Lege şi libertate în Ortodoxie

Dacă regulile sau rigorile, oricare ar fi ele şi de către oricine ar fi date, mă stânjenesc în relaţia mea personală cu Bunul Dumnezeu, atunci nu am nevoie de ele! Dacă cea mai ortodoxă şi mai înaltă teologie îmi afectează dragostea mea vie faţă de Dumnezeu şi de oameni, nu am nevoie de ea! Dacă Biserica mea şi a voastră, în care cred şi pe care o mărturisesc, mă limitează în relaţia mea vie şi iubitoare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii, atunci nu am nevoie de ea!

Vasile Gondikakis, stareţul Ivironului

Purtarea faţă de cei ce nu-L cunosc pe Hristos

Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică), preţuind vremea. – Coloseni 4,5

Dumnezeu S-a coborât pe pământ ca să-l mântuiască pe om pe când acesta încă era păcătos. Hristos a murit pentru lume când aceasta încă nu-L cunoştea. Şi totuşi El a murit pentru întreaga lume, pentru fiecare om. Şi fiecare om trebuie să răspundă la chemarea pe care a făcut-o Hristos.

Apostolii şi ucenicii lui Hristos au cutreierat întreaga lume pentru a propovădui vestea cea bună. Pentru Evanghelie ei au ajuns în faţa împăraţilor. Propovăduirea lui Hristos a însemnat activitatea lor cea mai importantă.

În ziua de azi aproape că nu mai este ţinut care să nu fi auzit de Hristos. Şi cu toate acestea, puţini sunt cei care Îl cunosc pe Hristos. Mulţi vorbesc în numele Lui, dar nu ştiu despre ce vorbesc, nu au gândul Lui. Ei nu-L cunosc pe Hristos pentru că Hristos nu locuieşte în ei.

Împărtăşindu-ne mereu de Hristos, tindem să avem gândul Lui, lucrarea Lui. Vrem să fim ca Hristos. Cu cât fiecare şi-L împropriază mai mult pe Hristos, cu atât ceilalţi Îl vor recunoaşte mai uşor. Vieţuind în Hristos trebuie să-L propovăduim pe El. Astfel că cei ce nu cunosc Biserica nu trebuie să vadă reguli şi ritualuri şi obiceiuri fără rost. Ei trebuie să vadă în primul rând viaţa nouă în dragostea Lui. Căci în aceasta se vor recunoaşte ucenicii Lui. El este viu şi lucrător în Biserica Sa şi fiecare slujbă şi rugăciune şi metanie este un mod mistic de relaţionare cu El. Dar acestea nu pot fi percepute de la început de fiecare şi de aceea creştinul trebuie să ştie mereu ca mai întâi să dea vestea cea bună, să-L prezinte celuilalt pe Hristos prin viaţa sa, cu exemplul său. Atunci când cel ce cunoaşte puţin Biserica vrea să afle mai multe, el va înţelege mai bine şi timpii şi posturile şi rugăciunea. Şi fiecare capătă mereu înţelesuri mai profunde pe măsură ce ne apropiem de Hristos.

Cincizecimea şi naşterea întru Duhul Sfânt

– comentariu liturgic –

Luminându-Şi trupul în aşa măsură încât acesta nu mai poate fi perceput simplu de Apostoli, Hristos trimite Duhul în lume pentru ca să Se poată face împărtăşibil celor ce vor vrea. Timpul următor Cincizecimii nu este o perioadă a Duhului, Hristos fiind undeva în cer; ci Însuşi Hristos rămâne permanent în Biserica Sa. Dar manifestându-Se şi împărtăşidu-Se deplin credincioşilor prin Duhul Său.

Bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul Nostru, Cel ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, slavă Ţie! – troparul

Observăm că şi la această sărbătoare consecutivă Înălţării Domnului, accentul se pune tot pe Hristos. El rămâne principalul Actor al mântuirii noastre. El trimite Duhul peste urmăritorii Lui iar aceştia, deşi simpli şi neînvăţaţi, devin imagini ale lui Hristos în lume. Nu că ar fi locţiitorii lui Hristos dar Hristos Însuşi S-a născut înlăuntrul lor, după cuvântul propriu care zice: Cei ce ascultă de Mine, aceştia sunt mama Mea şi fraţii Mei. Ucenicii devin mame pentru Hristos, devin hristofori. Astfel că nu mai trăiesc ei înşişi, ci Hristos trăieşte în ei. Nu că Acesta le-ar anula existenţa şi personalitatea, dar tocmai Duhul potenţează acestea pentru ca ei să devină vrednici de comuniune, apţi de dialog cu Hristos. Dacă înainte Hristos le vorbea de Duhul, acum Duhul pregăteşte locul sălăşluirii lui Hristos pe pământ: inima omului. Astfel că Hristos nu s-a arătat niciodată depărtat de pe pământ, El lucrând şi fiinţând în vasele curăţite de Duhul. Aşa cum fierul când este pus în foc nu numai că se curăţeşte de toate impurităţile şi necurăţiile, dar el însuşi se transformă în foc arzător, tot la fel şi Duhul, coborându-Se peste Apostoli îi curăţeşte de orice gând lumesc pe care l-ar mai avea, făcându-i astfel vrednici de a fi lăcaşuri ale lui Hristos, ei înşişi manifestând însuşirile lui Hristos. Prin Duhul Sfânt ucenicii se fac părtaşi la ceea ce Hristos are prin fire, la dumnezeirea Lui.

Duhul a coborât pe creştetul Apostolilor, locul minţii umane, transformându-i şi trasfigurându-i. Deşi oameni simpli, pescari neînvăţaţi, Apostolii primesc înţelepciune, împlinindu-se deja ceea ce s-a făcut cu Hristos, căci toţi se mirau de unde ştiu carte nefiind învăţaţi.

Hristos, trăind în ei, Apostolii L-au putut propovădui în toată lumea, cucerind toate popoarele la credinţa în El. Oamenii au fost convinşi nu de o filosofie nouă şi frumoasă, ci de experienţa lui Hristos prelungită în istorie prin Duhul Sfânt.

Fiind duh de unitate, Duhul Sfânt adună toţi credincioşii lui Hristos într-un singur trup. Hristos-Capul conduce Însuşi acest trup alcătuit din oameni atât de diferiţi dar uniţi în acelaşi duh. Căci în Hristos nu mai e bărbat sau femeie, sau sclav sau rob, sau elin sau barbar, ci omul nou spre viaţă veşnică.

Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pre noi. – stihira 4, la Doamne strigat-am

Prin rugăciune curată, omul primeşte Duhul Sfânt în inima lui. El vine cu vuiet, schimbându-i integral fiinţa. Fiind foc ce luminează, Duhul adevereşte credinţa în Hristos şi lămureşte cele tainice. El arată şi descoperă Treimea ca principiu al existenţei, ca iubire de persoane divine ce se împărtăşeşte omului, ridicându-l pe acesta la comuniune dumnezeiască. Tatăl este lumina din veci fiitoare pe care omul ajunge să o vadă prin Calea-Hristos, prin credinţa în El, totul după primirea Duhului ce face posibile acestea. Închinarea, trăirea Treimii de persoane iubitoare, aduce omului mântuirea, de finalitatea şi limitarea patimilor, îi deschide drumul spre desăvârşire, spre împlinire.

Prin prooroci ai vestit nouă calea mântuirii şi întru Apostoli a strălucit darul Duhului Tău, Mântuitorul nostru, Tu eşti Dumnezeu întâi, Tu şi după acestea şi în veci, Tu eşti Dumnezeul nostru. – stihira 5, la Doamne strigat-am.

Dacă în trecut Dumnezeu S-a arătat prin vedenii, nedesluşit, proorocii revelând lumii că Dumnezeu există şi că El o va mântui de tirania morţii, Apostolii au arătat în propriile persoane roadele mântuirii câştigate prin Hristos, căci Duhul Sfânt a făcut posibilă aceasta. Hristos, Cel ce a creat omul este şi cel ce l-a mântuit, El fiind singurul model şi scop demn de urmat pentru că doar în El omul îşi poate găsi împlinirea şi desăvârşirea, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, de la El şi întru El şi pentru El sunt toate.

