Biserica ateistă sau Povestea călăreţului fără cap

atheistsRealitatea fundamentală într-o lume guvernată de relativitate este moartea. Încetarea vieţii este singura certitudine în lumea în care normalul este chestionat, adevărul e relativ, iar absolutul nu există. Ca încetare a funcţiilor biologice pentru atei sau ca început al unei vieţi noi, moartea se prezintă pentru toţi ca punct de reper al existenţei personale.

Primită ca pedeapsă pentru păcatul ancestral, moartea se prezintă ca o binecuvântare: păcatul are sfârşit. Astfel că omul se poate naşte la o viaţă nouă prin moarte. Ciclul naşterii şi al morţii observate la bobul de grâu ce trebuie să moară pentru a naşte spicul ilustrează acest lucru. Astfel că şi omul moare păcatului pentru a se uni cu Dumnezeu. El urmează lui Hristos care a murit pe cruce tocmai pentru ca noi să-L putem urma. Hristos devine astfel capul nostru ce ne îndreaptă, ne luminează şi ne face părtaşi dumnezeieştii firi prin trupul Lui mort şi înviat. Împărtăşirea cu trupul şi sângele lui ne facem organe a trupului lui Hristos ce ne conduce la Dumnezeu. Cap fiind Hristos, noi suntem trupul Lui, Biserica.

Aflaţi în comuniunea sfinţilor din Biserică, creştinii au ca scop al vieţii comuniunea şi unirea cu Dumnezeu, fără de care nu există Biserică, nu există sens al vieţii.

atheist

man’s better half

Unele obiceiuri ancestrale par ciudate şi necorespunzătoare pentru cei ce nu le practică şi nu le înţeleg. Având în vedere că majoritatea obiceiurilor ce au supravieţuit la diferite popoare nu sunt simple cutume, ci mod de relaţionare cu divinitatea şi expresie a trăirii spirituale, condamnarea lor nejustificată nu poate fi formă de libertate de expresie ci mai degrabă de propagandă totalitaristă.

Fiecare popor şi religie îşi are obiceiurile şi ritualurile specifice care nu trebuie desconsiderate şi profanate, lezând demnitatea practicanţilor lor.

Având în vedere discuţiile recente, reproduc mai jos un pasaj din cartea Now You Know, de Doug Lennox, fragment care prezintă valoarea căsătoriei şi preţuirea acordată femeii în Orientul Mijlociu, lucruri greu de înţeles astăzi pentru mişcarea feministă şi delfinul francez:

burka1“Cei mai mulţi bărbaţi îşi numesc soţiile ca jumătatea bună pentru că ei cred aceasta. Dar expresia vine dintr-o legendă antică a Orientului Mijlociu. Când un bărbat beduin era condamnat la moarte, soţia lui pleda înaintea conducătorului tribal pentru soţul ei. Fiind căsătoriţi, ea şi soţul deveniseră una, iar pedepsirea unei jumătăţi a acestei uniri ar însemna şi pedepsirea jumătăţii ei nevinovate. Astfel că judecătorul conchidea că viaţa bărbatului a fost salvată de jumătatea lui bună.”

Libertatea în UE

burka3Cu mai bine de 20 de ani în urmă, în România, tineri, studenţi, intelectuali, au ieşit în stradă şi s-au jertfit pentru libertatea de gândire şi expresie. Sloganul Revoluţei Franceze începea cu mult râvnita Libertate!

Pe ruinele bătrânei Europe se construieşte o lume nouă, lume în care vechile graniţe se vor sfărâmate, diferenţele şi particularităţile anihilate. Acest nou imperiu european construit prin lupte diplomatice şi cucerit prin arme economice, se asemeană tot mai mult cu patul lui Procust ce forţează state şi cetăţeni să se supună unor legi ce ar fi spre binele tuturor. Ironic, deşi lumea e nouă, probleme tot vechi rămân!

Nu înţeleg cum de la o musteaţă se ajunge la îndepărtarea unui adolescent de la cursuri!? Sau de ce Franţa se vede ameninţată de obiceiurile unora dintre cetăţenii ei şi vrea să interzică burka, îmbrăcăminte tradiţională islamistă?! Poate că şi creştinii vor fi nevoiţi să-şi scoată crucea de la gât într-o nouă bună zi?!

Ce au la bază noile hotărâri din Europa? Desigur, nu pot fi decât bune intenţii. Profesorul din Buzău ce dorea scoaterea icoanelor din şcoli, finanţat fiind de olandezi, se considera un bun creştin, chiar dacă nici măcar fiica lui adolescentă nu-l aproba în demersurile sale!

Preşedintele Cehiei, Vaclav Klaus, amintind că popoarelor continentului le trebuie bunăstare şi nu unificare politică, declara: Dacă nu mă înşel, în Parlamentul European nu este ca în parlamentele obişnuite. Aici nu se acceptă decât o singură alternativă, iar cei care îndrăznesc să gândească altfel sunt catalogaţi ca duşmani ai integrării europene. (Sursa antena3.ro)

In memoriam Ioan Ivan

ioan-ivan– Părinte! Ce să fac atunci când Dumnezeu mă părăseşte?

