Persoana nu se epuizează în viața sa biologică

O falsă cale de apărare a demnității umane

Știrea că o femeie olandeză de 64 de ani a fost eutanasiată în ciuda faptului că nu își mai putea exprima dorinţa de a muri a făcut înconjurul lumii. Discuțiile cu privire la eutanasie nu sunt noi și nici terminate, însă acest eveniment ar putea reprezenta un precedent privind ridicarea vieții celor care sunt declarați incapabili să-și mai manifeste această dorință sau nu.

Potrivit mailonline.co.uk, femeia respectivă suferea de demenţă senilă severă și a fost eutanasiată în Olanda, chiar dacă ea nu a mai putut să-şi exprime dorinţa de a muri. Ea fusese o susținătoare a eutanasiei, făcând o declaraţie scrisă încă din timpul când se simțea bine, declarație în care menționa cum vroia să moară.

Eutanasia este legală în Ţările de Jos, cu condiţia ca medicul să consideră că pacientul face o alegere informată şi suferă de dureri insuportabile. Constance de Vries, doctorul care dă o a doua părere în astfel de situații, a declarat că acest caz are implicaţii serioase pentru legea eutanasiei din Olanda, deoarece înseamnă că pacienții care nu mai sunt în măsură să-și exprime dorinţele lor pot fi totuși ajutați să moară.

Includerea pacienților care suferă de Alzheimer lărgește mult numărul de persoane care ar putea fi eutanasiate. Avocaţii eutanasiei promovează ideea că eutanasierea persoanelor care suferă de demență este o modalitate potrivită de a evita suferinţa şi mai ales costurile îngrijirilor medicale.

Conferințe publice încurajează persoanele în vârstă să se informeze cu privire la „dreptul” lor de a muri, chiar dacă acestea sunt în stare bună de sănătate, dar trăiesc cu frica de ceea ce s-ar putea întâmpla în cazul în care sunt diagnosticate în viitor cu demenţă. Phyllis Bowman, membru al asociației britanice „Dreptul la viaţă”, a declarat că „prin faptul că oamenii optează pentru a muri atât de devreme sugerează existența unei anumite presiuni exercitate asupra lor”.

Lărgirea criteriilor sinuciderii asistate

Într-o țară în care legea eutanasiei este deja foarte permisivă, Asociația Medicală Olandeză (KNMG) consideră că o suferință insuportabilă prelungită să nu fie singurul criteriu pentru a solicita eutanasierea. Înainte, pentru a se califica pentru eutanasiere, pacienţii trebuiau să convingă doi doctori că fac această alegere din cauza unei suferinţei insuportabile în deplinătatea facultăților mintale.

Însă cultura morţii este vorace și odată ce începe să se hrănească, nu este niciodată potolită. În deja foarte liberalul sistemul de eutanasiere olandez, după aproape un an de discuţii, KNMG a publicat un document care spune că o combinaţie de factori sociali, de boli și afecțiuni care nu sunt terminale pot fi calificate, de asemenea, ca o suferinţă prelungită și de nesuportat, întrând sub incidența legii eutanasiei. Conform Radio Netherlands Worldwide, o persoană poate fi eutanasiată pe motive de „vulnerabilitate” și „singurătate”. Declinul social sau financiar, probleme psihologice sau „oboseala” ar trebui considerate ca motive de eutanasiere. Dr. Nieuwenhuijzen Kruseman, președintele KNMG, spune că „nu trebuie să fie întotdeauna o boala fizică, ci chiar debutul unei demențe sau probleme psihologice cronice este o suferință insuportabilă şi de durată. Aceasta nu trebuie să fie neapărat o boală in stadiu terminal.” În momentul de faţă, în Olanda există aproximativ un milion de oameni în vârstă care s-ar încadra în aceste criterii, adică 1 din 16 persoane.

