Binele nu se poate înfăptui prin constrângere

Deși întru Hristos am multă îndrăznire să-ți poruncesc ce se cuvine, totuși mai degrabă te rog în numele iubirii. – Filimon 8-9

Marele Pavel se roagă de Filimon. Cel mare cere de la cel mic, maestrul este la mila ucenicului.

Deși avea tot dreptul să-i pretindă lui Filimon ascultarea desăvârșită (cf. vs. 19), Sfântul Apostol Pavel preferă să-l roage să-i respecte dorința. Deși este încredințat că Filimon va face nu doar ceea ce a fost rugat ci chiar mai mult (cf. vs. 21), Pavel îi scrie și îl roagă. Apostolul neamurilor știe ce a predicat și ce episcopi capabili a pus să-i continue lucrarea, știe că aceștia păstrează evanghelia lui, că sunt în același duh cu el, că gândesc la fel, că i-a născut și i-a învățat să aibă gândul lui Hristos.

Dar Apostolul Pavel, cel prețuit nu doar pentru învățătura lui, dar și pentru lanțurile pe care le-a purtat până la Roma, nu-și permite să se poarte de sus cu ucenicii săi, chiar dacă ar fi avut poate acest drept. El nu cere, ci roagă. El se roagă nu din lipsă de autoritate, ci din prețuirea acordată celuilalt. El știe că Hristos ne-a chemat la libertate și că binele nu se poate înfăptui prin constrângere. Chiar și cuvintele pe care le folosește Sfântul Apostol pentru a-și argumenta rugămintea nu sunt folosite ca șantaj emoțional, ca metodă coercitivă, ci doar pentru înțelegerea justeței cererii sale, în caz că ar mai fi nevoie de așa ceva.

Atitudinea Sfântului Pavel este model de urmat în conducere, dar și în relațiile obișnuite cu ceilalți. Scrisoarea lui arată modul de comportament care trebuie folosit în abordarea celuilalt. Acesta nu trebuie constrâns la îndeplinirea unei fapte bune nici măcar prin argumente „spirituale”. O astfel de atitudine pornește din dorința de supunere și stăpânire pe care Hristos o respinge (cf. Mt. 4,8-10), fiind străină de duhul dragostei Lui. Omul nu trebuie împins la facerea unei fapte bune, ci fiecare trebuie ajutat la îndeplinirea binelui, la înțelegerea necesității unei anumite acțiuni bune în deplină libertate a conștiinței.

Relația cu tine este relația cu El

Căutăm să facem ceea ce este bine nu numai înaintea Domnului, ci și înaintea oamenilor. – II Corinteni 8,21

Există unii creștini care cred că dacă merg la biserică, se roagă și postesc este tot ceea ce trebuie să facă pentru a se mântui. Ei consideră că o înfățișare evlavioasă de credință puternică este ceea ce vrea Dumnezeu.

Biserică însă învață că manifestarea credinței se face în primul rând prin raportul pe care credinciosul îl are cu aproapele. Mai mult, judecata lui Hristos se va face pe criteriul milosteniei, ca iubire milostivă a aproapelui, și nu după numărul de metanii, kilogramele slăbite prin post sau orele „pierdute” în rugăciune. Nimic din toate acestea nu trebuie lepădate, dar trebuie înțeles faptul că rugăciunea, postul, metaniile sunt doar ajutor pentru o viață mai bună în primul rând cu propria persoană ca raportare la celălalt și, inevitabil, la Dumnezeu. Creștinul nu trebuie să aibă o viață diferită, la serviciu sau acasă uitând de Dumnezeu sau ignorându-l pe aproapele, în timp ce ține postul, se roagă sau trece pe la biserică. Nimic din toate acestea nu contează, nu-și au rostul în lipsa apropierii reale și profunde de omul de lângă. Rugăciunea lui Iisus este „ca toți să fie una”, iar aceasta nu se poate întâmpla prin disprețuirea sau desconsiderarea celuilalt.

