Podoabele și machiajul în Biserică

Closca cu puii de aur
Closca cu puii de aur

La fel ca și bogăția, podoabele sau bijuteriile sunt asociate în Sfânta Scriptură cu darurile primite de la Dumnezeu. Grija lui Dumnezeu față de poporul său este ilustrată uneori ca o metaforă a împodobirii: „«Ţi-am dat veşminte brodate, încălţăminte de piele fină, o legătură de vison pentru cap şi o mantie de mătase. Te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi salbe la gât. Ţi-am dat inel în nas şi cercei în urechi şi pe cap ţi-am pus o coroană minunată. Aşa ai fost împodobită cu aur şi cu argint şi îmbrăcămintea ta era de vison, de mătase şi de ţesături brodate; te-ai hrănit cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere şi untdelemn, şi erai foarte frumoasă şi ai ajuns la vrednicia de regină. Ai fost renumită printre neamuri pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat», zice Domnul Dumnezeu.” (Iez. 16,10-14)

În descrierea femeii ideale pe care o face înțeleptul Solomon, se menționează garderoba ei impresionantă: „Ea îşi face învelitori; hainele ei sunt de vison şi de porfiră” (Prov. 31,22). Bijuteriile sunt folosite și ca daruri de nuntă, Avraam dăruindu-i nurorii sale Rebeca inel de aur de pus în nas și două brățări de aur (cf. Fc. 24,22,30,47).

În același timp, pierderea podoabelor sau a bogățiilor apare în Sfânta Scriptură ca pedeapsă pentru mândrie sau ca o consecință naturală a unei vieții dezordonate, păcătoase (cf. Is. 3,16-26). De aceea, atunci când omul revine de la trăirea păcătoasă, întorcându-se la casa Tatălui, el primește îmbrăcămintea cea bună, inel pe deget și încălțăminte în picioare (cf. Lc. 15,22).

În perioade ale decadenței, accesoriile frumuseții și ale bogăției se fac prilej de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte acid atunci când critică o purtare prea fastuoasă, mai ales dacă este vorba de cadrul cultului divin: „Tu însă, ca și cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, așa te împodobești din cap până în picioare!” El vede în aceasta un motiv al decăderii bărbaților: „Din pricina aceasta miile si miile de păcate, din pricina aceasta bărbații ajung niște desfrânați, pentru că voi, femeile, nu-i faceți să trăiască creștinește, nu-i faceți să filosofeze, ci-i învățați să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate.”

Piți cu puii de tinichea

Sfântul Petru recomandă ca „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic.” (I Pt. 3,3-6) Apostolul nu interzice purtarea oricăror podoabe, ci previne asupra importanței prea mari care se poate da unor lucruri fără prea mare valoare spirituală. De aceea el recomandă modestia în comportament și îmbrăcăminte.

Cât privește mai ales mersul la biserică, femeia trebuie să aibă o ținută decentă, care să nu atragă prea mult atenția. Astfel fiecare se va putea concentra la rugăciune. Podoabele purtate nu trebuie să contrasteze prea mult cu sărăcia oamenilor din jur, atrăgând invidie sau clevetire. Crucea se va purta doar la gât, nu ca podoabă la cercei, inele sau brățări.

Cu privire la machiaj, rolul primordial al acestuia este de a acoperi defectele din naștere sau dobândite în oarecare fel. Mai ales la biserică, el nu trebuie să fie folosit într-un mod extravagant sau ispititor. Deși poate lipsi cu desăvârșire, se impune ca măcar buzele sau nu fie pictate. În biserică sărutăm icoanele, dreapta preotului, Sfântul Potir după ce ne împărtășim și nu trebuie să rămână urme necuviincioase în urmă. Sunt unii preoți care pe bună dreptate nu primesc la Sfânta Împărtășanie femei care se machiază. În acest context trebuie mai degrabă să luăm aminte la cuvinte lui Tertulian care recomandă: „pictați-vă ochii cu sfiiciune, și gura cu tăcere; agățați-vă de urechi Cuvântul lui Dumnezeu; la gât puneți-vă jugul lui Hristos; Îmbrăcați-vă cu perlele neprihănirii, inul subțire al sfințeniei, purpura modestiei. Astfel înfrumusețate, veți avea pe Dumnezeu ca iubit.”

Deși aceste lucruri au fost menționate mai ales cu privire la femei, ele sunt valabile și pentru unii bărbați.