Dorința de a trăi înlocuită de cultura morții

Din 2002, de când eutanasia a fost legalizată, medicii olandezi au pornit de la eutanasierea bolnavilor în stadiu terminal care cereau acest lucru, la bolnavii cronici care cer aceasta, la persoanelor cu handicap sau cu afecțiuni psihiatrice, acum extinzându-se la vârstnicii marginalizați sau vulnerabili. Criteriile care permit eutanasierea se dovedesc din ce în ce mai cuprinzătoare. Chiar și atunci când o persoană nu se încadrează din punct de vedere legal pentru solicitarea eutanasierii, KNMG spune că este absolut normal ca doctorii să ofere pacienților lor informaţii despre cum se poate sinucide sau „auto-eutanasiere”. Toate acestea se adaugă „Protocolului de la Groningen” care susține eutanasierea copiilor cu anumite anomalii congenitale. Ceea ce era considerat „genocid” sub auspicii naziste, acum este cunoscut ca „a muri cu demnitate”.

În cartea sa „Cultura morții”, Wesley J. Smith consideră că medicina contemporană „se schimbă de la un sistem bazat pe sanctitatea vieţii umane, într-un model utilitar în care cei cu probleme medicale iremediabile sunt văzuți ca având o „datorie” să moară”. Astfel, unii „bioeticieni” susțin retragerea suportului medical în cazurile considerate „inutile”, ignorând Jurământului lui Hipocrate după care s-a ghidat medicina de-a lungul timpului și care garantează dreptul la viață: „nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu avortiv”.

Viața este „Da” pentru veșnicie

În România, Colegiul Medicilor prevede în „Codul de deontologie medicală” următoarele: „Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient. Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri ori autovătămări prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens.” Rezumând aceste prevederi, prof. dr. Vasile Astărăstoae, președinte al Colegiului Medicilor din Romania și membru în Comitetul Director de Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei (Strasbourg), spune că „mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide”.

Biserica Ortodoxă a promovat dintotdeauna dreptul la viața ca dar al lui Dumnezeu. În documentul elaborat de comisia de bioetică a Sfântului Sinod și aprobat de acesta se spune că „fiind creată de Dumnezeu, viața umană este intrinsec bună și merită ca totdeauna să fie respectată și apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficiențe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute.  Ca ființe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu intrăm în și ieșim din istorie.”

Omul este conștient de începutul vieții sale și deși știe că ea are un sfârșit, el nu îl poate concepe. Cum este să nu mai fii?! Omul are doar dreptul la viață, nu și la moarte la inexistență. El este făcut pentru viață, și încă viață veșnică. Ceea ce creează Dumnezeu este un „Da!” pentru totdeauna (cf. II Cor. 1,19). Prin moarte omul nu se desființează, ci își continuă în alt plan existență. „Persoana nu se epuizează în viața sa biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiția sa pământească, iar viața în sensul biologic al cuvântului, este condiția fundamentală în vederea pregătirii persoanei umane pentru Împărăția lui Dumnezeu.” Dorința omului de a muri se prelungește în veșnicie ca o neînțelegere ce macină și sfâșie omul care nu știe sau nu înțelege viața.

Calitatea vieții nu trebuie separată de sacralitatea ei

Pr. Prof. Gheorghe Popa, prorector al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și membru în comisia de bioetică a Sfântului Sinod, spune că niciodată eutanasia nu va putea fi acceptată de către Biserică: „viaţa este valoarea supremă a omului pe pământ și trebuie să o ducem până la capăt indiferent de momentele dificile și suferințele prin care noi trecem. Oamenii trebuie să își asume cu încredere și speranță în Dumnezeu toate momentele dificile și să nu ajungă la o decizie de a interveni brutal ca viața lor să se termine agresiv, fără o raportare a ei la binecuvântarea și iubirea lui Dumnezeu. Viața și calitatea vieții nu trebuie separată de sacralitatea vieții.”

Părintele profesor ne-a mai precizat: „din perspectivă teologică, niciodată eutanasia nu va putea fi acceptată pentru că viață este un dar al lui Dumnezeu pentru că dacă viața este dar al lui Dumnezeu, atunci nu putem să ne-o luăm nici noi, nici altcineva sau la cererea noastră altcineva să se intervină pentru ca viața noastră să se încheie într-un mod agresiv și lipsit de încrederea și speranța în Dumnezeu.

