Rolul profesorului în dezvoltarea morală a adolescentului

Deontologia relaţiei dintre omul de la catedră şi elev

Din ce în ce mai des, în atenţia publicului larg sunt trimise ştiri despre comportamente mai puţin morale ale unor profesori faţă de elevi, ale unor elevi care folosesc şcoala ca loc al satisfacerii curiozităţilor sexuale, ale unor educatoare care îşi postează pe profilul oficial de Facebook fotografii în posturi senzuale şi aşa mai departe. Astfel de ştiri umplu pagini de ziare sau minute bune în emisiunile audiovizuale. Excepţii senzaţionale sau stare de fapt, ele nu pot să nu ridice un semn de întrebare cu privire la universul moral al tinerei generaţii.

Profesori tineri şi capabili ajung la catedră cu dorinţa nu doar de a avea un raport unidirecţional cu elevii, sub aspectul comunicării didactice. Profesorii nu doresc doar să transmită anumite informaţii, ei nu se preocupă doar de receptarea de către elevi a informaţiilor transmise, ci şi de dimensiunea afectivă şi spirituală a vieţii elevilor, de dezvoltarea psiho-emoţională a copilului.

Alături de familie, şcoala este principalul izvor de cultură şi factor de civilizaţie în care se desăvârşeşte formarea omului ca persoană capabilă de relaţii şi responsabilităţi sociale. Prin pregătirea sa teoretică asociată cu calităţile personale, profesorul realizează un contact pozitiv cu elevii în vederea realizării procesului instructiv-educativ. Paralel sau în strânsă legătură cu relaţia formală profesor-elev, pot apărea relaţii spontane informale care pot favoriza demersurile educaţionale sau, dimpotrivă, pot degenera în relaţii sau simpatii amoroase, străine de un climat propice dezvoltării morale a persoanei. Constantin Popa (26 ani), profesor la Liceul Teoretic “Spiru Haret” din Moineşti, este de părere că “atât timp cât fiecare îşi cunoaşte obligaţiile şi le îndeplineşte cu seriozitate şi dăruire, nu ar trebui să existe probleme de acest gen. În momentul în care acestea apar, profesorul trebuie să găsească metoda cea mai eficientă de a remedia această stare, dar fără a face compromisuri, uitând de statutul pe care îl are. În timpul orelor de curs, atât profesorul, cât şi elevul trebuie să păstreze o atitudine conformă cu acest statut. Lucrul acesta se aplică mai ales dacă sunt apropiaţi ca vârstă, pentru a se evita situaţiile apărute în ultima perioadă în mass-media”.

Cu privire la acelaşi aspect al relaţiei dintre profesor şi elev, psihologul Angela-Maria Arseni ne-a declarat: “Elevii se formează şi se dezvoltă în cadrul unor instituţii de învăţământ, care au menirea de a le oferi mediul cel mai potrivit pentru ca viitorii adulţi să fie nişte personalităţi capabile din punct de vedere intelectual, emoţional şi moral. Însă, tot mai des, asistăm la situaţia în care relaţia profesor-elev devine cu totul disfuncţională. Astfel, profesorul care ar fi trebuit să-şi motiveze elevii, menţinând o ambianţă plăcută la ore şi o relaţie de cooperare cu aceştia, trece de barierele legale, morale şi ale bunului-simţ şi profită de naivitatea şi de autoritatea pe care o exercită asupra tinerilor elevi, recurge la manipulare afectivă şi la seducţie şi se angajează în relaţii intime cu elevi ajunşi la vârsta adolescenţei. Acest aspect nu face decât să răstoarne întregul sistem de valori, aflat în formare, al adolescenţilor şi să îngreuneze o etapă importantă din dezvoltarea viitorului adult, etapă care este oricum solicitantă datorită schimbărilor profunde atât la nivel fizic, cât şi psiho-emoţional.”

Profesorul este un mentor

Perioada adolescenţei este una dintre cele mai dificile în viaţa unui om. Părintele Simeon Kraiopoulos spune, în cartea sa despre adolescenţă, tineri şi căsătorie, că “perioada adolescenţei este starea cea mai critică din viaţa omului”. Dezvoltarea accentuată pe care o cunoaşte organismul alături de nevoia de emancipare de sub tutela oricărei autorităţi, fie ea parentală sau instituţională, este una din caracteristicile acestei perioade. Adolescentul se trezeşte manifestând atitudini contradictorii, putând fi uşor influenţabil de persoanele cu care intră în contact în mod repetat.

