Trăirea lui Dumnezeu contează

Părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, exarhul mănăstirilor din Mitropolia Olteniei şi stareţul Mănăstirii Lainici
Arhim. Ioachim Pârvulescu stareţul Mănăstirii Lainici

Părintele Stăniloae spunea că deşi pare un lucru paradoxal, pe măsură ce vorbeşti mai mult despre Dumnezeu, cu atât te îndepărtezi mai mult de El. Dacă teologhiseşti sau filosofezi încontinuu, faci doar un exerciţiu pur raţional, împarţi firul în patru cum se spune, atunci Dumnezeu se îndepărtează. Dumnezeu nu vrea aceasta. El vrea să Îl simţi în inimă. Trebuie să îl înţelegem şi raţional, dar nu trebuie să căutăm doar explicaţia raţională, să cădem în scolasticism. Unele persoane au o predispoziţie raţională, le place foarte mult să fie satisfăcuţi mental, raţional. Există o predispoziţie la unii pentru aşa ceva. Unii sunt mai simpli, le plac lucrurile mai simple. Dar omul duhovnicesc, chiar dacă are şi o predispoziţie spre raţiune, o face pentru a deosebi duhurile. Acesta este un lucru foarte important. Toţi avem înclinaţiile noastre. Fiinţa umană este foarte complexă. Privim în jurul nostru şi vedem că fiecare ne naşte în lumea aceasta cu bagajul, moştenirea genetică pe care o avem de la părinţii noştri. Unii avem foarte multe înclinaţii negative, spre rău, poate că alţii mai puţine, dar lupta este pentru fiecare foarte grea. Toţi avem o luptă de dus într-un fel sau altul. Depinde de noi să trăim în cunoştinţa adevărului şi să ne dăm seama care este calea pe care trebuie să mergi. Unii sunt foarte răi, alţii sunt foarte vicleni, alţii sunt hoţi, moştenesc gena aceasta de la părinţii care aveau şi ei aceste înclinaţii. Dacă omul moşteneşte această genă are o predispoziţie pentru acel păcat. Trebuie să lupte mult mai mult decât altul care nu are această predispoziţie. De aceea, fiecare avem o luptă pe care nu o putem compara cu a celuilalt. Fiecare dintre noi este un unicat în universul acesta şi fiecare are propria lupta de dus. Avem repere pe sfinţi. Şi ei au avut înclinaţiile lor. Nu putem să-i copiem ad litterram, întru totul, pentru că fiecare avem un traseu al vieţii noastre aşa cum avem un cod genetic personal. În acelaşi mod este şi viaţa noastră duhovnicească, lupta noastră, complexitatea noastră, viaţa noastră lăuntrică şi exterioară, legătura noastră cu sfinţii şi simţirea lui Dumnezeu în noi.

Ce rol are plânsul duhovnicesc în cunoaşterea şi trăirea lui Dumnezeu?

Plânsul este de mai multe feluri. Plânsul duhovnicesc este atunci când îţi dai seama de păcatele tale. Vedeţi că erau unii sfinţi care nu aveau păcate foarte mari, dar atât de mult se căiau în sinea lor încât plângeau în hohote şi vărsau multe lacrimi. Acesta era un plâns binecuvântat. Alţii plâng din invidie sau chiar din răutate. Dar plânsul adevărat duhovnicesc este mare. Acestea sunt stări pe care de puţine ori le avem în viaţă. Plânsul duhovnicesc este foarte rar, la fel cum şi starea de rugăciune adevărată o simţim de puţine ori în viaţă. Te rogi un minut sau două şi simţi apoi starea aceea timp îndelungat, dar pot trece luni sau ani şi să nu mai simţi această stare de rugăciune adevărată. Fiecare clipă este unicat în viaţa omului iar aceste lucruri sunt mari. Plânsul duhovnicesc este mare înaintea lui Dumnezeu pentru că plângi pentru păcate dar un mare har te copleşeşte, o mare mângâiere. Cu cât plângi mai mult, cu atât te mângâie mai mult duhovniceşte starea aceasta. Numai cel care o experimentează simte şi trăieşte această stare a plânsului duhovnicesc.

Evlavia bineplăcută lui Dumnezeu

Evlavia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este aceasta: să ai grijă de orfani şi de văduve în necazul lor şi să te păzeşti nepătat de lume. – Iacov 1,27

Prin cuvintele de mai sus Apostolul Iacov leagă între ele două lucruri aparent paradoxale: să ai grijă de lume şi în acelaşi timp să te păzeşti de ea.