Deciziile care se iau fie deciziile juridice, fie în comisiile de bioetică au ca punct de plecare o anumită viziune și o anumită antropologie, deci modul în care noi înțelegem și definim omul, sau cu alte cuvinte modul în care ne înțelegem pe noi înșine și sensul vieții noastre influențează uneori și deciziile noastre. Ca atare, deciziile care se iau în cadrul comisiilor de bioetică sau chiar deciziile care se iau la nivelul unor legislații, chiar dacă ele sunt legislații europene, în ele se reflectă de fapt o viziune secularizată prin care viața și calitatea vieții este pusă înaintea sacralitățiii vieții sau este separată de sacralitatea vieții. Datorită acestei perspective se ajunge la decizii care nu sunt în armonie cu viziunea Bisericii și în același timp cu teologia creștină.”

În legătură cu demnitatea în fața morții care este folosită ca argument în favoarea eutanasiei, pr. prof. spune: „demnitatea omului este dată de faptul că fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu, el este icoana lui Dumnezeu în lume și atunci demnitatea nu este o însușire pe care o dobândim în timp, ci demnitatea este un atribut ontologic al fiecărei persoane umane. Demnitatea ține de faptul că noi prezentăm în lume într-un fel binecuvântarea lui Dumnezeu și suntem icoane ale lui Dumnezeu așa cum spune Sfânta Scriptura. Noi trebuie să participăm prin viața noastră la viața dumnezeiască, la viața în comuniune cu Dumnezeu și prin Dumnezeu de fapt cu întreaga creație. Omul este o fiinţă vie menită să trăiască în comunitatea altor fiinţe vii, cu care împreună se bucură de viaţă ca valoare personală şi ca valoare comunitar-sobornicească. Viaţa omului ţine de Dumnezeu şi nu se poate explica decât în comuniunea omului cu Dumnezeu, Care are puterea să o dea, dar şi să o ia. Și atunci lucrurile se schimbă când alegem această cale de apărare și cultivare a demnității noastre umane.”

Corneliu Onilă nu vrea moliftele Sfântului Vasile de Anul Nou

Rânduială liturgică unitară pentru slujba de la trecerea dintre ani

În noaptea trecerii dintre ani, în toate catedralele şi bisericile parohiale din Biserica Ortodoxă Română, slujba se va săvârşi după o rânduială liturgică unitară, care va fi tipărită sub forma unei broşuri de către Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Hotărârea a fost luată în cadrul şedinţei Sfântului Sinod, în şedinţa de lucru din 17 februarie, la propunerea Preasfinţitului Corneliu, Episcopul Huşilor.

Pentru a marca după cuviinţă bucuria duhovnicească a sărbătorii bisericeşti din ziua de 1 ianuarie, una din problemele de pe ordinea de zi a şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 17 februarie a fost stabilirea unei rânduieli liturgice unitare în Biserica Ortodoxă Română pentru slujba ce se oficiază în noaptea trecerii dintre ani. În urma dezbaterilor şi având în vedere propunerile Preasfinţitului Corneliu, Episcopul Huşilor, s-a apreciat că cea mai potrivită slujbă în noaptea trecerii dintre ani este cea a Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, rânduială liturgică prin excelenţă doxologică, care trebuie urmată de rostirea rugăciunii de mulţumire (din Liturghier, Molitfelnic sau Cartea de Te Deum), de rugăciunea de intrare în Noul An (de la slujba Te Deum-ului) şi de intonarea cântării “Apărătoare Doamnă”. Slujba va fi însoţită în mod obligatoriu de un cuvânt de învăţătură, în care să se sublinieze importanţa sfinţirii timpului în Hristos Mântuitorul, Împăratul veacurilor.