Deşi poate avea un bun început în dezvoltarea lui intelectuală, adolescentul prezintă de multe ori dezechilibre emoţionale care îşi caută rezolvarea. În căutarea sensului şi din nevoia acută de iubire şi afecţiune, de acceptare şi recunoaştere, adolescentul poate manifesta comportamente nocive care, deşi promit împlinirea acestor nevoi, nu conduc decât la dezechilibre din ce în ce mai mari. În aceste condiţii, un comportament inadecvat promovat de un educator poate influenţa în mod negativ şi destul de uşor viaţa acestor, încă, “copii”. “Acest gen de relaţie între profesor şi elev reprezintă o formă de abuz din partea profesorului asupra psihicului elevului adolescent, abuz care afectează comportamentul său intim, social şi şcolar. De asemenea, percepţia adolescentului angajat într-o astfel de relaţie va fi deformată, ajungând să aibă probleme de relaţionare, pierzându-şi încrederea în cei din jur şi având o stimă de sine scăzută. Adolescentul devine confuz în relaţiile cu familia şi cu prietenii, manifestând o incapacitate de adaptare la situaţiile problematice cu care se confruntă. Astfel, odată cu trecerea timpului, abuzul emoţional şi sexual la care a fost supus va duce la o stagnare din punct de vedere emoţional a viitorului adult, dezvoltând sentimente de dependenţă şi imaturitate afectivă în relaţiile cu ceilalţi”, a mai declarat psihologul.

În aceste condiţii, responsabilitatea morală a profesorului este una incalculabilă. Mai mult, efectele pozitive sau negative ale comportamentului moral al profesorului acţionează mult timp după ce influenţa propriu-zisă şi-a încetat acţiunea. Astfel, dascălul ar trebui să fie deschis în comportament, echilibrat în atitudinea lui morală, evitând extremele unui rigorism impersonal sau ale unei laxităţi morale compromiţătoare. “Prietenia dintre profesor şi elev poate avea atât consecinţe pozitive, cât şi negative. O apropiere a profesorului spre elevi duce de obicei la o mai bună comunicare care este benefică în desfăşurarea procesului de învăţământ. Elevii întotdeauna vor aprecia profesorul care se aproprie de ei, care ştie să îi motiveze prin încurajări, care apreciază şi răsplăteşte pe fiecare pentru munca sa şi care mereu întreabă care sunt problemele cu care se confruntă ei, încercând să găsească o soluţie pentru a elimina orice obstacol din calea lor”, ne-a mai precizat tânărul profesor de liceu.

Adolescenţă şi dragoste responsabilă

Adolescenţilor li se inoculează ideea că viaţa “adevărată”, plăcerea se termină la atingerea maturităţii, că acum trebuie trăită adevărata experienţă sexuală, că trupul trebuie folosit pentru a potenţa plăcerea. Vorbind despre dragoste, libertate şi sex responsabil, IPS Mitropolit Andrei Andreicuţ al Clujului, în cartea dedicată acestui subiect, spune că “Dumnezeu nu ne-a impus restricţii cinice, împiedicându-ne să fim fericiţi, ci ne avertizează că anumite comportamente sunt dăunătoare atât nouă, cât şi prietenilor… Ştiu că sunt foarte mulţi cei ce te sfătuiesc altfel. Prietenii îţi povestesc aventurile lor păcătoase pe care tu eşti ispitit să le urmezi. Pe micile ecrane, la ore târzii, partidele de sex sunt de o variabilitate inepuizabilă. Internetul te ajută să iei contact cu toate mizeriile din lume. Toţi şi toate îţi vor spune că un tânăr frumos şi sănătos ca tine e nefiresc să nu aibă relaţii sexuale. Vor râde de tine când le vei vorbi de castitate. A discuta cu ei despre o prietenie curată este un lucru fără sens. Ştiu că lupta pentru a te păstra curat este grea. Dar ce lucru important se obţine fără efort? Merită o căsnicie fericită, cu copii sănătoşi, să faci acest efort. În lupta cu tentaţiile nu vei izbuti de unul singur. Te va ajuta însă Dumnezeu. Tu trebuie să te rogi, să ai un duhovnic care să te spovedească şi să te călăuzească, să participi la slujbele Bisericii, să faci lectură religioasă şi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine, Dumnezeu îţi împărtăşeşte Harul Său.”

