Toate rânduielile posturilor şi ale slujbelor care preced sărbătorile apostolice, pe cele ale Maicii Domnului, Naşterea şi Învierea, nu sunt altceva decât o asceză îmblânzită şi repartizată calendaristic, pentru pregătirea şi purificarea poporului în vederea contactului euharistic cu Dumnezeu.

Nichifor Crainic

Postul şi nevrednicia creştinilor

Sunt unii care susţin că prin post primesc curăţia de a se apropia de Sfintele Taine şi în nici un chip nu se cuvine a se împărtăşi careva cu Trupul şi Sângele Domnului fără post de una, două, trei sau şapte zile, chiar şi fără ulei. Ei dispreţuiesc pe cei ce nu ţin acestea, chiar dacă Marele Apostol Pavel spune ca nimeni să nu osândească pe careva pentru mâncare şi băutură (Ro. 14,3).

Ei uită că Domnul zice prin Moise: Voi milui pe cine vreau să miluiesc şi mă voi îndura de cine vreau să mă îndur (Ex. 33,19)). Iar Sfântul Apostol Pavel continuă: Deci nu este de la cel care voieşte, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluieşte (Ro. 9,16). Iar Înţeleptul zice: Calul este gata de luptă, dar biruinţa vine de la Domnul.

Mântuirea vine din credinţă, pentru ca nimeni să nu se îndreptăţească. Trebuie să avem conştiinţa că Hristos lucrează în noi, că noi nu suntem vrednici de El, dar că El ne curăţeşte. Nu pentru că am făcut ceva anume, ci pentru că El vrea. Regele David spune: Să cad mai bine în mâna Domnului, căci mila Lui este mare; numai în mâna oamenilor să nu cad (II Rg. 24,14). Şi nădejdea lui nu a fost în deşert (II Rg. 24,16). Vedem că marele rege David a profeţit mila lui Dumnezeu, Care Însuşi S-a coborât în iad nu pentru vrednicia vreunuia de acolo, ci pentru marea Lui iubire. Căci El pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa (In. 53,12).

Cine poate spune că este liber de păcat? Sfântul Ioan de Kronştadt spunea că nici în timpul Liturghiei nu era lăsat în pace de gânduri hulitoare, dar aceasta nu i-a împiedicat conştiinţa de la unirea cu Hristos. Şi el se împărtăşea zilnic. Toate rugăciunile pregătitoare pentru Împărtăşanie subliniază faptul că nu pentru vrednicia cuiva, ci pentru bunătatea Mântuitorului suntem vrednici a ne împărtăşi. Au fost unii care în smerenia lor nebună nu s-au mai împărtăşit deloc. Au confundat smerenia cu mândria de a se socoti vrednici pentru ceea ce Hristos nu numai că a îngăduit, dar a şi cerut în mod direct, deşi prin aceasta mulţi s-au smintit (In. 6,66). Vedem că Hristos a accentuat acestei uniri trupeşti cu El, deşi se ştia că pe mulţi îi va îndepărta. Tocmai pentru că este o chestiune prea importantă pentru a fi voalată, Hristos a expus-o pe larg, direct, strecurându-şi astfel ucenicii.

Dar cei ce aleg cuvintele de viaţă veşnică (In. 6,68) se vor apropia şi vor gusta adevărata mâncare şi băutură (In. 6,55), tocmai a fi întru Cel iubit (In. 6,56).

Tăierea împrejur şi postul – condiţii absolut necesare pentru unirea cu Hristos

După predicare cuvântului galilor din Asia Mică, Sfântul Apostol Pavel află de nebunia lor (Gal. 3,1), căci s-au întors la Legea lui Moise, fiind unii ce spuneau că trebuie ţinută întâi Legea pentru a-L primi pe Hristos. Pentru unii ca aceştia, Apostolul Pavel în ceartă şi pe Sfântul Apostol Petru (Gal. 2,11), tocmai ca cei ce susţineau tăierea împrejur să înţeleagă că aceasta era doar prin pogorământul lui Petru, acesta nicidecum recunoscând necesitatea tăierii împrejur pentru primirea lui Hristos. Iar Petru se lasă certat de Pavel…

Observăm astfel că încă de la începuturile ei, Biserica practica pogorământul pentru cei slabi, acesta fiind însă tranzitoriu şi local, nefiind niciodată acceptat şi considerat mandatoriu.