Sunt unele persoane care înţeleg evlavia ca petrecerea a ceasuri întregi înaintea unei icoane, visează la răpiri ca cele ale Sfântului Apostol Pavel sau la oameni care se vindecă prin binecuvântarea lor. Dar înfăţişarea sau chipul evlaviei nu este tot una cu evlavia iubită de Dumnezeu.

După cuvintele apostolului observăm că Dumnezeu parcă se îngrijeşte mai mult de lume atunci când cere evlavie. Omul evlavios trebuie să aibă grijă şi să aline necazul orfanilor de credinţă sau a celor văduviţi de fapte bune. Tocmai faţă de cei ce par mai lipsiţi de bine, de Dumnezeu, credinciosul trebuie să-şi manifeste evlavia. Mai ales faţă de ei, faţă de cei săraci de Dumnezeu trebuie să-şi manifeste creştinul evlavia lui. Oricum îi iubim pe cei care sunt buni creştini, deştepţi sau bogaţi, dar faţă de cei care nu au trebuie să vedem dacă suntem buni. Hristos au venit la cei ce nu au, la cei care şi-au întors faţa de la EL şi s-au golit. Nu pentru cei care sunt cu Dumnezeu vine Hristos în lume. El şi-a arătat mila mai ales faţă de cei care s-au risipit, faţă de cei care au pierdut. De aceea şi evlavia adevărată faţă de Dumnezeu nu poate fi decât lucrul şi grija faţă de cei care nu au ceva, care au lipsuri.

În lume şi totuşi nepătat de lume! Deşi spune că nu suntem din această lume, mântuitorul nu ne cere părăsirea ei. La fel este şi îndemnul către corinteni al Sfântului Apostol Pavel (cf. I Co. 5,10). Sunt oameni smintiţi care spun că nu există mântuire în lume, care demonizează lumea, păstori care îşi duc turma în pustie fără să o poată hrăni. Dar Mântuitorul spune că în lume este mântuirea nimeni nu se poate mântui decât în comuniune. Ceea ce trebuie însă cu totul evitat este duhul lumii, duhul care îndepărtează de Hristos, de adevărata credinţă şi trăire. Să trăieşti în lume fără a fi pătat de ea, de păcatele celor lângă care stai sau mănânci. Lot a fost dreptul care trăia în mijlocul Sodomei şi a fost mântuit. Evreii trăiau în mijlocul egiptenilor şi nu au fost nimiciţi.

Evlavia curată este aceea prin care îl ajuţi mai ales pe fratele păcătos fără a-l judeca sau a păcătui împreună cu el.

Doreşte altuia ceea ce vrei pentru tine

Fă să stăm în slava Ta unul la dreapta şi altul la stânga ta! – Marcu 10,37

Aceste cuvinte au fost cerinţele lui Iacov şi Ioan de la Iisus, după ce Acesta îşi vesteşte pentru a treia oară pătimirile, dar şi Învierea Sa. Probabil că cei doi au intuit că şi ei vor trebui să sufere multe, dar sunt pregătiţi să plătească acest preţ: „Putem!” au zis ei (v. 39).

Toate aceste cuvinte au trezit mânia celorlalţi Apostoli. Poate că ei nu au fost supăraţi neapărat de îndrăzneala lui Iacov sau Ioan, sau de faptul că nu ar putea suporta şi ei suferinţele pentru Iisus. Probabil că apostolii erau supăraţi mai degrabă de propria neputinţă de a-i cere aşa ceva lui Iisus, erau deranjaţi de propria lor lipsă de îndrăzneală.

Mai mult, Iisus nici măcar nu reclamă dorinţa celor doi ca fiind necuviincioasă sau imposibilă, ci doar faptul că nu El este cel care dă aceste locuri, omul fiind cel care le câştigă (v. 40). În condiţiile în care Hristos, prin viaţa şi învăţătura Sa propune apropierea şi comuniunea totală a omului cu Dumnezeu, nu poate să condamne această cerere. Ea poate fi considerată puerilă, dar justă. Aceasta este dorinţa firească a oricărui om, sădită chiar de Dumnezeu şi anume ca omul să vrea să stea în comuniune cu El în Împărăţia Sa. Deci Hristos nicicum nu se putea supăra în faţa unei astfel de cerinţe. Problema este însă la ceilalţi ucenici care, deşi nu au avut îndrăzneală să-I ceară aşa ceva lui Iisus, s-au supărat pe Iacov şi pe Ioan. Fiind la început, apostolii au confundat smerenia cu falsitatea. Dacă revolta lor ar fi provenit dintr-o smerenie adevărată nu s-ar fi supărat că altul cere ceea ce ei consideră că nu li se cuvine. Oricum Mântuitorul le dă tuturor cuvânt de folos: lângă El vor sta cei ce se pregătesc şi îşi ajută aproapele să fie şi el lângă Hristos. Această idee este dezvoltată în minunatul roman al lui Shafique Keshavjee „Regele, înţeleptul şi bufonul”, reeditat recent. Doar cel care va face tot posibilul ca celălalt să ajungă la Hristos va fi şi el cu Hristos.

