Creştinul lucrează cele lumeşti neuitând de cele duhovniceşti

Şi semănând El, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. – Luca 8,5b

Dumnezeu seamănă sămânţa dumnezeirii Sale pe pământ. El se face om şi cade în inima de lut a omului. Omul este pământul în care Dumnezeu vrea să crească. El este locul în care Dumnezeu vrea să rodească. Omul este persoana pe care Dumnezeu vrea să o împlinească.

Cel ce este se pune la dispoziţia celui ce este destinat să devină ca cel ce este. Pământul este nimic, nu are valoare prin sine. Numai primind sămânţa vieţii şi unindu-se cu ea, pământul se poate transforma, se poate transfigura din materie anorganică, moartă, în substanţă organică, plină de viaţă. Astfel că omul doar prin unirea cu Dumnezeu poate fi (ceva), îşi poate împlini menirea, îşi capătă sensul.

Dar omul poate refuza aceasta. El poate rămâne nemuritor şi rece la focul dragostei divine. Omul se poate închista, se poate bătători sub acţiunea trecerii timpului, uitând de sensul lui roditor, uitând de menirea lui veşnică. Omul devine impenetrabil la viaţa ce îl poate transforma. Deşi omul este creat pentru veşnicie, el se poate uita, se poate pierde în timp. Omul îşi uită şi îşi neagă destinul său nemuritor, înconjurându-se şi împietrindu-se cu minciuna nonsensului, că va muri şi nu va mai fi. Deşi se vrea raţional şi inteligent, omul devine paralizat prin neştiinţă şi ignoranţă. El nu mai primeşte adevărul în totalitatea lui personală şi îl refuză, îl calcă în picioare ca pe ceva subiectiv.

Hristos nu poate supravieţui în cel prins prea tare în timpul şi spaţiul său. El este exclus şi pierdut de cel autosuficient sieşi. Exclus ca ceva anacronic sau nenecesar vieţuirii şi pierdut prin ignoranţă, neştiinţă sau uitare.

De aceea, omul care vrea să-L primească pe Hristos lucrează cele lumeşti neuitând de cele duhovniceşti. El Îl primeşte pe Hristos şi Îl acoperă, Îl tăinuieşte. Prin smerenie, omul îşi acoperă marele Dar căzut din cer. Acesta nu mai poate fi furat de uitare sau călcat în picioare de ignorare şi neştiinţă. Hristos va creşte şi va spori, îl va înmulţi duhovniceşte pe cel ce L-a primit, făcându-l una cu Sine.

Ieşit-a Dumnezeu să semene dumnezeirea Lui

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. – Luca 8,5

Pilda semănătorului reprezintă una dintre cele mai frumoase, dar şi mai simple analogii cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. În ciuda cuvintelor simple cu care sunt îmbrăcate, ideile desprinse din ea sunt o lumină de nepreţuit pentru viaţa duhovnicească a creştinului. Fiecare cuvânt îşi are rolul său, fiecare ascunde înţelesuri tainice ale vieţii.

Semănătorul care seamănă sămânţa sa este Dumnezeu care îndumnezeieşte cu dumnezeirea Lui. El îşi iese din Sine, Se deschide către om şi pune în el arvuna esenţei Sale. Dumnezeu Se împarte şi Se împărtăşeşte omului. Sămânţa Sa este Fiul Său, este Iisus Hristos, Dumnezeu ce cade pe pământ pentru ca sămânţa hristoşilor (creştinilor) să se înmulţească. Aşa cum bobul de grâu are viaţă, dar se uneşte cu pământul şi îl absoarbe şi îl transformă în alte boabe de grâu cu viaţă, tot la fel şi Dumnezeu se uneşte întreg cu omul şi se împărtăşeşte în mod complet fiecăruia pentru ca orice om să fie ca El. Nu este de mirare că sintagma Dumnezeu Se face om pentru ca omul să devină dumnezeu apare ca un laitmotiv în Biserică, fiind folosită de sfinţi ca Atanasie cel Mare, Irineu de Lyon, Grigorie Teologul sau Grigorie de Nyssa.

Dumnezeul cu nume de Iubire, atunci când creează, nu poate face decât ceva similar Lui, decât ceva menit să fie ca El. Dumnezeu îşi iese din Sine şi creează oameni meniţi să se întoarcă în Sine. Persoanele divine creează persoane umane capabile şi dornice de comuniune totală dar neamestecată între ele şi împreună cu Dumnezeu. Ospăţul Împărăţiei Cerurilor reprezintă veşnica împărtăşire de iubire, dăruirea totală şi completă a unor persoane divine şi umane, diferite prin esenţă, dar împărtăşind acelaşi gând şi aceeaşi simţire, mişcându-se de aceeaşi voinţă.

Îndrumări pentru îndrumător

Iar tu, părinte îndrumător şi povăţuitor, în înţelepciunea ta cea duhovnicească, cercetează-te mai întâi şi convinge-te că ai raţiune cu adevărat duhovnicească, raţiune luminată de Duhul Sfânt şi întărită de Dumnezeu, pentru a putea să petreci în Domnul cu deplină pace sufletească şi să oferi învăţături folositoare fiilor duhovniceşti pe care-i păstoreşti, conducându-i, fără de rătăcire, pe calea cea cu spini a pocăinţei, către adevărata înţelepciune a duhului.