Roadele Împărăţiei lui Dumnezeu

De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. – Matei 21,43

Evreii reprezintă poporul ales de Dumnezeu. Ei au primit primii revelaţia Dumnezeului cel adevărat. Prin evrei Dumnezeu a luat carne şi sânge, mântuind în Iisus Hristos întreaga omenire.

Însă binecuvântarea lui Dumnezeu nu se dă unei legături de sânge, ci omului care face voia Lui. Avraam şi Isaac şi Iacov nu sunt binecuvântaţi pentru originea sau statutul lor social. Ei primesc răsplata pentru credinţa lor. Şi Dumnezeu binecuvântează omul cel nou al credinţei, căci El schimbă numele aleşilor Lui. De aceea înţelegem că binecuvântarea nu ţine de legătura de sânge, trupească, ci de mărturia de credinţă pe care fiecare drept al Vechiului Testament a făcut-o. Ei nu sunt binecuvântaţi pentru obârşie, ci pentru dedicarea lor deplină lui Dumnezeu.

Dacă citatul de mai sus este rostit înaintea fariseilor, totuşi înţelesul lui se păstrează peste veacuri. Astfel că şi creştinii, care se nasc în dreapta credinţă mântuitoare, trebuie să dea mărturie de viaţă pentru a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Noi nu suntem mântuiţi pentru că ne-am născut creştini sau pentru că purtăm nume de sfinţi. Fiecare se mântuieşte în măsura în care face dovada faptelor bune. Dacă cineva se naşte în credinţa mântuitoare, responsabilitatea este mai mare. Mântuirea presupune o alegere liberă a omului, ca element primordial în desăvârşirea naturii personale a omului. Fără fapta bună lucrată ca act liber şi conştient, omul nu poate înţelege comuniunea sfinţilor. Numai prin lucrarea sfinţenie omul poate trăi în vesela comuniune de iubire a sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu.

Mituri biblice – Colecţia Cotidianul sub lupă II

lupa2– continuare –

Deşi este o carte de mitologie, cosmologia e reprezentată prin câteva imagini puţin sugestive, cititorul neputându-şi crea o idee despre crearea lumii şi a omului în tradiţia iudeo-creştină. Acest lucru de importanţă majoră fiind omis, cartea descrie pe larg, într-un mod vădit ironic, disputele cu privire la limba vorbită în rai. Idee marginală, fără importanţă ontologică, ea reveni pe parcursul acestei cărţi.

 

…bărbatul avea să trudească cu sudoare pe frunte, condamnat – după cum s-a exprimat un exeget misogin – „fiindcă luase aminte la ademenirea femeii.”

Succesiunea evenimentelor căderii lui Adam şi a Evei e cea binecunoscută de toţi. Faptul că Adam a păcătuit prin îndemnul Evei e ceea ce se ştie. Dacă Eva ar fi păcătuit prin exemplul lui Adam şi am spune aceasta, am fi mizandrini?! E pur şi simplu enunţarea unui fapt şi nu discriminare sexuală.

 

Prima aşezare umană – care astăzi poate fi considerată începutul civilizaţiei – pare să fie tratată cu o nuanţă de dezaprobare în Biblie: era opera omului şi nu a lui Dumnezeu, putând fi declarată ca anti-dumnezeiască, din moment ce era opera omului blestemat.

Dacă cineva se aruncă într-o prăpastie şi moare, nu se poate spune că Dumnezeu l-a blestemat! Chiar după cădere, omul nu este părăsit de Dumnezeu, Care caută în tot chipul să-l întoarcă în Rai. Dezaprobată de El e sinuciderea, manifestată ca împotrivire conştientă naturii proprii omului. Sinuciderea e reprezentată de păcat, opera blestemată a omului, acesta din urmă fiind iubit până la capăt, după cum spune preceptul: Urăşte păcatul, dar iubeşte păcătosul! Deşi se vrea ca civilizaţia şi progresul să fie puse în antiteză cu tradiţia iudeo-creştină, acest lucru nu este real, contrazis fiind de faptul că, de-a lungul istoriei, arta, ştiinţa, progresul au fost sub patronajul Bisericii. Civilizaţia şi progresul devin potrivnice lui Dumnezeu când nu mai servesc scopului lor, acele de a ajuta omul în activitatea sa. Cu atât mai puţin, nu se poate vorbi despre un dispreţ faţă de activităţile prin care omul trăieşte.

