Tragismul morţii izvorăşte din neînţelegerea ei

Fenomenele naturale nu sunt neapărat logice

Îi simţi fiorul doar când îi auzi numele. Te înspăimântă şi te paralizează. Este un fenomen natural care nu poate fi acceptat în mod normal. Este duşmanul de neînfrânt al omului, dar imbold pentru creație şi cultură. Și în ciuda faptului că nu a fost explicată şi de cele mai multe ori este ignorată, într-un mod inevitabil, moartea face parte din viața noastră.

Departe de a fi un moment în existența umană, moartea este mai degrabă un proces prin care, în urma încetării permanente şi ireversibile a activităților centrilor vitali, apare încetarea funcțiilor tisulare cu distrugerea consecutivă a țesuturilor. În practica medicală modernă se întâlnesc multe cazuri în care omul este readus la viață, este smuls din ghearele morții. Aceasta se întâmplă cu ocazia diferitelor tratamente aplicate în urgență, prin transplantul unui organ vital sau prin suplinirea funcțiilor normale cu ajutorul aparatelor ca în cazul dializei. Aceşti oameni care în mod normal ar fi trebuit să moară, beneficiază uneori de mulți ani în care continuă să ducă o viață relativ normală. În schimb, unii dintre ei nici aşa nu înțeleg şansa care li se oferă, nu realizează sau nu vor să se gândească la moarte.

Reflecția la moarte este mântuitoare

Moartea nu a fost dintotdeauna un eveniment terifiant. Strămoşii noştri păgâni erau bucuroşi la moartea unui om, fiind puținii care aveau credința în existența unei vieți dincolo de moarte. Acest lucru a fost înțeles mai deplin prin creştinism, când mucenicii doreau mai mult să moară pentru a trăi adevărata viață în Hristos, decât să mai fie despărțiți de El. Abia în ultimul timp, când credința a mai răcit, moartea a devenit un subiect tabu, un proces inexplicabil şi de neacceptat.

Cu trecerea timpului, prezența morții în viața individului a devenit o raritate. În trecut, acum mai rar, omul murea în general în casă, rămânând zile întregi pentru a fi prohodit. El era aşezat în mijlocul casei, în jurul lui adunându-se rude, prieteni sau vecini pentru a rememora momente plăcute sau profunde, întâmplări anecdotice sau simple clipe ce capătă acum o valoarea neprețuită. Cei vii mănâncă şi beau lângă mort sau în memoria lui tocmai pentru că natura noastră creată îşi trage existența prin împărtăşirea din ceva, în comuniune cu cineva.

Copii şi bătrâni, bărbați şi femei vin şi petrec ore întregi în preajma cadavrului înainte de înmormântare, astfel că fiecare este conştient de propria mortalitate, fiind pregătit de la vârstă fragedă pentru acest ceas. În acest fel, „moartea îl pune pe om față în față cu adevărul vieții la o intensitate şi într-o transparență de neegalat”, după cum se exprima Mitropolitul Antonie al Surojului. Refuzul de a intra în contact cu moartea, fie prin prezența la prohodirea sau înmormântarea altora, fie prin gândul la propria moarte, nu-l ajută cu nimic pe om, el fiind nepregătit pentru acest examen final, fie că va fi al lui, fie că va fi al celor dragi.

Moartea este dureroasă când viața este irosită

În ziua de azi, mulți oameni sunt prea ataşați de realitățile înconjurătoare, fie că este vorba de lucruri, stări sau persoane. De aceea, atunci când e aude diagnosticul unei boli grave, potențial fatale, speranța zboară la vre-un tratament miraculos sau un doctor priceput în eludarea morții. Dar orice medic ştie că în final toți pacienții îi vor muri. Doar bolnavul încă mai speră.