Adolescenţa este timpul alegerii

Transformarea trupului cheamă la definirea sufletului

Omul se naşte liber dar neputincios. El se hrăneşte cu lapte din trupul mamei pentru ca mai apoi, dezvoltându-se şi crescând, va putea mânca din carne cu proprii dinţi. Copilul este dependent de părinţi, el primind nutrienţii fizici şi spirituali prin intermediul şi după o prelucrare prealabilă efectuată de părinţi. Mai ales în primii ani de viaţă, copilul primeşte aproape totul de la şi prin părinţi. Însă această legătură este menită să dispară pentru că omul trebuie să se dezvolte în libertate şi pentru libertate.

În pântecele mamei sale, omul simte cel mai bine adevărul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel când spune că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem. Luând fiinţă din cele două celule progenitoare oferite de tată şi mamă, celule care se unesc în mediul nutritiv din corpul mamei, omul ia fiinţă liber, nefiind legat de mamă sau de tată. Mai apoi, el se ataşează la corpul mamei, formând o relaţie de comuniune complexă pentru următoarele nouă luni. Astfel, mama este chip al lui Dumnezeu Care îl creează pe om prin Cuvântul Său, în mediul nutritiv peste care se poartă Duhul Sfânt. Deşi este creat liber şi cu menirea de a deveni liber, omul trebuie să se unească într-un trup cu Dumnezeu pentru a se împlini şi a deveni ceea ce este. Viaţa din pântece este o imagine a vieţii omului după naştere. Acum, omul trebuie să treacă de la chipul, icoana mamei la esenţa care este Dumnezeu.

În momentul adolescenţei, omul începe să-şi caute libertatea, să-şi afle menirea. Un părinte care ar împiedica un astfel de act natural nu poate avea iubire paternă sau maternă adevărată. Încercând să-i împiedice dezvoltarea ca persoană liberă şi conştientă, părintele dispreţuieşte nobleţea propriului copil, îi împiedică dezvoltarea ca persoană umană dintr-o atitudine egoistă şi morbidă. El preferă închistarea, stagnarea, moartea omului ca devenire a persoanei. Un astfel de părinte nici nu se poate numi părinte, căci Părintele adevărat l-a creat pe om, fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru a creşte şi a se dezvolta în totalitate, oferindu-i suprema libertate de a putea spune nu.

Importanţa separării

Adolescentul îşi caută sensul. El iese de sub oblăduirea familiei, această celulă a comuniunii, pentru a intra în comuniune deschisă cu toată lumea. Doar prin maturizarea survenită prin eliberarea de sub tutela părinţilor, fie ei trupeşti sau duhovniceşti, omul poate de fapt să intre în adevărata comuniune cu ei. Fără această separare spre o unire mai deplină, omul nu este complet, nu este liber, nu este încă om.

Doar în libertate omul va putea fi capabil să primească şi să dăruiască, doar în mod liber el va putea participa la comuniunea de iubire totală şi completă cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Maturizarea la care accede tânărul/a îi va apropia mult mai mult şi mai statornic de părinţii de care iniţial s-a îndepărtat. În acest sens, părintele Simeon Kraiopoulos spune că pentru ca să se desăvârşească în Hristos ca persoană, omul are nevoie să plece, oarecum, din cuibul strâmt al familiei, care i-a fost folositor până la doisprezece ani şi să se dezvolte într-un cuib mai larg; îi va iubi mai mult pe părinţi când se va afla într-o stare matură.

Riscurile adolescenţei

Unul dintre cele mai mari probleme care apare pentru cel care creşte nu este neapărat acela de a se răzvrăti împotriva a tot şi a toate, aceasta este destul de frecvent la început, ci răul provine din persistarea în această stare.