 

După potop, apa a început să scadă până când arca, aflată în derivă din moment ce era lipsită de cârmă, s-a oprit “pe munţii Ararat”, în Armenia.

Puţin important este faptul că Noe s-a apucat de construirea arcii din voia divină, arcă ce va salva lumea de la pierire. Pe o mare fără limite, prezenţa cârmei ar fi un nonsens. Pentru un om ce şi-a pus viaţa în mâinile lui Dumnezeu, construind o corabie fără sens pentru contemporani, corabie ce s-a dovedit ulterior folositoare şi salvatoare, cârma e în mâna lui Dumnezeu, cel ce rânduieşte totul pentru folosul fiecăruia. Dacă reţinem doar că arca nu avea cârmă, uităm de purtarea de grijă a Celui ce a gândit-o. Iar asta ar fi un nonsens.

 

…căutări zadarnice după bucăţi de lemn din arcă încă mai continuă pe aceste povârnişuri golaşe.

Dacă în introducere autorii precizează că sunt conştienţi de recentele descoperiri istorice, nu înseamnă că ei trebuie să le şi expună. Descoperirea de mai bine de 100 de ani a unui schelet imens din lemn, consistent cu descrierea biblică a arcii lui Noe nu reprezintă o descoperire arheologică demnă de a fi luat în seamă, după autorii acestei cărţi. Aici este o scurtă descriere a corabiei de pe muntele Ararat, după un simplu search pe net.

 

Dumnezeu S-a pogorât să vadă ce construia mulţimea de oameni şi când a văzut cât de mare e turnul (Babel) şi că avea să ajungă la cer, S-a hotărât să pună capăt nesupunerii lor.

Ca şi cum Celui ce a creat cerul şi pământul şi existenţa I-a fost frică de cărămizi şi lut! Şi chiar prin faptul că a încurcat limbile oamenilor nu înseamnă o putere mai mare decât a cestora?! Dar nu frica L-a îndemnat să facă aceasta, ci tocmai iubirea lui manifestată ca pedagogie: uitând că legătura cu Dumnezeu se face prin asemănarea cu El în gândire şi virtute, omul trebuia să se întoarcă de la fapte măreţe, la fapte virtuoase.

 

La pagina 46, o icoană rusească din secolul al XVII-lea prezintă un ciclu de evenimente din viaţa lui Avraam ce încadrează în mijloc pe Sfântul Ioan Botezătorul şi pe Maica Domnului, confundaţi de autori cu Patriarhul Avraam şi soţia lui Sara.

Noţiuni elementare de iconografie sau limbă elină ar fi împiedicat această eroare remarcată aici. Încă o dată ni se demonstrează superficialitatea cu care tratează autorii subiectul! Icoana nu vrea să prezinte faptele doar pentru comemorare, ci pentru o înţelegere mai bună a istoriei mântuirii: evenimente din viaţa lui Avraam şi a Sarei prefigurează întâmplări din Noul Testament, ca Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul sau sacrificiul Mântuitorului pe cruce.

 

Tărâmul Făgăduinţei, deşi e limpede că acesta nu este un paradis…

Cu Ierusalimul ca sediu al celor trei religii monoteiste, Israelul are un teritoriu ce a fost subiect de dispută încă de pe timpul lui Avraam. Deşi situaţia actuală îl prezintă ca un teren arid şi neprietenos, surse istorice descriu ţinutul dintre Iordan şi Mediterană ca o adevărată ţară a laptelui şi a mierii.

 

Avraam este binecuvântat de regele Sodomei.

Aşa cum am tot observat până acum, textul prezintă omisiuni sau erori în prezentarea faptelor biblice, de neînţeles pentru cititorul avizat (dacă ar fi să nu se ia în considerare posibilitatea de rea voinţă). Astfel că la pagina 53 se prezintă faptul că Avraam ar fi binecuvântat de regele Sodomei, vestita cetate cu rău nume. De fapt Avraam este binecuvântat de Melchisedec, Împăratul Salemului (al Păcii)… preot al Dumnezeului celui Preaînalt, care a adus pâine şi vin; figură misterioasă a Vechiului Testament, prototip al Mântuitorului Iisus Hristos (Domn al Păcii ce se jertfeşte pe Sine ca pâine şi vin în Sfânta Împărtăşanie). Astfel că pe lângă faptul că nici nu aminteşte de Melchisedec, ca simbol al lui Hristos, autorii susţin că Avraam e binecuvântat de Bera, regele Sodomei, cetate a desfrâului şi păcatului. De fapt acesta vroia să-l răsplătească pe Avraam, care l-a salvat dintr-o bătălie; dar omul drept al lui Dumnezeu nu acceptă să primească răsplată din mâini păcătoase, tocmai pentru a nu i se asocia numele cu faptele nevrednice, urâte şi a fi grăite.