Pe baze statistice sau prin evidențe ştiințifice, uneori se poate preciza timpul pe care îl mai are un om de trăit. În trecut, sfinții se rugau lui Dumnezeu pentru aflarea ceasului morții în vederea intensificării pocăinței. Acum, omul contemporan poate învăța de la ei beneficiile de a-şi şti ceasul, are şansa de a-şi pune viața în ordine. În „Negarea morții”, carte care a câştigat premiul Pulitzer, Ernest Becker scrie că prin cultura modernă care oferă modalități nenumărate de petrecere sau mai degrabă de irosire a timpului, uităm de sfârşitul vieții, uităm de deznodământul final. Mai mult, el descoperă faptul că moartea nu este tragică prin sine, dar cea mai rea moarte este aceea care urmează unei vieți irosite.

Despărțirea este sursa durerii

Cea mai mare durere pricinuită de moarte este aceea a despărțirii. Atunci când se naşte, copilul plânge din cauza despărțirii de mama sa, plânge când nu mai respiră fără ea. În acelaşi mod, la moarte omul se întristează mai ales pentru despărțirea de cei la care a ținut, de singurătatea în care va fi. Pentru un necredincios, aceste este într-adevăr un moment tragic pentru că tot ceea ce ştie nu mai are sens, toată viața lui va rămâne în urmă, el păşind în necunoscut. Pentru creştin însă, moartea înseamnă intrarea în contact cu ceea ce credea, recunoaşterea realităților în care nădăjduia. Astfel, el nu va fi străin sau necunoscător cu privire la viața viitoare pentru că era în legătură cu ea încă înainte de a muri. El ştie că prin moarte nu are loc o despărțire propriu-zisă, ci o comuniune care se manifestă pe alt plan. Se depăşesc limitările trupului pentru a se favoriza apropierea duhovnicească. Astfel, creştinul care moare va fi în legătură cu cei de pe pământ, iar aceştia vor putea păstra legătura, doar că vor schimba mijloacele. Aşa cum Maria Magdalena este îndemnată de Hristos să nu-L atingă trupeşte pentru a înțelege schimbarea planului de comuniune, tot la fel, comuniunea cu cei adormiți nu se va mai face strict trupeşte. Prin pomenirea numelui lor în rugăciuni şi milostenii, dar mai ales la Sfânta Liturghie, credinciosul intră în contact cu cei adormiți, se află în comuniune cu toată lumea.

Moartea coexistă cu viața

Omul este o unică celulă care prin diviziuni şi transformări succesive ajunge să formeze un organism multicelular, care deşi are funcții şi activități multiple şi complexe, este unitar tocmai prin esența lui unicelulară. Aceste procese complicate şi mult diferite între ele sunt efectuate în esență de aceeaşi celulă care se supra-specializează într-o anumită direcție în funcție de nevoi şi condiții. Dar atunci când o astfel de celulă devine bolnavă sau îmbătrâneşte sau pur şi simplu nu-şi mai poate îndeplini funcția, ea intră într-un proces de moarte celulară programată, denumit în mod tehnic apoptoză. Acesta este un proces fiziologic, adânc înscris în genomul uman. Atunci când celula devine inutilă sau bolnavă, ea însăşi recunoaşte aceasta şi îşi începe procesul de dezintegrare. În acest mod, moartea apare ca o modalitate de protecție. Celula nu vrea să fie inutilă, o povară pentru organism, nu vrea ca defectul propriu să persiste sau să afecteze în mod negativ şi celulele din jur. Astfel de fenomene se întâmplă în corp încă din pântecele mamei, trupul murind şi renăscând permanent, omul întreg fiind într-o continuă transformare.

Atunci când din diferite motive unei celule îi lipseşte un astfel de „bun simț”, sistemul imun al organismului, micii gardieni din corp vor distruge celula într-un mod brutal. Astfel apare moartea celulară patologică, necroza. O celulă care ştie că ar trebui să nu mai fie pentru că este infectată, este bolnavă sau pur şi simplu este anormală continuă să „dea din coate” pentru a supraviețui va afecta totul în jur, vor suferi şi celelalte celule, precum şi întreg mediul extracelular. Organismul distruge totul pe o anumită rază pentru ca să scape de celula periculoasă. Eludarea morții se face cel mai adesea în cazul celulei cancerigene care devine „nemuritoare” cu prețul pierderii formei şi a funcției specifice şi cu consecințe ce constau în suferința şi în final moartea întregului organism.