Desigur, fiecare om poate avea ideile lui tari, poate suferi de metehnele sau lipsurile lui, tocmai pentru că fiecare om devine. Și deși ne comportăm diferit în funcție de mediu sau anturaj, trebuie mereu avut în vedere că celălalt este un alt eu în legătură cu Dumnezeu. El nu este păcătos, nu este altceva și, în nici un caz, el nu este unealta diavolului. Celălalt este eu când mă uit în oglindă. Este eu când mă lupt sau cad pradă păcatului, este eu când iubesc sau sunt naiv, este eu în ignoranță sau dispreț. Celălalt este eu pe care îl iubesc ca pe mine. Aceasta pentru că pe mine mă vreau fericit, pe mine mă vreau în Rai, pe mine mă vreau în comuniune cu Dumnezeu. Și așa cum Dumnezeu crește în mine mai mult sau mai puțin, la fel crește și în celălalt, mai mult sau mai imperceptibil. De aceea, raportarea la celălalt nu poate fi decât ca raportarea la mine sau la Dumnezeu, cu particularitățile aferente momentului. Dar relația mea cu celălalt este chip al relației mele cu Dumnezeu.

 

Bumerangul faptei

Aproape este ziua Domnului pentru toate neamurile! Cum ai făcut, aşa ţi se va face; fapta se va întoarce asupra ta. – Avdie 15

Pentru fiecare om de pe pământ este un sfârşit. Ziua Domnului este ziua în care fiecare se va înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, dând răspuns pentru ceea ce a făcut în viaţă, bine sau rău.

De multe ori se pare că în lume nu există dreptate, nu există Dumnezeu. Dar cel înţelept vede şi pricepe lucrarea lui Dumnezeu. Doar cel ce nu vrea nu poate cunoaşte mâna lui Dumnezeu în lume. El închide ochii la prezenţa reală, dar smerită a lui Dumnezeu din lume. Tot omul este făcut spre bucurie şi Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, dar asta depinde şi de om.

Dumnezeu îl scoate pe om din nefiinţă şi îl aruncă în existenţă, sperând că omul se va întoarce la El, la izvorul vieţii sale. Acesta ar fi cursul firesc pe care el ar trebui să-l urmeze. Şi aceasta ar trebui să o facă nu pentru că trebuie, nu pentru aşa e natural, ci pentru aşa vrea el. Şi omul se poate îndrepta din faptele pe care le face. Aici este vorba de efectul de bumerang al acţiunii, fie ea bună sau rea. O faptă bună aduce răsplata binelui, o faptă rea aduce necazul şi durerea. Aceasta este şi semnificaţia cuvintelor spuse de Mântuitorul lui Saul: Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă (Fp. 9,5).

Prin orice faptă bună pe care o face, omul se întoarce la dătătorul bunătăţilor, la Cel ce-i poate oferi împlinirea. Prin fapta rea, omul nu se loveşte decât pe sine, se automutilează, renunţă la Singurul care-l poate împlini, se desparte de viaţa lui.

Cel ce face răul alege însingurarea şi autosuficienţa, un mod de viaţă cu totul contrar firii lui îndreptate spre comuniune şi iubire. El îşi creează propriul iad existenţial. În schimb, pentru cel ce face binele, ziua Domnului nu este decât o prelungire şi o desăvârşire a binelui şi a comuniunii cu ceilalţi. El creează şi primeşte raiul, trăieşte şi se împărtăşeşte de ceilalţi şi de Dumnezeu.

Bine vs. rău

Dacă starea de rău, durerea sau chinul rezultate – în timp – în urma împlinirii sau satisfacerii unor nevoi este mai mare decât satisfacţia imediată, atunci actul respectiv nu a fost realist şi nici nevoia autentică. Dimpotrivă, dacă sentimentul de împlinire ce apare în urma unui act sau lucrări este mai mare decât efortul şi jertfa pe care el îl presupune, atunci acel act sau acea lucrare poate fi considerată realistă. Ceea ce numim raţional este într-o ultimă analiză acea capacitate a omului de a alege cu înţelepciune între cele două tipuri comportamentale.

Filoteu Faros, Mitul bolii psihice