 

I s-a arătat (Dumnezeu lui Avraam) în chip de om care avea cu el doi îngeri, tot cu chip de om.

Dumnezeu însă s-a arătat lui Avraam ca trei bărbaţi, simbolizând astfel Sfânta Treime. Autorii fac iarăşi confuzie cu îngerii ce l-au salvat pe Lot din Sodoma.

 

Cele 64 de pagini ale primului volum din colecţia Mituri biblice de la Cotidianul se prezintă ca un tot eronat ce nu poate aduce nimic bun cunoaşterii adevărului biblic, singura calitate a cărţii fiind imaginile de excepţie. Aceasta ne aduce încă o dată aminte de lucrurile cu înveliş atrăgător, dar găunoase şi putrede în interior.

Sper ca cititorul să-mi ierte faptul că nu m-am referit la toate greşelile întâlnite, dar interpretarea lor cerea o aprofundare a realităţilor biblice, greu de ilustrat în câteva cuvinte.

Închei cu speranţa ca aceste cărţi ale colecţiei Mituri biblice să fie achiziţionate doar pentru calitatea imaginilor şi preţul redus, cumpărătorul fiind scutit de pierderea timpului cu informaţii sărăcăcioase şi eronate.

Spin – Limitarea lui Dumnezeu sau limitarea omului?

Magia binelui s-ar putea defini ca tendinţa aproape puerilă de a face binele într-un mod atotputernic. De multe ori ne imaginăm catastrofe sau măcar anumite neplăceri ca urmare a unui lanţ al slăbiciunilor. Dacă un fluture a adus era glacială şi dispariţia dinozaurilor, ce poate aduce o minge?

Astfel de scenarii suscită interes pentru publicul larg, dar neglijează importanţa voinţei umane asupra construcţiei viitorului. Să nu uităm că Avraam a încercat salvarea Sodomei şi Gomorei, cetăţi cu mii de suflete, prin propria voinţă!

O privire atentă asupra teatrului mondial ar observa amănunte şi amănunte. Doar o minte şi mai ales o putere universală le-ar putea dirija sau manipula. Şi ce bine ar fi: conştiinţa noastră nu ar mai fi deloc tulburată!

E uşor să spunem că Dumnezeu e rău pentru că dirijează răul. E simplu să credem că răul există pentru a ne ispiti. Dar Dumnezeu nu vrea să ne încerce, ci doar să fim ca El, răul existând ca manifestare a voinţei proprii în disonanţă cu acest ţel. Dacă e ceva ce Dumnezeu nu poate determina, e voinţa umană. Aşa cum nimic nu poate determina Nedeterminatul, icoana lui Dumnezeu, adică omul, nu poate fi determinat de Cel ce vrea să-I semene. Determinat prin natură, omul este nedeterminat prin voinţă. El poate fi însă manipulat doar de ceilalţi prin propriile dorinţe şi nevoi, dar fiinţial, omul îşi este propriul determinant.

Expresii ca “Dumnezeu e preocupat cu eliminarea sărăciei sau cu încetarea războaielor” presupune un Dumnezeu care n-ar fi atotputernic, care deci nu ar fi Dumnezeu. Dar tocmai prin faptul că-i lasă mână liberă omului, El Îşi arată transcendenţa fiinţială, dar mai ales marea lui iubire.

Atunci când ne dorim ca totul să fie bine, ca lucrurile să se desfăşoare cum dorim, să putem să spunem după Modelul nostru: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!

Iară prin libertatea pe care i-o acordăm celuilalt, ne asemănăm iarăşi cu El, ca raportare la noi, făcând astfel o lume apropiată de voia Lui, de ceea ce ea ar trebui să fie.

Ispita binelui e ceea ce ne dă forţă.

Mulţumesc Marius Chelmu pentru prezentul material.