Veniţi popoare să ne închinăm dumnezeirii celei în trei ipostasuri: Fiului în Tatăl împreună cu Sfântul Duh. Că Tatăl fără de ani a născut pe Fiul cel împreună veşnic şi împreună pe scaun şezător şi Duhul Sfânt era în Tatăl împreună preaslăvit. O putere, o fiinţă, o dumnezeire căreia toţi închinându-ne zicem: Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul cu împreună lucrarea Sfântului Duh. Sfinte Tare prin care pe Tatăl am cunoscut şi Duhul Sfânt a venit în lume. Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietorule, Cel ce din Tatăl purcezi şi în Fiul te odihneşti. Treime Sfântă, slavă Ţie! – Şi acum, de la Doamne strigat-am.

Această cântare exemplifică foarte bine însuşirea cultului divin ca trăite şi manifestare a dreptei credinţe. Sărbătoare Cincizecimii este prin excelenţă o sărbătoare a Treimii, a unicului Dumnezeu, Cel întreit în Persoane. Dacă Dumnezeu este iubire, Acesta nu poate fi decât persoană iubitoare, căci iubirea se manifestă către cineva care poate percepe şi reflecta acest suprem sentiment. În acelaşi timp, Persoanele Treimi nu pot fi decât egale, căci nu ar exista iubirea adevărată în lipsa libertăţii. Şi n-ar fi persoane egale dacă n-ar avea acelaşi început, adică începutul din veşnicie deşi şi acesta este diferit pentru fiecare, diferenţiindu-le şi personalizându-le, distingându-le şi nu confundându-le. Tatăl este Cel nenăscut, Izvorul dumnezeirii care naşe din veşnicie pe Fiul şi purcede din veşnicie pe Duhul.  Faptul că fiecare îşi are obârşia în veşnicie, dar diferă modul prin care îşi au fiinţa, face ca cele trei Persoane să fie egale în atribute, fie că se referă la puterea deplină sau slava cuvenită. Ele se împărtăşesc în mod deplin de aceeaşi fiinţă a dumnezeirii, fiind un Dumnezeu prin natură şi putere dar trei Persoane prin conştiinţă, împărtăşind însă acelaşi sentiment şi aceeaşi voinţă fiind unire deplină în manifestare.  Astfel, deşi au  însuşiri particulare, cele trei Persoane divine se comportă ca una Tatăl creează lumea prin Fiul cu împreună-lucrarea Duhului. Prin Fiul întrupat, cunoaştem chipul Tatălui şi primi pe Duhul, Care ne împărtăşeşte mai deplin pe Fiul. Astfel, prin Duhul ne unim mai desăvârşit cu Fiul pentru a ne comunica mai deplin Tatălui. Omul pătrunde în viaţa treimică, experiază cele ale dumnezeirii.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. – Şi acum, de la Laude.

Pentru că unora li s-a părut că Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, acest tropar îi adună toate atributele pe care Duhul Sfânt le are ca Dumnezeu adevărat. Astfel, El este Împărat ceresc, având toată puterea vrednică de Dumnezeu. El este Mângâietor, fiind singurul capabil să-L înlocuiască pe Hristos. De fapt, singurul care, ca Dumnezeu adevărat, poate să-l împărtăşească oamenilor pe Dumnezeu Omul-Hristos. El este Duhul Adevărului pentru că doar în El putem spune că Iisus este Domnul. Fiind prezent la facerea lumii (Fc. 1,2), Duhul este şi plinitorul ei căci nimeni nu se poate mântui de nu se va naşte din apă şi din duh (In 3,14). Prin Duhul primim toate binefacerile câştigate de Fiul în ipostasul Său uman, căci din ale lui ia şi împarte ucenicilor (In 16, 14). Duhul e dătătorul de viaţă, căci în el trăim şi ne mişcăm şi suntem . Fiind astfel Dumnezeu adevărat, vrednic de dorirea omului, credincioşii îl roagă să se coboare pentru a-i curăţi de orice rău şi pentru a-i transfigura, făcându-i capabili de unirea cu Hristos, făcându-i vrednici de Împărăţia cerurilor. Pentru că nimic necurat nu va intra în cer, de aceea omul are nevoie de curăţia Duhului. Şi pentru că nimeni nu se poate urca la cer, fără numai Cel ce S-a pogorât din cer, de aceea omul are nevoie de unirea cu Hristos prin Duhul. Duhul e Cel ce îl împlineşte pe om ca persoană deplină transfigurată în Hristos, capabilă de dialog cu Tatăl.