Un copil câştigat prin loterie

Între dorinţa şi capacitatea de a fi părinte

De luna trecută, cuplurile care nu pot avea copii se pot înscrie pentru a primi bani de la stat în vederea unei fertilizări in vitro. Deşi casele de copii sunt pline, în România se avortează cam 350 de copii pe zi, iar bani pentru spitale nu se găsesc, statul este totuşi dispus să plătească pentru aproximativ 800 de astfel de proceduri costisitoare în fiecare an. În România statul este foarte generos cu unii, dar în Marea Britanie există o adevărată loterie în care fiecare jucător poate câştiga un copil. La propriu!

Loteria fertilizării în vitro (FIV) din Regatul Unit este prima de acest gen din lume, ea fiind deja aprobată de către Comisia pentru Jocuri de Noroc. Prin achiziţionarea online a unui bilet în valoare de 20 de lire, jucătorii pot câştiga un tratament FIV la una dintre cele mai importante clinici din ţară, tratament în valoare de aproximativ 25.000₤. „To Hatch Lottery” va fi lansată pe 30 iulie, ea stârnind deja controverse.

La fel ca la orice loterie, oricine poate participa. Dacă statul român impune totuşi ca procedura FIV să se facă doar unui cuplu „tradiţional” (bărbat şi femeie), căsătorit, stabil, care nu au alţi copii, la loteria britanică poate participa oricine, fie că este căsătorit sau nu, tânăr sau bătrân, normal sau cu deviaţii sexuale. Orice persoană poate participa şi câştiga o viaţă la loto. Câştigătorii vor beneficia de servicii selecte, iar în cazul în care procedura FIV eşuează, vor avea posibilitatea folosirii unor procedee alternative ca utilizarea de ovule, spermă sau embrioni donaţi, a chirurgiei reproductive sau chiar ajutorul unei mame surogat. Nimeni nu trebuie să se sperie; sunt de toate, pentru toţi, şi, aşa cum spune un cântec în vogă acum câţiva ani: „Avem di tătí!”

Reacţiile nu au întârziat să apară. Josephine Quintavalle, specialistă în etica reproducerii spune că o astfel de loterie „subminează întreaga natură a reproducerii umane. Crearea vieţii umane nu trebuie redusă la o loterie publică.”

FIV omoară mai mult decât să dea viaţă

De nenumărate ori, persoane şi grupuri cu autoritate în domeniu, citate şi în alte rânduri în cadrul acestui ziar, au semnalat problemele medicale, psihologice, sociale sau etice pe care le asociază FIV. Departe de a fi o simplă procedură medicală nevinovată care aduce speranţă unui cuplu ce nu poate avea copii, FIV este nefastă pentru om ca persoană. Pe lângă problemele medicale pe care le presupune, FIV este invariabil legată de omorârea unor persoane umane. Un studiu publicat în mai anul acesta în „Human reproduction” a stabilit că numărul optim de ovule care ar trebui extrase de la o femeie supusă tratamentului hormonal în vederea FIV este de 15. Aşadar 15 ovule vor fi extrase pentru a fi ulterior fecundate, urmând ca femeia să primească câţiva embrioni, din care se vor naşte poate unul, doi copii. Restul copiilor formaţi vor putea fi donaţi, criogenizaţi, folosiţi în scop experimental, ca sursă de celule stem embrionare sau pur şi simplu distruşi. În aceste condiţii, pentru „obţinerea” unui copil, o femeie sau un cuplu sunt dispuşi să sacrifice alţi paisprezece. Şi aceasta în cazul în care procedura reuşeşte, ştiut fiind că rata ei de reuşită nu depăşeşte nici în cele mai fericite cazuri 30%.

