Mărturisirea dreptei credinţe în Hristos ca premisă a formării Bisericii

– comentariu liturgic –

Cei ce L-au cunoscut pe Mântuitorul în viaţa aceasta pământească au avut posibilitatea să-L cerceteze, să-L vadă cu ochii trupeşti pentru ca mai apoi să-L recunoască şi prin înţelegere duhovnicească ca Domn şi Dumnezeu. Creştinii care trăiesc după Înălţarea Mântuitorului au trebuit să creadă în cele spuse de înaintaşii lor, până la momentul descoperirii personale a lui Hristos în inima omului. Astfel că nici după Înălţare credinciosul nu este privat de vederea mistică a lui Hristos, dacă se împărtăşeşte de Duhul Sfânt. Cei care însă nu au luat Duhul Sfânt, începând să-L raţionalizeze pe Dumnezeu după propria minte, fără luminoasa prezenţă a lui Hristos în inimile lor, au căzut în credinţe şi învăţături care, deşi se folosesc de numiri creştine, nu mai au nimic din revelaţia hristică a Dumnezeului cel adevărat.

Din pântece Te-ai născut mai înainte de Luceafăr, din Tată fără de mamă mai înainte de veci; măcar deşi zidire şi nu Dumnezeu pe Tine Arie Te socotea, cu îndrăzneală nebuneşte cu făpturile amestecându-Te pe Tine, Făcătorule, şi-a agonisit materie pentru focul cel veşnic. Dar soborul cel din Niceea Fiu al lui Dumnezeu Te-a propovăduit pe Tine, Doamne, împreună cu Tatăl şi cu Duhul pe scaun şezător. – Stihira 7 de la Doamne strigat-am…

Închizându-şi ochii ca să nu mai vadă lumina (Stihira 9 de la Doamne strigat-am…), Arie nu a putut înţelege egalitatea persoanelor Treimii. Folosind texte biblice dar aşezându-le în sofisme, Arie nu a căutat luminarea Duhului pentru a înţelege dogmele cele tari ale credinţei. Fără credinţa că Hristos este Dumnezeu adevărat, credinţa creştină ar fi nebunie, căci nimeni nu poate să-l mântuiască pe om fără a fi în acelaşi timp om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Trebuia ca Dumnezeu să se coboare pentru ca pe om să-L ridice la slava Sa. Dacă Hristos nu ar fi fost Dumnezeu, El nu l-ar fi putut ridica pe om la o demnitate pe care nici El nu o are. În acest mod, toate celelalte erezii izvorăsc din aceasta: nici Duhul nu mai este Dumnezeu, căci nu S-ar fi putut trimite de Fiul, nici Maica Domnului nu ar mai fi fost Născătoare de Dumnezeu, Arie învăţând şi pe Nestorie să zică acestea (Stihira 8 de la Doamne strigat-am…). Dar Sfinţii Părinţi, de-a lungul istoriei Bisericii au păstrat neştirbite învăţăturile apostolilor şi în comuniune, luminaţi de Duhul Sfânt au surpat pe Macedonie luptătorul împotriva Duhului, pe Nestorie, pe Eutihie şi pe Dioscur, pe Savelie şi pe Sever cel fără de cap (Slava… de la Litie). Toată învăţătura Bisericii are în centru Persoana Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, aceasta fiind şi ţinta predilectă a ereziarhilor. Numai prin această învăţătură ce îşi are ca reprezentare grafică icoana Înălţării Domnului la Slava Tatălui se poate ajunge la crearea trupului mistic al Bisericii. Coborârea Duhului Sfânt se face numai prin mărturisirea dreptei credinţe şi numai în comuniune. În Biserică nu există izolare, nu se poate spune Nu am om! Biserica este unitatea de credinţă a celor peste care se coboară Duhul lui Hristos.