Întrucât în mănăstiri trebuie păstrată în întregime rânduiala săvârşirii celor şapte laude la vremea rostuită, la slujba de la miezul nopţii (Miezonoptică) se vor adăuga Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, rugăciunea de mulţumire (din Liturghier, Molitfelnic sau Cartea de Te Deum) şi rugăciunea de intrare în Noul An (de la slujba Te Deum-ului), urmată de cântarea “Apărătoare Doamnă”.

Slujba Te Deum-ului se va săvârşi după Sfânta Liturghie

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă va supune aprobării Preafericitului Părinte Patriarh Daniel proiectul de broşură care va cuprinde rânduiala slujbei bisericeşti din noaptea trecerii dintre ani, cu conţinutul aprobat de Sfântul Sinod şi care, în scopul uniformizării acestei rânduieli liturgice, va fi difuzată tuturor unităţilor de cult din eparhiile Patriarhiei Române.

Întrucât sărbătoarea bisericească de la 1 ianuarie (Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului şi Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei), care este şi începutul anului civil, trebuie primită cu bucurie duhovnicească, la sfârşitul Sfintei Liturghii se va oficia slujba Te Deum-ului, aşa cum se procedează la nivel panortodox şi cum prevăd îndrumările tipiconale.

Pentru a se evita excesele străine de duhul credinţei şi al bunei-cuviinţe pastorale, precum şi practicile dăunătoare unităţii liturgice, episcopii chiriarhi vor adresa clerului îndrumarea pastorală şi duhovnicească de a respecta rânduiala citirii Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în zile de post, în cazuri individuale şi, după caz, în legătură cu Taina Sfântului Maslu, atunci când bolnavul solicită, această rânduiala trebuind să fie însoţită de post şi spovedanie, atât din partea clericilor, cât şi a credincioşilor. În cadrul îndrumărilor respective se va preciza cu limpezime că citirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în noaptea trecerii dintre ani este o practică regională (mai ales în sudul ţării) neaprobată de Sfântul Sinod, inexistentă în alte zone ale ţării şi mai ales în practica altor Biserici Ortodoxe surori.

În scopul îndrumării clerului din eparhie şi a personalului monahal asupra necesităţii aducerii la îndeplinire şi a respectării prevederilor acestei hotărâri sinodale, se va putea folosi prilejul conferinţelor administrative lunare de la protopopiate şi al sinaxelor stareţilor şi egumenilor de mănăstiri şi schituri din eparhie, precum şi presa scrisă sau alte mijloace audiovizuale bisericeşti centrale şi eparhiale. (Gheorghe-Cristian Popa)

Sursa: ZiarulLumina.ro

În 2005, Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, preciza “Exorcizarea inseamna, de fapt, molifta sau rugaciunea Sfantului Vasile, care i se citeste, de regula, in 1 ianuarie, persoanei care cere ajutorul lui Dumnezeu impotriva Diavolului, fiind citita fie in biserica, fie in casa credinciosului. Aceasta molifta poate fi facuta de orice preot. Din pacate, exista slujitori ai BOR care incearca sa-si creeze o aura de mari exorcisti, intrand in zona mercantilismului, a derizoriului si a spectacolului ieftin.” (sursa 9am.ro)

Vrăjitoria este drum pavat spre înşelare

Viaţa duhovnicească reală este mijlocul perfect pentru împlinirea umană

De la 1 ianuarie 2011, Guvernul României a decis listarea vrăjitoriei şi a ghicitului în nomenclatorul de meserii, la poziţia 5161. Prin această hotărâre, aceste practici oculte se vor găsi alături de profesii respectabile ca cea de doctor, de profesor sau de cercetător. Un proiect de lege ce prevede impozitarea astrologiei şi a poţiunilor magice ar fi fost primit cu zâmbetul pe buze şi nimeni nu s-ar fi gândit că el va ajunge spre aprobare în Parlament.

Ministrul Muncii, Ioan Botiş, a declarat, într-o conferinţă de presă, că vrăjitorii sau prezicătorii nu pot fi impozitaţi pentru că meseria lor nu există, neavând un standard ocupaţional.