Unele lucruri rânduite de natură este bine să rămână aşa cum sunt. Ştiinţa se entuziasmează foarte mult atunci când caută să demonstreze libertatea faţă de Creator, dar de cele mai multe ori eşuează, cu preţul unor experimente făcute pe oameni de obicei inconştienţi de repercusiunile viitoare ale propriilor acţiuni. Medicina, deşi are o componentă de cercetare, trebuie în primul rând să nu facă rău. „Primum non nocere” spune împreună cu părintele medicinii, Hipocrate, şi fiecare doctor la rostirea jurământului. Atunci când nu se mai are în vedere demnitatea persoanei umane, noţiune periclitată în societatea de azi, doctorul devine un cosmetician sau pur şi simplu profitor de pe urma dorinţelor mai mult sau mai puţin justificabile ale unor persoane.

A avea un copil nu este totul

Unele persoane pur şi simplu nu se pot reproduce. Sunt anumite boli care prin natura lor nu pot permite maturizarea sexuală a persoanei, astfel încât acestea să poată avea copii. Pot exista anomalii anatomice sau fiziologice care nu permit ca o persoană să aibă copii. Sunt anumite defecte genetice care, deşi inexistente sau care nu sunt manifeste la părinţi, determină imposibilitatea concepţiei sau moartea copilului imediat după aceasta. Toate acestea nu înseamnă că persoanele respective sunt pedepsite sau au o vină oarecare pentru aceasta, ci că pur şi simplu nu pot avea copii, aşa cum o persoană prea tânără sau prea bătrână nu poate avea copii pentru că pur şi simplu organismul nu poate, nu pentru că ele ar avea o oarecare vină.

Spre deosebire de acestea, sunt situaţii în care există şi o anumită vină în imposibilitatea concepţiei. Infecţiile cu transmitere sexuală, apărute frecvent la cei cu o viaţă intimă dezorganizată, predispun la infertilitate atât la femei cât şi la bărbaţi. În acest caz, imposibilitatea unei afecţiuni stabile şi consecvente pentru un partener se traduce în neputinţa de a avea un copil, o persoană care este atât de neputincioasă încât depinde întru totul de afecţiunea şi dăruirea continuă a mamei, a tatălui şi a celor din jur în general.

Un alt caz în care procreerea normală este imposibilă este acela al persoanelor cu viaţă sexuală anormală, ne-naturală. Astfel, cuplurile sau persoanele homosexuale nu pot avea copii din raţionamente anatomice, fiziologice, psihologice, etc. Ele trebuie să renunţe la astfel de relaţii anormale pentru a fi capabile de reproducere naturală. Aşa cum anomaliile genetice grave nu permit crearea sau existenţa unui copil, tot la fel comportamentul deviant nu permite crearea de urmaşi.

Legătura naturală şi normală dintre bărbat şi femeie nu este doar acceptată, ci şi binecuvântată de Biserică. Ea a păstrat de la început în paginile Bibliei poemul „erotic” Cântarea Cântărilor. Pentru că viaţa viitoare presupune o comuniune supremă a persoanelor, imposibil de înţeles întru totul în această lume, Biserica a considerat că o oglindire a ei se găseşte în relaţia de iubire dintre un bărbat şi femeia lui. Tocmai de aceea o perturbare a relaţiilor fireşti de iubire reprezintă o neînţelegere a lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice, predispune la excese şi extravaganţe ce îndepărtează de Dumnezeu şi de viaţă.

Orice om poate fi părinte duhovnicesc

Nu orice fel de infertilitate înseamnă pedeapsă sau incapacitatea de a fi părinte. Istoria ne învaţă că persoane drepte şi bune nu au avut copii sau i-au primit după o perioadă de multă rugăciune. Rânduiala lui Dumnezeu se poate arăta şi în lipsa unor copii naturali. Astfel, cuplurile care nu pot, dar doresc să aibă copii pot oricând să adopte unul. Copii orfani sau abandonaţi sau care se vor avortaţi de către propriile mame pot deveni sursă de iubire şi ligand într-o familie adoptivă. Beneficiile vor fi întotdeauna de ambele părţi. Deşi în medicină se pune de multe ori accentul pe legătura de sânge, aceasta este supraevaluată în context social sau psihologic. În acest sens, cuvintele Înţeleptului sunt elocvente: „este şi câte un prieten mai apropiat decât un frate” (Sol. 18,24). Oricum, persoanele care cresc sau stau împreună tind să împărtăşească însuşirile spirituale dar şi pe cele trupeşti. Aceasta se întâmplă pentru că mai curând omul nu este, ci devine, el modificându-se şi schimbându-se pe parcursul întregii vieţi.