– … păi, nu El ne părăseşte, şi noi plecăm de la El, răspunde într-un final părintele, gândind în simplitatea lui că poate greşisem întrebarea…

 Cu pielea cerată, cu barba firavă şi albă, Părintele Diacon Ioan Ivan părea un sfânt coborât din frescele bizantine. Retras de mai mulţi ani la Mănăstirea Nemţ, aproape de seminarul pe care cândva l-a condus, părintele avea şi petrecerea sfinţilor. Cercetat de patriahi şi ierarhi, de reporteri sau seminarişti, părintele păstra gândul smerit şi simplitatea cugetului. Dorul de veşnicie îl purta la privegheri, unde cu o voce gravă de bas îl acompania pe tenorul Gavriil Ierodiaconul. În momente ca acelea nu te puteai gândi decât la Petru şi la cuvintele lui: Bine este nouă aicea a fi!

În vârstă de 94 de ani, Părintele Ioan Ivan a plecat luni în aşteptarea Învierii, împreună şi Soborul Apostolilor pe care i-a urmat în viaţă. Condus de arhierei, preoţi, diaconi şi prieteni, Părintele a fost înmormântat joi, în cimitirul Mănăstirii Neamţ!

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

‘steppenwolf’ sau omul între fiară şi dumnezeu

steppenwolf2

Omul nu este o creatură definitivă, ci o cerinţă a spiritului, o posibilitate…

Hermann Hesse

Citindu-l pe Hermann Hesse nu se poate să nu trăieşti la intensitate maximă emoţiile, îndoielile sau trăirile personajelor.

… eu sunt pentru tine un fel de oglindă…

Harry Haller sunt eu! Harry Haller eşti tu! Harry Haller cu îndoielile mele, Harry Haller cu trăirile tale!

S-ar putea ca omul să nu fie doar un animal cât de cât raţional (o eroare fatală, o progenitură frenetică şi nereuşită a lumii primordiale, o sălbatică şi înfiorătoare tentativă eşuată a naturii), ci şi o odraslă a zeilor, sortită nemuririi.

Harry Haller pe drumul cunoaşterii, omul pe poteca cugetării…

Omul are posibilitatea să se dedice pe deplin domeniului spiritual, încercării de a se apropia de dumnezeire, idealului evlaviei. Şi invers, are, de asemenea, posibilitatea de a se dedica vieţii instinctuale, chemării simţurilor sale, îndreptându-şi toată strădania spre satisfacerea unor plăceri de moment. Prima cale duce spre evlavie, spre martiriul spiritual, spre unirea cu Dumnezeu. Cealaltă duce spre desfrânare, spre martiriul instinctual, spre unirea cu putreziciunea.

Trăirea mazimă a omului nu acceptă compromisul. Indiferent ce alegi, nu-i mai poţi suporta pe cei în două luntre, pe cei ce alternează ebrios între fiinţare şi inexistenţă.

Un om obsedat de Dumnezeu este, desigur, în stare să accepte şi un criminal, şi invers, dar nici unul, nici celălalt ca de altfel nici unul din trăitorii în absolut nu este în stare să accepte linia aceea neutră şi insipidă de mijloc, care e comportamentul burghez.

Deşi conştient de aceasta, fiecare recunoaşte multitudinea de posibilităţi, pluritatea dorinţelor şi ciocnirea ideilor din interiorul aceleiaşi persoane.

În realitate însă, nici un eu, nici chiar cel mai naiv, nu este unitar, ci este un univers de o diversitate extraordinară, o mică boltă cerească presărată de stele, un haos de forme, trăiri şi stări, de apucături moştenite şi posibilităţi.

Dar sunt obligat să suport iarăşi întâlnirea cu mine însumi, fiorul ei de moarte, să merg înainte pe calea spre nevinovăţie, spre ceea ce e necreat, spre Dumnezeu, cale ce nu duce îndărăt, ci înainte, nu spre lup sau copil, ci mereu mai departe în vină, mereu mai adânc în umanizare, tocmai pentru că umanizarea înseamnă întoarcerea în cosmos, suprimarea dureroasei individualizari; îndumnezeirea înseamnă a-ţi fi lărgit atât de mult sufletul, încât acesta să poată cuprinde iarăşi întregul univers.

Moartea e inevitabilă pentru lupul de stepă. Numai nimicind fiara, într-o bună zi voi învăţa să râd!

Dreptate vs. nedreptate

E în natura fiinţei noastre de a face un lucru drept. Nu putem face un lucru rău cu conştiinţa că este rău, fără cel puţin a-i da o conotaţie negativă. Nu putem face răul prin fire. De aceea considerăm că ceea ce facem e drept şi bun, asemănându-ne cu Cel ce a făcut toate bune foarte.