Crescând, omul tinde să se îndoiască de ceea ce a învăţat până la un anumit moment. Lucruri în care credea în copilărie, puerile s-ar putea spune, ca Moş Crăciun sau Zâna Măseluţă, basme perpetuate de adulţii şugubeţi, scad încrederea şi în alte lucruri spuse, dar neverificate. Iar învăţarea presupune renunţarea la înţelesurile simple, iniţiale pentru a se cufunda într-o cunoaştere desăvârşită, capabilă de modelare şi asimilare. Astfel omul începe să experimenteze. Şi experimentul este foarte bun, dacă însă el nu se aplică la propria persoană. Se spune că înţelept este cel ce învaţă din propriile greşeli, dar mai înţelept este cel ce învaţă din greşelile altuia. Tot ceea ce simte sau trăieşte omul a mai fost împărtăşit şi de altcineva. Întreaga omenire este o unitate psiho-somatică, iar stările sufleteşti ale adolescenţei le-au împărtăşit cei ce au trecut prin ea. De aceea, un rol foarte important îl au modelele pozitive pentru persoana care se dezvoltă. Ele trebuie căutate şi urmate. În acelaşi timp, prieteniile bune, cercuri de prieteni adevăraţi trebuie cultivate, ajutorul lor fiind nepreţuit, mai ales în perioadele critice.

Ca o regulă generală, nu trebuie experimentat pe propriul trup. Nimeni nu şi-ar mai trata cu indiferenţă sau chiar distructiv acest trup care este atât de minunat prin alcătuire şi funcţiile îndeplinite. De aceea nu trebuie încercate lucruri noi şi controversate mai ales pe un trup în dezvoltare. După 25 de ani, când trupul a trecut de climaxul său, experimentele s-ar putea efectua, dacă aceasta chiar se doreşte. Dar o greşeală făcută la vârsta adolescentină poate avea repercusiuni negative pentru întreaga viaţă, atât pe plan fizic, dar de multe ori pe plan spiritual, aproape imposibil de autoevaluat, in general lucruri a căror responsabilitate nu poate fi încă asumată. Aşa cum grăieşte Înţeleptul, omul bun va mânca din roadele dreptăţii, dar vieţile nelegiuiţilor se vor sfârşi de timpuriu (Sol. 13,2).

Timpul adolescenţei este vremelnic iar deciziile luate acum se schimb pe măsura formării caracterului ce va defini persoana. Şi pentru că omul este o fiinţă ce devine, atunci perioada adolescenţei este starea cea mai critică din viaţa omului, aşa cum declară p. Simeon Kraiopoulos. Deciziile luate la un moment dat pot fi radical schimbate în momentul următor, dar consecinţele îşi pun frecvent amprenta pe întreaga viaţă. De aceea trebuie chibzuinţă şi mai ales răbdare şi îngăduinţă cu dezvoltarea propriei persoane.

A fi sau a nu fi

Trecând prin adolescenţă, individul este chemat să devină persoană. De la trăsăturile copilăreşti nedefinite, omul începe să se diferenţieze tot mai mult de ceilalţi, prin modificări ce par a fi pe deplin conturate la sfârşitul adolescenţei, deşi ele vor putea fi observate şi după această vârstă. Formându-şi aspectul vizibil, omul este chemat la o formare ce îl va defini, ce se cere conturată pentru viaţa ce îi este pusă înainte, viaţă pe care se pregăteşte să o ia în piept.

Acum este momentul alegerii, acum se încearcă drumuri şi se defineşte calea. Este foarte importantă căutarea şi apoi asumarea unei căi în viaţă, este crucială alegerea unui set de principii cât mai bune. De aceea, în alegerea pe care tânărul/a trebuie să o facă, criteriul cel mai important să fie caracterul de valoare pentru propria persoană. Ce este bine pentru mine? Dacă acesta se va face corect, el va evita uşor şi egoismul, căci nu se va lăsa influenţat de idei preconcepute, de tendinţe inovatoare, nu va stagna în stereotipuri populare, nu se va lăsa pradă iluziei plăcerii sau unei probabilităţi minime. Căutându-şi binele propriei persoane, dincolo de iluzii sau hedonism, omul va parcurge calea adevărului spre viaţă. Doar aşa el va putea ajunge fără prea mari dificultăţi la adevărata plăcere ce îi va împlini fiinţa.

Dacă tânărul eşuează în a face o alegere, oscilează mereu între bine şi rău, viaţa lui va fi o continuă pendulare, va năzui mereu spre viaţă, deşi va alege moartea. Iar aceasta se va întâmpla până la finalul marelui examen al morţii, când el va alege viaţă împlinită pentru totdeauna sau va persista într-o continuă negare şi respingere a ei. Alegerea e în mâna fiecăruia.

Vezi şi Adolescenţa sau suferinţa alegerii