Ioan Botiș a explicat că Institutul Naţional de Statistică şi Comisia Naţională de Prognoză fac raportări lunare la UE legate de profesiile din Romania, transmite agenţia de ştiri Mediafax. “În fiecare lună, ele trebuie să facă raportări legate de profesiile din Romania, ocupaţii, tot ce ţine de zona aceasta. Ca să ai o compatibilizare cu ceea ce are în regulament UE, trebuie să ai şi tu profesiile trecute acolo. Dacă nu ai standard ocupaţional, ele nu există ca meserii. Nu poţi să impozitezi, aşa cum am auzit că se impozitează prezicătoarea. Când faci raportarea către UE, tu trebuie să ai rubrica de acolo, să spui am doi sau zero. Zero până se creează standard ocupaţional pentru meserie şi devine meserie care poate fi impozitată”, a explicat ministrul.

În aceste condiţii, vrăjitoria este recunoscută de nomenclator, dar nu este impozitată. Prin aceasta se elimină eventualul avantaj economic ce s-ar fi obţinut prin taxe, păstrându-se efectele negative ale recunoaşterii oficiale a unor astfel de practici.

Impactul socio-cultural trebuie bine calculat

Dacă unele vrăjitoare sunt supărate de taxele impuse de cei pe care i-au ajutat să ajungă la putere, altele sunt bucuroase pentru că li se recunosc anumite „haruri magice”. Ele doresc să-şi deschidă firme de practică privată, să beneficieze de pensie, asigurare de sănătate, ajutor de la stat. Înființarea unor cabinete de vrăjitorie sau ghicit, cu posibilitatea formării de asociaţii sau federaţii care să le reprezinte şi să le apere drepturile constituie una din premizele procesului de instituționalizare pe care îl pot adopta aceste practici oculte. Acest lucru se va dovedi favorabil pentru recunoaşterea acestora în societate, și odată cu aceasta pentru accesul vrăjitorilor în armată și penitenciare, dar şi în instituţii publice ca spitale sau şcoli.

Dorinţa guvernanţilor de a scoate bani din orice aruncă România în domeniul hilarului. Şeful statului român este ridiculizat pe MSNBC, un post de televiziune american, după ce, cu puţin timp în urmă, preşedintele Parlamentului României era îndemnat pe postul de televiziune CNN să mănânce mai mult usturoi „pentru a rezista atacurilor paranormale”.

Dacă până acum era doar ţara lui Dracula, România devine în ochii occidentalilor ţara în care conducătorii ei „poartă piese de îmbrăcăminte violet în zilele importante, pentru că această culoare ar face purtătorul superior şi l-ar apăra de rău”, după cum relatează Associated Press. Mai rău este că în această poveste cu strigoi şi usturoi este acuzată de implicare şi Biserica Ortodoxă Română, care ar tolera astfel de fapte. Dacă în momentul de faţă se discută despre un standard ocupaţional care nu există în legătură cu vrăjitoria, Biserica nu poate să nu-şi manifeste îngrijorarea cu posibila asociere sau confundare a practicilor oculte cu viaţa spirituală reală şi beneficiul major adus de activitatea social-filantropică desfăşurată de către Biserică.

Oamenii sunt susceptibili la aparenţe

Pentru un ateu, practicile paraspirituale nu au nici un sens. Dacă nu există Dumnezeu sau lume spirituală, înseamnă că tot ceea ce se referă la vrăjitorie, ghicit, astrologie nu are suport material şi deci, nici logică. Astfel, un ateu nu ar apela la o categorie de oameni care se întreţin prin practicarea unor meserii fără suport ştiinţific.

Pentru un credincios, Dumnezeu este Cel care a creat cerul şi pământul, Cel ce susţine lumea, Cel care vrea ca fiecare să se mântuiască şi să cunoască adevărul. Creştinul doreşte unirea personală cu Dumnezeu, nu folosirea unei forţe impersonale pentru satisfacerea unor dorinţe sau nevoi oarecare. El caută o relaţie de apropiere, de comunicare şi împărtăşire cu Treimea de Persoane. O legătură naturală de iubire nu caută manipularea celuilalt prin diferite poţiuni, aflarea viitorului sau vindecări miraculoase.