Iar dacă tu, povăţuitorule, nu ai adevărata raţiune, dar ai o cunoştinţă adevărată care vine din lăsarea în întregime în voia lui Dumnezeu, apoi şi atunci îţi vei putea conduce fiii pe calea pocăinţei. Iar în lucrurile adevăratei înţelepciuni duhovniceşti să te conduci doar pe tine însuţi, dar a conduce şi pe alţii să te abţii, deoarece nu ai încă adevărata raţiune

Acela ce nu are raţiunea adevărată şi cunoştinţe adevărate, nu are capacitatea de a-i conduce pe alţii. Aceasta ar fi destul de periculos, deoarece unul ca acesta de-abia păşeşte pe calea pocăinţei. Să se ştie că cel ce se află pe calea pocăinţei nu a ajuns încă la mântuire. Cel ce se află pe cale mai săvârşeşte greşeli şi adesea adevărul îl ia drept minciună, iar minciuna drept adevăr. Cel ce nu a dobândit cunoştinţele adevărate, nu poate să-i înveţe pe alţii, chiar dacă are studii teologice.

Vlădica Antonie Mărturisitorul

Aghiazma Mare nu este jumătate din Sfânta Împărtăşanie

Sursa: Toxel.ro

Dumnezeu este treime de persoane aflate în comuniune de iubire, în împărtăşire de aceeaşi fiinţă, simţire, gând şi dorinţă. Dar în marea Lui iubire de oameni, Dumnezeu Se face om, Se naşte şi creşte pentru ca omul să se poată naşte din nou prin Botez şi să crească prin primirea Sfântului Duh. Omul trebuie să se dezvolte, trebuie să-şi desăvârşească gândul şi simţirea, trebuie să ajungă la măsura bărbatului desăvârşit arătat de Hristos pentru a putea participa la comuniunea vieţii divine. Astfel că numai prin împărtăşirea continuă de trupul şi sângele îndumnezeit al lui Iisus Hristos, persoana umană poate creşte şi este capabilă de a participa la viaţa plină de mister a iubirii treimice. Liturghia, cu climaxul ei de comuniune interumană dar şi divino-umană, reprezintă anticiparea şi pregustarea comuniunii desăvârşite din Împărăţia lui Dumnezeu.

Liturghia este o încununare, dar şi un aspect al urcuşului duhovnicesc. Nu oricine poate participa la Sfânta Euharistie. Nu oricine o poate înţelege. De aceea, la liturghie participă cel care, dorind să-şi schimbe viaţa, îşi face simţirea şi raţiunea capabile de comuniunea în Hristos. Trebuie o anumită nevoinţă pentru ca un om să devină creştin, să se nască din apă şi din Duh pentru a participa la comuniune.

Dar viaţa duhovnicească este de multe ori sinuoasă, presărată cu scăderi sau scăpări. Şi în funcţie de capacitatea omului de a putea participa la comuniunea cu trupul lui Hristos, obiectivată prin istoria păcatului şi nevoinţa pocăinţei, se rânduiesc perioade în care omul nu se poate împărtăşi. Fie din neputinţe fizice, fie din boli duhovniceşti mai grave, nu se permite accesul creştinului la comuniunea împărtăşirii.

În acest sens, Sfinţii Părinţi au propus arme speciale pentru lupta duhovnicească. Pe lângă postul, rugăciunea şi faptele bune care trebuie înmulţite, Biserica a rânduit ca cei ce nu pot să se împărtăşească să primească anafură sau, în unele cazuri, aghiazmă mare. Dacă anafura (din grecescul ἀντίδωρον care înseamnă în locul Darului) se dă expres ca o mângâiere pentru cei ce nu s-au pregătit sau nu pot să se împărtăşească, aghiazma, şi în special aghiazma mare, are şi alte roluri. Aşa cum spune rugăciunea de sfinţire, aghiazma are Dar de vindecare şi binecuvântarea Iordanului, … (este) izvor nestricăciunii, vindecare de boli, diavolilor pierzare, de puterile potrivnice neajunsă, plină de putere îngerească. Ea se foloseşte prin stropire sau gustare pentru sfinţirea sufletului şi a trupului, a caselor, curţilor, animalelor, pe scurt, spre tot felul de trebuinţă. Aceasta nu înseamnă că aghiazma se foloseşte ca un talisman, ca un obiect magic sau în scopuri oculte. Ea este apă sfinţită folosită spre sfinţire.

Pentru că întreaga materie conţine în compoziţia ei apă, Hristos S-a afundat (βαπτιζω din greacă se traduce prin afundare) în apă pentru a o sfinţi şi pentru a o transforma în putere curăţitoare a materiei create bune, dar pervertite prin păcat. În acest fel, apa sfinţită de Duhul Sfânt devine în chip mistic materia veacului viitor, aşa cum spune Părintele Mihail Stanciu.