Păi nu ai făcut bine asta!

cade remarca aproapelui ca un baros în cap, împrăştiind apoi în jur sângele mâniei noastre. Şi de ce nu-i bun?! Păi tu nu vezi că nu-i bun, ci încă foarte bun?! etc. Şi vărsarea de sânge continuă, dacă mila lui Dumnezeu şi smerenia nu va despărţi apele mâniei noastre.

Clive Staples Lewis, cunoscut mai ales pentru Cronicile din Narnia, demonstrează existenţa lui Dumnezeu prin prezenţa războiului ca mijloc de a pune ordine, ordine percepută de toţi ca universală (tocmai pentru că izvorăşte din Dumnezeu), ordine însă mozaicată de pluritatea umană în bucăţi despărţite de plumbul voinţei personală.

Dacă un înţelept critică un novice, cel mai probabil că înţeleptul are dreptate şi tânărul ar învăţa mai multe dacă l-ar asculta şi nu l-ar ignora. Dacă un amator dispreţuieşte un profesionist, nu e decât o demonstraţie a vechiului dicton antic preluat de Boetius de la Solomon, Dacă tăceai, filosof rămâneai! Dacă un amator critică un amator, ar putea amândoi să urce la o învăţătură superioară amândurora prin punerea de minte de la minte. Căci unde sunt doi sau trei uniţi cu smerenie în Hristos, El nu-i va lăsa ci vor creşte şi nu vor cădea în groapa individualismului ca orbii.

Deci de ce ni se sfâşie sufletul când primim certare? Dacă sunt înţeleptul, e prilej de smerenie şi cercetare, oricum nu de ignorare. Dacă sunt amatorul, e oportunitate de corectare şi progres. Singurul care suferă şi moare prin certare e slava noastră şifonată.

despre înfrângere

Cu toţii am simţit gustul amar al înfrângerii, gustul amar al propriei dezamăgiri. Nu cred să fi fost cineva privat de senzaţia îngrozitoare a neputinţei asupra propriei persoane, asupra propriului eu. Mereu ne izbim de dihotomizarea fiinţei noastre, de continua alegere între dorinţă şi necesitate, între ceea ce Coldplay ar spune what you want, but not what you need.

Lupta noastră e destinată eşecului. Niciodată nu vom putea realiza ceva. Mereu se va dărâma noaptea ceea ce am zidit ziua. Babel scrie pe lucrarea noastră. Astfel că putem spune împreună cu him This world is a cruel place and we’re here only to lose… this life ain’t worth livin’.

Şi totuşi ne încăpăţânăm şi luptăm şi iarăşi încercăm! Şi nu-l credem pe him, deşi e greu să i te opui, căci până la urmă, el e stăpânitoul acestei lumi. Dar mai ştim că lui Hristos I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ! Trăim aşadar ca să ne negăm rostul, sau trâim pentru bucurie?

În final, totul ţine de asociere. Dacă răul nu are fiinţă, atunci asocierea cu el ne va duce la negare şi nefiinţă. Noi nu putem să învingem decât prin asocierea la Fiinţă. De aceea Dumnezeu S-a autointitulat Eu sunt Cel ce sunt. El e singura fiinţă ce există cu adevărat!

Omul există ca fiinţă în devenire! Vom fi cu adevărat atunci când vom fi în El cu adevărat. Până atunci pendulăm între necesitate şi dorinţă, între a fi şi a nu fi.

o lume…

O lume în care învrăjbirea e cuvântul de ordine, o faptă bună făcută cuiva ce nu o poate înţelege, dar îl poate ajuta, nu e doar un lucru binevenit, ci chiar indicat. Pentru orice se poate găsi prilej de ceartă: de la cine are întâietate a intra pe uşă, la libertatea statală de a încălca libertatea morală a cetăţenilor. Dar atunci când spunem “da” când libertatea ne-ar fi îngăduit să spunem “nu”, e un pas înainte spre împăcare şi comuniune. Evident că aceasta poate fi considerată nebunie pentru dreptatea şi legea care de multe ori condamnă la moarte, dar nu şi pentru dragostea care ne apropie cu preţul încălcării unei legi vremelnice, căci toate vor trece, dar nu şi dragostea. Poate că unii care vor considera anormal ceea ce noi am făcut ne vor condamna că nu am respectat legea, şi ne vor împiedica, ca cei ce mergem uneori cam arogant, sau pur şi simplu ne vor lovi, ca cei ce suntem uneori prea mici şi prea neputincioşi. Dar de ce pentru un bobârnac primit să încetăm a mai face binele? “Dar noi avem lege şi după legea noastră trebuie să moară!” vor zice adversarii noştri. Şi pentru frica de această moarte ce oricum va veni, şi rar vine în termenii noştri, să încetăm noi oare a mai face un bine unui oarecare?! Să nu uităm că şi acum ne aducem aminte cu gingăşie de dulciurile primite în dar în copilărie, însă cu dârzenie şi răceală de cearta amară a mătuşii, ceartă pe bună dreptate, primită pentru boacăna făcută. Să nu uităm că legea ucide, dar dragostea e cea care dă viaţă!