Pentru cel ce nu crede cu adevărat, dar nici nu îl neagă pe Dumnezeu ca forţă sau energie supranaturală, calea vieţii este presărată de nenumărate rătăciri şi abateri de la înţelesul ei profund. Un astfel de om merge la Biserică pentru că şi alţii merg, aprinde lumânări pentru vii şi morţi pentru că aşa se spune că e bine, face colivă şi pomană pentru morţi pentru că aşa se face. Un om care face lucruri fără a şi le explica, fără a le înţelege raţiunea, va apela destul de uşor la „servicii” spirituale prestate pentru o sumă de bani modică. Atât timp cât cere „fericire şi noroc”, nimic nu pare anormal, existând aparenţa necesităţii sau a binelui. Iar atunci când persoana care oferă „fericire şi noroc” foloseşte obiecte sfinte ca agheasmă sau cruci, înşelarea este şi mai mare. Prin înşelarea produsă, omul se introduce singur în probleme diverse care variază de la furt şi înşelăciune, la drame spirituale şi maladii duhovniceşti.

Răul dispare prin întoarcerea la Dumnezeu

De foarte multe ori problema răului nu este înţeleasă de om, aceasta aducând nelinişte şi nonsens vieţii. Cei care se consideră atei pleacă uneori de la sofisme de genul: dacă există Dumnezeu şi există şi rău în lume, atunci ori Dumnezeu e rău, ori Dumnezeu nu există. E mai plauzibilă varianta că Dumnezeu nu există, decât ca El să fie rău. Şi într-un fel, aceasta e mai aproape de adevăr.

Dacă Dumnezeu există, El nu poate crea decât ceva semănător Lui. El nu poate face ceva ce nu are sens, ceva ce nu-şi are izvorul în El. De aceea răul apare ca manifestare liberă a creaturii ce poate spune NU, ce se poate împotrivi normalului. Astfel că libertatea îndreptată împotriva naturalului devine sursa răului, acesta neavând esenţă prin sine, ci prin alegere. În acest sens, diavolul nu este decât un înger ce îşi refuză natura lui luminoasă, încercând să arunce în întunericul necunoştinţei şi al nonsensului şi pe om.

C.S. Lewis afirma în una din cărţile sale că diavolul se bucură atât de cei ce îl ignoră, cât şi de cei ce îi oferă prea multă importanţă. Este greşit a ignora cu totul prezenţa demonilor, ca pe o gândire retrogradă, deşi aceasta se întâmplă şi pentru faptul că ei tind să se depersonalizeze prin îndepărtarea de la viaţa de comuniune specifică Persoanelor Sfintei Treimi.

Prin îndepărtarea de Dumnezeu, omul se aseamănă şi se apropie, inconştient sau nu, de lucrarea diavolului. El intră astfel sub influenţe prea puţin conştientizate, de multe ori ridiculizate sau bagatelizate. Un astfel de om este cel ce apelează sau intră în contact cu slujitorii diavolului. Indiferent că folosesc magie albă sau neagră, aceste personaje nu pot sluji binelui. Ei se pot travesti, luând înfăţişări de călugări smeriţi sau maici cuvioase, pot folosi lumânări sau tămâie, dar nu pot aduce pacea şi liniştea simţită prin Duhul Sfânt în viaţa Bisericii. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, doar cei ce primesc deseori Sfânta Împărtăşanie nu pot fi prinşi de lupul cel înţelegător, adică diavolul. Doar în relaţie cu Dumnezeu, singurul care a creat totul din iubire pentru iubire, singurul care îi vrea binele şi care îi ştie nevoile, omul îşi poate găsi pacea şi împlinirea. Participând la viaţa mistică a Bisericii, omul nu are nevoie de practici magice sau evenimente paranormale ca să simtă că are sens, ca să simtă că are valoare. El se împlineşte şi capătă valoare supremă tocmai prin participarea şi unirea cu Dumnezeu.