Când S-a pogorât amestecând limbile, despărţit-a neamurile Cel preaînalt. Iar când a împărţi limbile cele de foc într-o unire pe toţi i-a chemat şi cu un glas, slăvim pe Preasfântul Duh. – condacul.

Atunci când oamenii se unesc fără de Dumnezeu, unirea lor nu poate fi decât temporară, ei neînţelegându-se din cauza patimilor ce acţionează spre individualizare şi izolare. Dar unindu-se în rugăciune ca ucenicii Domnului, Duhul se coboară ca nişte limbi de foc pe capetele creştinilor, luminând mintea spre unitatea pentru care S-a rugat şi Hristos în Ghetsimani. Departe de a fi o abolire a persoanei şi a voinţei umane, Duhul le curăţeşte, le întăreşte şi le împlineşte, le desăvârşeşte pentru o deplină afirmare a persoanei după modelul Sfintei Treimi. Prin înţelegerea şi cunoştinţa primite de la Duhul, nu poate veni decât unitate şi unire, finalitatea supremă fiind Sfânta Treime.

Unitatea Ortodoxiei, amenintata de problema Primatului papal

Intalnirea din Cipru a fost una tensionata, chiar daca declaratia consemneaza spiritul de prietenie, cooperare si incredere reciproca in care s-au desfasurat sedintele de lucru. La aceasta atmosfera au contribuit nu numai protestele unor organizatii si asociatii ortodoxe din Cipru si Grecia fata de eveniment, ci si refuzul Bisericii Ortodoxe Bulgare de a participa la lucrari, sub motivul ca, pana acum, in dialogul cu catolicii nu s-a obtinut nici un fel de progres vizibil. Apoi, mai trebuie remarcat si faptul ca dupa precedenta intalnire, cea de la Ravenna din 2007, desi documentul final nu consemneaza clar asa ceva, din cauza unor declaratii confuze, s-a acreditat ideea ca ortodocsii ar fi cedat acceptand primatul papal. La Paphos a participat insa delegatia Patriarhiei Moscovei, care, la Ravenna, parasise lucrarile din cauza participarii la dialog a Bisericii din Estonia, recunoscuta de Patriarhia Ecumenica, dar nu si de Biserica Ortodoxa Rusa.

Athosul: Nu «unitatii in diversitate» a dogmelor

Incercarea de pune in discutie rolul episcopului de Roma in comuniunea Bisericilor in primul mileniu crestin s-a lovit de respingerea categorica a unor importante forte, care vad in acest dialog o amenintare vizibila pentru unitatea interioara a Bisericii Ortodoxe. In viziunea acestora, pentru a se salva unitatea ortodoxa, s-ar fi impus o intalnire interortodoxa premergatoare celei din Cipru, pentru formularea unui punct comun in ceea ce priveste dialogul cu catolicii. Ne referim aici la Sfanta Chinotita a Sfantului Munte Athos, care a adoptat o pozitie oficiala in care si-a exprimat “profunda neliniste si problematizare pentru faptul ca se discuta primatul papal inainte ca papismul sa fi renuntat la dogmele lui eretice si la caracterul sau lumesc”. Mai departe, acest for ortodox a declarat ca “singura conditie pentru discutarea temei primatului este revenirea romano-catolicilor la credinta ortodoxa si la sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe si nu «unitate in diverisitatea» dogmelor”.
Cam in acelasi sens s-a exprimat si Dimitrios Tselenghidis, profesor la Facultatea de Teologie a Universitatii Aristotelice din Tesalonic, intr-o notificare catre Sinodul Bisericii Greciei, in care, printre altele spune: “Sa mi se permita si aici sa amintesc adevarul istoric indiscutabil: niciodata Biserica in primul mileniu nu a recunoscut episcopului Romei vreun merit primat de autoritate si jurisdictie pe plan universal. Autoritatea suprema in Biserica din intreaga lume a fost exercitata intodeauna numai si numai de catre Sinoadele Ecumenice… De altfel, niciodata Biserica Ortodoxa nu a acceptat primatul papal, cum a fost inteles si interpretat acesta de  catre Consiliul I Vatican, care l-a proclamat pe papa ca interpret infailibil al constiintei Bisericii, cu posibilitatea de a fi in opozitie chiar si cu hotararile unui Sinod Ecumenic.”