Cu tot marele folos dobândit prin stropirea şi gustarea din ea, aghiazma mare nu poate să înlocuiască Sfânta Euharistie ca împărtăşire şi comuniune directă cu persoana lui Dumnezeu.

Criza familiei şi viaţa Bisericii

Binecuvântată şi susţinută de Dumnezeu, familia este o reflectare a vieţii Treimice. Bărbatul şi femeia sunt într-o relaţie de iubire, de primire şi de dăruire, rodul acestei iubiri fiind o nouă persoană capabilă şi dornică de iubire.

Degradarea vieţii de familie se face pe fondul unei deteriorări a vieţii sociale, a unei debusolări cu privire la sensul omului, la valoarea şi la importanţa lui. Criza economică accentuează şi revelează lipsurile omului contemporan, şi mai ales minusurile lui spirituale.

Biserica ne învaţă că omul a fost creat bărbat şi femeie. El nu poate fi complet decât în comuniune şi de aceea omul nu caută în mod simplu cealaltă jumătate, ci el vrea o completare desăvârşită. O persoană caută o altă persoană cu care ceva în comun, dar care se prezintă ca o taină infinită. În acest sens, Părintele Filothei Faros spune că o dragoste autentică nu este o relaţie care îi exclude pe ceilalţi, ci este puntea pe care îndrăgostitul întâlneşte întreg neamul omenesc şi întreaga creaţie. Arta dragostei nu se referă la moduri de satisfacere a unei relaţii trupeşti individualizate, ci ea este posibilitatea cunoaşterii mai profunde a celuilalt, în complexitatea lui psihosomatică.

Biserica binecuvântează legătura dintre un bărbat şi o femeie, împotrivindu-se libertinajului ca manifestări anormale, inoportune pentru o existenţă reală şi deplină în Dumnezeu. Cel care nu îşi păstrează statornicia în relaţia de iubire nu-şi poate înţelege şi nu se poate realiza ca persoană. El va căpăta trăsături indefinite, regresând la statutul de individ, de reprezentant al unei specii, incapabil de pasiunea dragostei adevărate. Prin binecuvântarea pe care o dă legăturii dintre un bărbat şi femeia lui, Biserica afirmă responsabilitatea pe care o poartă fiecare faţă de celălalt şi împreună faţă de lume şi de Dumnezeu.

Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi. De aceea, iubirea lui trebuie să fie pură, neîntinată de gânduri sau acţiuni extraconjugale. El nu poate pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu în timp ce îşi dispreţuieşte soţia. El nu are voie să o părăsească decât pentru motiv de infidelitate. Nici evlavia nu este motiv de divorţ. Nu este binecuvântare pentru cel ce îşi părăseşte familia şi fuge în mănăstire. Aceasta se poate recomanda doar prin acordul ambilor soţi şi numai după creşterea copiilor.

Femeia este datoare să-şi iubească soţul şi să-i fie fidelă. Având o fire mai schimbătoare, Sfântul Apostol Pavel recomandă ca soţia să se supună bărbatului. Aceata nu în sensul că ar deţine-o, ci pentru că, de obicei, bărbatul este mai statornic în decizii.

Unirea trupească dintre bărbat şi femeia lui este recomandată de Biserică ca manifestare deplină a dragostei celor două persoane psihosomatice. Ea însă nu trebuie absolutizată sau centralizată, deşi nu trebuie desconsiderat nici aspectul important pe care îl joacă în viaţa de familie. În nici un caz nu trebuie prevenit rodul iubirii trupeşti, căci prin aceasta relaţia celor doi ar fi sterilă, egoistă, alterându-se şi golindu-se de sens.

Copiii trebuie priviţi ca roduri ale iubirii, ca persoane noi, dornice şi capabile de iubire. Mama nu trebuie să-şi concentreze toată atenţia spre satisfacerea oricărei nevoi, justificate sau nu, a copilului. Amândoi părinţii trebuie să crească unul în dragoste faţă de celălalt şi amândoi faţă de copil. Doar aşa copilul va creşte normal, într-o iubire matură şi responsabilă, într-un mediu proprie dezvoltării unei persoane capabile şi dornică de viaţa adevărată a Sfintei Treimi.

Nu trebuie să existe violenţă în familie. Abuzul fizic sau verbal nu poate fi decât o ştirbire a iubirii şi a sensului valorii celuilalt. Fiecare neînţelegere trebuie rezolvată prin blândeţe, răbdare şi comunicare, ştiind că acestea sunt manifestările adevăratei comuniuni. Problemele importante ce apar pot fi discutate cu duhovnicul sau cu alte persoane înduhovnicite, capabile de empatie şi de o înţelegere mai profundă a problemelor.

Fericirea este darul lui Dumnezeu şi prin ajutorul şi binecuvântarea Lui, familia devine un mediu propice mântuirii, o celulă în care se dezvoltă experienţa mistică a lui Dumnezeu.

Chipul slavei umane

(Dumnezeu Fiul) din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale.

Vasile cel Mare