le­gătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi tre­buie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict tera­peutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii pă­rintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea pă­catelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciu­nile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consi­der acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de op­timismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Po­căinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exe­geţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efor­tul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pen­tru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacra­mentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturi­sire” şi nu „cerce­tare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei in­stituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfin­ţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste pă­cate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndepli­ni­rea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai con­vingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gân­diţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptă­mână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la măr­tu­ri­sire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate stri­gătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la canti­tatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să pre­va­dă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mân­drie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Mo­lit­felnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care ara­tă că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spoveda­nie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care cre­din­ciosul pri­mea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îm­bu­nă­tă­ţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât cre­dem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spove­danie, şi re­iese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimi­neaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în ca­zul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dez­legare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtă­şire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,[58] preoţii în zilele noastre se spo­vedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spove­dească îna­inte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recu­nosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se îm­părtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează ase­menea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptă­mână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a în­cercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzi­bil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Să­racul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spo­vedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vredni­cie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al The­sa­lo­nicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se preci­zează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spo­vedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fie­care zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar tre­bui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă­rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai­nic al Său , în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai să­vârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma­re greşeală ar fi să fugi de această Pâinecând n‑ai greşit de moarte![61]

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iu­birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul­ter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăco­mia, za­vistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se ada­ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, des­cântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea sa­mo­vol­nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu­nea eu­ha­ris­tică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bi­se­ri­ceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis­tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau de­o­sebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dez­le­ga fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au fă­cut măcar unul dintre aceste păcate (indi­ferent de treapta ie­rar­hi­că) trebuie să meargă neapărat la du­hovnic să se spove­deas­că, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

Precizare: Textul acesta a fost scris de Pr. Petru Pruteanu in cadrul unui articol mai larg ce se refera la Sfanta Impartasanie. Click pentru detalii.

Update: Rugaciunea de la Spovedanie