Credinţă şi libertate umană

Atunci ucenicii au venit la Iisus şi I-au zis deoparte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Din cauza puţinei voastre credinţe! le-a zis Iisus. – Matei 17,19-20

Ucenicii Mântuitorului, primind darurile şi puterea lui Iisus nu înţeleg de ce diavolul care îl chinuia pe fiul lunatic nu a ieşit din el la intervenţia lor. Aceasta a fost ruşinos atât pentru ei, dar şi pentru Iisus, Învăţătorul lor, a-I Cărui reprezentanţi sunt.

Iisus le răspunde simplu: din cauza puţinei voastre credinţe. Puţini creştini se pot lăuda că au credinţă capabilă de a muta munţii din loc. Deci majoritatea dintre noi nu au nici măcar această minusculă credinţă, cât un grăunte de muştar.

Ce înseamnă însă această credinţă puţină care se antrenează însă prin post şi rugăciune?

Postul şi rugăciunea reprezintă nişte lipsuri, nişte lacune, atât pe plan trupesc, cât şi duhovnicesc. Prin post, trupul suferă prin lipsa de substanţe necesare bunei sale funcţionări, prin carenţa pe care o presupune. Prin rugăciune, sufletul suferă o îngrădire a libertăţii pe care şi-o arogă, o recunoaştere a supunerii şi a dependenţei faţă de altul, fie el Dumnezeu. Şi tocmai acestea sunt necesare pentru dezvoltarea şi hrănirea credinţei.

Adam nu a crezut cuvintelor lui Dumnezeu în Rai. El nu a crezut în comuniune de iubire. Prin legea pe care ar fi respectat-o, Adam ar fi ajuns la viaţa cea mai presus de lege. Legea e menită să dispară. Aceasta se poate deduce din exemplul fiului care stă sub lege asemenea sclavului, pentru ca mai apoi să devină moştenitorul care dă legea. Pentru devenirea lui ca Dumnezeu, omul are nevoie de manifestarea libertăţii lui ca cea a lui Dumnezeu. Omul devine Dumnezeu în măsura în care libertatea lui este libertatea lui Dumnezeu. Hristos a venit tocmai pentru a arăta că aşa ceva se poate. El a renunţat la libertatea ce o avea prin natură şi a devenit om ce tinde la libertatea Lui. Astfel Iisus a postit şi S-a rugat, a făcut lucruri care nu îi erau necesare pentru ca omul să poată renunţa la ceea ce îi sunt necesare, hrana şi autonomia, pentru a le depăşi şi transfigura, pentru a le împlini.

Dacă trupul este alcătuit din ceea ce mănâncă, omul devine ceea ce crede. Şi doar Ortodoxia propune împărtăşirea şi unirea nemijlocită cu Dumnezeul adevărat, nu cu un har creat, deci limitat şi conjurat, exterior lui Dumnezeu. Doar Ortodoxia proclamă apropierea intimă între persoane diferite prin natură, dar unite prin voinţă.