Astăzi se întâmplă că unii iscodesc libertatea noastră pe care o avem în Hristos Iisus, ca să ne robească (Ga. 2,4) prin zile de post nicicând acceptate de Biserică. Ei cer posturi de una, două, trei sau chiar şapte zile înainte de primirea lui Hristos, deşi niciun canon, niciodată nu a cerut aşa ceva. Astfel că acum se ţine rânduiala unor bătrâni, datina lor (Mt. 15,3), uitând de cuvântul lui Dumnezeu ce porunceşte mâncarea din Pâine şi Vin, întărind de două ori cuvântul: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi (In. 6,53). Iar dacă Biserica afuriseşte şi alungă de la ea pe cei ce vin la Liturghie dar nu se cuminecă (Canoanele 8 şi 9 Apostolice), totuşi se ţin datini şi soroace care nu au fost învăţate nicicând de Biserică.

Iar cei ce învaţă pentru postul dinainte de Comuniune nu o fac pentru evlavia ei, căci ei nu preţuiesc Aceasta, ci pentru o falsă înţelegere a rostului postului şi o împovărare nejustificată a conştiinţei creştinului. Dacă Legea a fost bună, fiind pedagog spre Hristos (Ga. 3,24), să nu ne întoarcem la ea, socotind că primim curăţia prin ea. Prin Lege toţi suntem păcătoşi şi tocmai din această cauză Îl căutăm pe Hristos, El fiind singurul care ne mântuieşte, nu datini şi obiceiuri. Deci să nu uităm că scopul este Hristos, pe Care nu Îl câştigăm prin oprirea de la mâncare sau băutură, ci prin schimbarea minţii şi unirea cu adevărata mâncare şi băutură. Deci, chiar dacă evlavia unora cere zile de post şi reguli în plus (ca lumânarea obligatorie a celui ce se împărtăşeşte), acestea fiind pentru conştiinţa şi mica evlavie a unora, ele nu trebuie impuse şi celor ce şi-au câştigat libertatea în Hristos, celor pentru care e mai importantă prezenţa vie a lui Hristos în viaţa lor, decât zile de post sau harţi.

Evlavia este foarte bună, dar cu măsură, pentru a nu cădea ca şi Iuda, cel ce aştepta biruinţa lui Hristos, dar nu avea ochi ca să o vadă. Pentru o falsă evlavie, unii nu se apropie de Hristos, zicând că sunt nevrednici, uitând că Hristos este Cel ce învredniceşte, El este Cel ce curăţeşte. Nu aşteptăm timpul în care totul este pus în ordine, totul e pregătit pentru unirea cu El, căci acesta nu va veni niciodată.

Perfecţiunea nu e ceva ce dobândim pentru a ne uni cu Hristos. Pentru că ea nu se dobândeşte niciodată, unirea cu Hristos ar fi imposibilă. Dar Hristos vrea şi se uneşte cu această natură limitată, imperfectă, cu acest trup lipsit de slavă. De ce să numim necurate ceea ce Hristos a curăţit (Fp. 10,15) ?!

Sfântul Apostol Petru accepta tăierea împrejur pentru păgânii ce primeau credinţa din cauza iudeilor ce erau încă prea slabi în Hristos. Dar el s-a lăsat certat de Pavel pentru aceasta (Ga. 2,11), tocmai pentru ca cei slabi să vadă că el face pogorământ din cauza lor, şi în acest mod, ei să crească de la gândurile lor trupeşti la cunoştinţa Dumnezeului cel adevărat.

Aşa cum laptele sânului este bun pruncilor dar greţos celor deplini cu vârsta (Teodorit), legile trebuie depăşite o dată cu intrarea în har. Doar în Hristos ne binecuvântăm şi ne îndreptăm şi luăm iertare de păcate. Iar dacă mistica este scopul (N. Mladin), de ce să lăsăm Euharistia, unirea mistică cu Hristos, Taina prin definiţie a Bisericii (A. Schmemann) pentru timpuri şi soroace şi practici nefolositoare?!