Problema uniatiei si «falsa» unitate ecleziologica

L’Observatore Romano din 17 octombrie aduce in discutie si relatiile “otravite” dintre cele doua Biserici (Ortodoxa si Catolica) din cauza problemei uniatiei. Din acelasi motiv, 18 asociatii ale laicatului din Romania cereau Sfantului Sinod de la Bucuresti sa retraga delegatia mandata sa dialogheze la Paphos. Foarte optimist insa s-a aratat Arhiepiscopul Hrisostomos, Intaistatatorul Bisericii Ciprului, care a declarat ca este “necesar sa dialogam cu scopul de a afla credinta comuna si sa mergem impreuna pe drumul mantuirii, potrivit rugaciunii lui Hristos “ca toti sa fie una”. De altfel, acesta a condamnat cu vehementa manifestarile de protest care au deranjat vizibil dialogul. Nu de parerea Arhiepiscopului  Hrisostomos este Mitropolitul Pavel de Kirineia, care, analizand textul de la Ravenna, spune ca “greseala de baza a acestuia este ca membrii ortodocsi ai Comisiei considera ca interlocutorii lor non-ortodocsi apartin aceleiasi Biserici, dand impresia ca intre Biserica Ortodoxa si romano-catolicsm exista unitate eclesiologica, insa fara a se reclama anumite conditii teologice pentru aceasta”. In aceste conditii, este greu de anticipat ce se poate hotari la Viena anul viitor. Un lucru este clar: mult-dorita unitate crestina va fi greu de realizat dupa atatea secole de schisma. In acest moment, nici una dintre parti nu pare a fi pregatita pentru a implini acest maret deziderat crestin.

Biserica ateistă sau Povestea călăreţului fără cap

atheistsRealitatea fundamentală într-o lume guvernată de relativitate este moartea. Încetarea vieţii este singura certitudine în lumea în care normalul este chestionat, adevărul e relativ, iar absolutul nu există. Ca încetare a funcţiilor biologice pentru atei sau ca început al unei vieţi noi, moartea se prezintă pentru toţi ca punct de reper al existenţei personale.

Primită ca pedeapsă pentru păcatul ancestral, moartea se prezintă ca o binecuvântare: păcatul are sfârşit. Astfel că omul se poate naşte la o viaţă nouă prin moarte. Ciclul naşterii şi al morţii observate la bobul de grâu ce trebuie să moară pentru a naşte spicul ilustrează acest lucru. Astfel că şi omul moare păcatului pentru a se uni cu Dumnezeu. El urmează lui Hristos care a murit pe cruce tocmai pentru ca noi să-L putem urma. Hristos devine astfel capul nostru ce ne îndreaptă, ne luminează şi ne face părtaşi dumnezeieştii firi prin trupul Lui mort şi înviat. Împărtăşirea cu trupul şi sângele lui ne facem organe a trupului lui Hristos ce ne conduce la Dumnezeu. Cap fiind Hristos, noi suntem trupul Lui, Biserica.

Aflaţi în comuniunea sfinţilor din Biserică, creştinii au ca scop al vieţii comuniunea şi unirea cu Dumnezeu, fără de care nu există Biserică, nu există sens al vieţii.

atheist