Pe trâmbiţele Duhului cele de taină, pe purtătorii de Dumnezeu părinţi, astăzi să-i lăudăm pe cei ce au cântat în mijlocul Bisericii cântare întocmită de teologie, o Treime neschimbată, o Fiinţă şi o Dumnezeire slăvind, pe surpătorii lui Arie şi pe apărătorii ortodocşilor, pe cei ce se roagă totdeauna lui Dumnezeu să miluiască sufletele noastre. – Slavă… de la Doamne strigat-am…

În sobornicitatea Bisericii, sub îndrumarea Duhului Sfânt, Sfinţii Părinţi au formulat cântare întocmită de teologie în mijlocul întregii Biserici ca spaţiu al mântuirii. Învăţătura Bisericii este prezentă invariabil în cult, în viaţa creştinului. Ea este esenţa cântărilor liturgice. În acelaşi timp, Părinţii au formulat credinţa, au lămurit-o, nu au inventat-o. Ei sunt osârduitori apărători ai aşezământurilor apostolice (Slava… de la Litie), explicând şi clarificând aspecte înţelese şi mai înainte de Biserică, dar asupra cărora nu s-a insistat.

Învăţătura Bisericii se formulează în adunarea credincioşilor condusă de Duhul Sfânt. Nu există o persoană care dictează formula, ci o adunare sfântă care este condusă de Însuşi Hristos la înţelegerea şi aprofundarea învăţăturii de credinţă.

Alexandru de Constantinopol

AlexandruPatriarh al Constantinopolului, Alexandru era un om al rugăciunii, un om dedicat lui Dumnezeu. Cum se întâmplă cu mulţi alţi sfinţi din vechime, istoria a reţinut doar amănuntele cele mai importante din viaţa lui.

Pe când încă trăia patriarhul Constantinopolului Mitrofan, care era însă foarte bolnav, s-a organizat un consiliu al tuturor episcopilor acelor timpuri, primul din istorie de această anvergură. Episcopii trebuiau să ia atitudine faţă de problemele cu care se confrunta biserica din acea vreme, lămurind subtilităţi dogmatice sau instituind reguli organizatorice. O prelungire contemporană a acestui sinod o reprezintă prima parte a crezului rostit de creştini. Peste toţi aceşti episcopi prezida Alexandru, locţiitorul bătrânului Mitrofan.

Deşi creştinismul acelor timpuri ieşise din catacombe, păgânii reprezentau majoritatea populaţiei. Supăraţi că noua religie câştigă tot mai mult teren sub protecţia Împăratului Constantin, s-a decis o dezbatere între filosofii păgâni şi creştini pentru a se lămuri adevărul, pentru a se demonstra veridicitatea uneia sau alteia dintre religii. S-a ales astfel cel mai bun filosof păgân pentru a se duela cu Alexandru în cuvinte. Dar pentru că adevărul nu este o filosofie încâlcită ci o viaţă trăită care penetrează materia şi spiritul, Alexandru l-a făcut pe filosof mut prin grai: În numele lui Hristos, îţi poruncesc să taci!, ritorul amuţind, fiind incapabil să deschidă gura, numai după ce a mărtusit adevărul şi viaţa – Hristos.

Dar Alexandru a mers mai departe, ilustrând sfârşitul celor ce-şi crează propria imagine despre Dumnezeu, un zeu creat de mintea proprie, după propria părere.

Arie era un preot, bun orator, care studiind Scripturile, le-a interpretat însă în mod tendenţios. Ignorând adevărul, căutând doar inovaţia şi originalitatea cu orice preţ, Arie s-a încurcat în sofisme, scornind o nouă învăţătură, similară creştinismului, dar mult diferită în esenţă. Aceasta a tulburat Imperiul Roman, Constantin obligându-l pe Alexandru să readucă pacea cu orice preţ şi să-l primească astfel pe Arie în Biserică. Dar cum o pace mincinoasă nu e pace, Arie a murit înainte de a fi reprimit în Biserică, istoria atribuindu-i o moarte ruşinoasă.

Ca apărător al poporului său, după semnificaţia etimologică a numelui, Alexandru e simbol al statornicei în dreapta credinţă, a rugăciunii stăruitoare ce salvează în situaţii critice, al trăirii în putere prin rugăciune.