Despre Dumnezeul creştinilor – răspuns pentru Q

“Prin Duhul Sfânt” Apostolii iartă păcatele. Daca iniţial aceste cuvinte i-au fost rostite doar lui Petru, acum sunt spuse înaintea tuturor Apostolilor, fără osebire. Aceasta arată faptul că Duhul Sfânt iartă păcatele în adevărata credinţă, căci Petru primeşte acest dar după ce el a mărturisit că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Dar acelaşi Petru are nevoie de o repunere în drepturi după ce s-a lepădat de Hristos. El redevine Apostol prin curăţirea pe care o primeşte de la Hristos. Hristos nu îi cere mărturie de pocăinţă, ci una de iubire. Căci prin iubire ne apropiem de Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Nimenea să nu plângă pentru sărăcie (de fapte bune), că s-a arătat Împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.” Poate s-a greşit în numirea lui Gură de Aur “Sfânt”!? El nu vorbeşte de pocăinţă! Cum se face asta?!

Toată Biserica spune că este nevoie de pocăinţă, dar să nu uităm pentru ce. Aşa cum spune Nicolae Mladin “nu asceza este scopul, ci mistica”. Avem nevoie de pocăinţă pentru a putea trece mai departe, pentru a pune o viaţă nouă. Dar viaţa nouă contează. Păcatul este nimic înaintea lui Dumnezeu. Nici măcar pocăinţa nu ne poate da iertare. Atunci când fac păcatul, acesta este liber de mine. Sunt în mâna celui ce i-am greşit şi doar El mă poate ierta. E în libertatea lui să mă ierte sau nu. Eu nu-l pot constrânge cu nimic. Iertarea vine din mila lui. Vine ca dar. Ce spune Ap. Pavel: “În dar aţi fost mântuiţi”. Conlucrarea cu harul este mult mai complexă, dar să nu reducem harul la nişte ritualuri magice. Duhul suflă unde vrea. Nu are voie să se uite îndărăt de jertfele pe care i le facem?! Iertarea pe care o primim este pentru conştiinţa noastră, pentru ridicarea morală a noastră, pentru început bun, pentru lăsarea Duhului să lucreze în noi. Cine şterge păcatul? Oare nu duhul?! Şi pentru ce-l şterge? Nu pentru a lucra tot El în noi?! Gândeşte-te că scopul este unirea cu Hristos. Oare nu Hristos S-a coborât în iad? Şi ce înseamnă iadul fără numai cei ce nu-L cunoşteau ca iubire, ci ca stăpân necruţător. Nimeni nu credea că e vrednic de iubirea lui Dumnezeu. Nici măcar Moise. Dar credinţa lor s-a recunoscut ca dreptate. Credinţa că poate Dumnezeu e bun. Până la Hristos nu era conştiinţa asta. Toate religiile credeau în diferite zeităţi, dar nici una ca Dumnezeul iubirii. De aceea şi iudeii, în evlavia lor, Îl acuzau pe Hristos că-L numeşte pe Dumnezeu Tată. Câtă impietate din partea Lui!

Nu mai avem măsura creştinilor de altă dată! Într-adevăr, nu mai avem aceeaşi măsură. Nu mai vrem să fim cu El, nu mai vrem să ne unim cu El. Facem tot ceea ce e posibil ca să amânăm unirea cu El, să-i acceptăm apropierea, să-i acceptăm iubirea. Dacă nu ne autoflagelăm înainte nu ne putem apropia de El, nu ne putem uni cu El. Nu e de mirare că unii practica o formă de masochism spiritual, de dochetism contemporan. Totul în numele lui Hristos, pentru iubirea Lui.

Stăniloae spunea că cea mai importantă caracteristică a omului este aceea a voinţei libere. Doar asta contează pentru unirea cu Hristos. Ea trebuie desăvârşită şi purificată. Toate patimile vor să o pervertească. Şi de aceea bună parte din propovăduirea creştină se axează pe acest lucru: De vrei…, De poţi crede…, Credinţa ta te-a mântuit! Ortodoxia nu este un fotoliu în care stai şi din care s-ar putea să cazi dacă te uiţi la televizor. Din care poţi să cazi cu vârf şi îndesat. Ortodoxia este spaţiul mântuirii, spaţiul apropierii de Hristos, locul în care devenim una cu Hristos.

Sunt cu totul de acord: noi nu suntem ca Hristos, nu suntem ca sfinţii, nu suntem ca primii creştini. Şi cum vom fi ca ei dacă nu facem ceea ce făceau ei?!

Preotul trebuie să devină un prieten al credinciosului, realizând între acesta și sine o perfectă și sinceră comunicare… E necesar să îmbine calitatea lui de reprezentant al lui Dumnezeu cu calitatea lui de prieten, nediminuând niciuna dintre aceste calități.

Dumitru Stăniloae