Alexandru – Arhiereu şi Mucenic

angel wingsSfântul Alexandru a fost arhiereu în vremuri grele de prigoană a creştinilor. Fiind prins de guvernatorul cetăţii, a suferit chinuri ca re i-au determinat şi pe alţi creştini să le urmeze, dintre care ostaşul Irachie şi patru femei. Astfel că Alexandru a ales să moară ca mucenic pentru Hristos, jertfindu-se pentru turma sa. Exemplul său pentru contemporaneitate pare neglijat, de multe ori păstorii actuali , mânaţi de propriile gânduri şi mai puţin de Hristos, îşi bruschează oile cuvântătoare ce ţin mai degrabă de politică decât de biserică. Astfel, unii ierarhi şi preoţi actuali uită de exemplul lui Hristos şi al sfinţilor din vechime, comportându-se mai mult ca tirani şi despoţi în Biserică. Propovăduind dragostea, acţionează cu mânie; trebuind să fie modele de sfinţenie, sar la bătaie. Dacă acestea ar fi nişte scăpări specifice firii umane, ar fi de înţeles; dar ele se grefează pe o conştiinţă străină de Biserică, uitată de Duhul Sfânt.

Alexandru de Constantinopol

AlexandruPatriarh al Constantinopolului, Alexandru era un om al rugăciunii, un om dedicat lui Dumnezeu. Cum se întâmplă cu mulţi alţi sfinţi din vechime, istoria a reţinut doar amănuntele cele mai importante din viaţa lui.

Pe când încă trăia patriarhul Constantinopolului Mitrofan, care era însă foarte bolnav, s-a organizat un consiliu al tuturor episcopilor acelor timpuri, primul din istorie de această anvergură. Episcopii trebuiau să ia atitudine faţă de problemele cu care se confrunta biserica din acea vreme, lămurind subtilităţi dogmatice sau instituind reguli organizatorice. O prelungire contemporană a acestui sinod o reprezintă prima parte a crezului rostit de creştini. Peste toţi aceşti episcopi prezida Alexandru, locţiitorul bătrânului Mitrofan.

Deşi creştinismul acelor timpuri ieşise din catacombe, păgânii reprezentau majoritatea populaţiei. Supăraţi că noua religie câştigă tot mai mult teren sub protecţia Împăratului Constantin, s-a decis o dezbatere între filosofii păgâni şi creştini pentru a se lămuri adevărul, pentru a se demonstra veridicitatea uneia sau alteia dintre religii. S-a ales astfel cel mai bun filosof păgân pentru a se duela cu Alexandru în cuvinte. Dar pentru că adevărul nu este o filosofie încâlcită ci o viaţă trăită care penetrează materia şi spiritul, Alexandru l-a făcut pe filosof mut prin grai: În numele lui Hristos, îţi poruncesc să taci!, ritorul amuţind, fiind incapabil să deschidă gura, numai după ce a mărtusit adevărul şi viaţa – Hristos.

Dar Alexandru a mers mai departe, ilustrând sfârşitul celor ce-şi crează propria imagine despre Dumnezeu, un zeu creat de mintea proprie, după propria părere.

Arie era un preot, bun orator, care studiind Scripturile, le-a interpretat însă în mod tendenţios. Ignorând adevărul, căutând doar inovaţia şi originalitatea cu orice preţ, Arie s-a încurcat în sofisme, scornind o nouă învăţătură, similară creştinismului, dar mult diferită în esenţă. Aceasta a tulburat Imperiul Roman, Constantin obligându-l pe Alexandru să readucă pacea cu orice preţ şi să-l primească astfel pe Arie în Biserică. Dar cum o pace mincinoasă nu e pace, Arie a murit înainte de a fi reprimit în Biserică, istoria atribuindu-i o moarte ruşinoasă.

Ca apărător al poporului său, după semnificaţia etimologică a numelui, Alexandru e simbol al statornicei în dreapta credinţă, a rugăciunii stăruitoare ce salvează în situaţii critice, al trăirii în putere prin rugăciune.