Deoarece legătura spirituală este uneori mai importantă, persoane singure, care se dedică întru totul lui Dumnezeu, devin părinţi şi mame pentru nenumăraţi oameni din jur. Sunt părinţi şi mame spirituale, patriarhi şi măicuţe care au crescut, au educat sau au întărit mii de oameni, ajutându-i nu doar prin lucruri materiale, deşi nici acestea nu au fost neglijate. Ei au ajutat la naşterea şi creşterea omului nou în Dumnezeu, spre viaţă veşnică, urmând modelul Sfântului Apostol Pavel care spune „Că de-aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi; că pe voi eu v-am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie” (I Co. 4,15).

Trăirea în biserică trebuie să fie continuă şi susţinută

Cunoaşterea lui Dumnezeu este un eveniment personal, este o credinţă şi o trăire unică, specifică fiecărei persoane umane. Ea nu se poate moşteni automat, ea nu poate exista fără o implicare liberă şi personală. Altfel nu se poate vorbi de o adevărată viaţă creştină, cu atât mai puţin de existenţa unei vieţi duhovniceşti.

Creştinul creşte şi se dezvoltă pentru a-L primi pe Dumnezeu, pentru a se uni nu El şi a deveni una cu El şi cu ceilalţi oameni. Idealul creştin trece de barierele propriei persoane, cuprinde ne-limitatul, el este îndumnezeirea. Iar acesta depăşeşte legile fizice pe care le cunoaştem. Dar nu este de neînţeles în cadrul iubirii.

Iubirea lui Dumnezeu pe de o parte şi deschiderea liberă a omului pe de alta permite creşterea acestuia din urmă la iubirea Celui dintâi. Ceva limitat dar personal creşte pentru a vorbi, a comunica, a deveni o persoană adevărată, plină de trăire iubitoare. De aceea, prin iubirea lui Dumnezeu, omul creşte şi se desăvârşeşte.

În acelaşi timp însă, omul se poate deschide mai mult sau mai puţin, are funcţii trupeşti sau sufleteşti care îi permit mai mult sau mai puţin apropierea de Hristos. Sunt oameni care nu se pot manifesta liber, care depind de ceilalţi, care cresc prin alţii. De la celula ou, omul cel nou care creşte în pântecele maicii sale, la prunci nou născuţi sau persoane în incapacitatea de a de manifesta liber din cauza unor infirmităţi trupeşti sau duhovniceşti, harul lui Dumnezeu se coboară peste ei cu ajutorul şi mijlocirea şi lucrarea celor din jur.

O gravidă care se roagă ajută la primirea Duhului Sfânt de către copilul pe care trebuie să-l nască. Sfintele Taine de care se împărtăşeşte pătrund şi îl sfinţesc în mod imperceptibil. Tot la fel, oamenii duhovniceşti devin mame spirituale, iar cei care nu pot sau nu vor să se roage, nu cred sau nu-L cunosc pe Dumnezeu, pot creşte pe nesimţite, pot deveni capabili la un moment dat de acceptarea Adevărului, de afirmarea acelui singur „Da” pentru Viaţă, pentru trăirea în Dumnezeu.

În acest fel înţelegem că fiecare creştin trebuie să se sârguiască şi să se nevoiască pentru practicare lucrărilor duhovniceşti, ale tainelor Bisericii care se manifestă prin acte liturgice publice sau particulare. Deşi nu trebuie să caute senzaţionalul, credinciosul nu trebuie nici să cadă în ritualism sau rutină. Aceasta ispită opusă, aceea de a renunţa la manifestarea liturgică a credinţei pentru evitarea unui sentiment de rutină, este una dintre cele mai frecvente încercări ale creştinului practicant. Deşi ea poate apărea de multe ori, creştinul nu trebuie să renunţe la viaţa Bisericii şi la actele pe care le face, chiar dacă, uneori, poate că nici nu mai crede în ele. Aceste gânduri trebuie privite ca încercări prin care se caută evitare tocmai acelor lucruri ce susţin viaţa duhovnicească. Ele ne hrănesc în mod inconştient şi ajută la creşterea sau cel puţin întreţinerea şi depăşirea unei perioade duhovniceşti mai întunecate.

Aşa cum atunci când suntem bolnavi este esenţială administrarea unei hrane adecvate care să susţină şi să ajute organismul pentru a învinge şi a se recupera după boală, tot la fel, în perioade de rutină sau plictis duhovnicesc sau oricare alt tip de maladie duhovnicească, este esenţial pentru creştin dacă nu poate să accentueze, cel puţin să nu abandoneze ritmul duhovnicesc pe care îl are.

Chiar dacă nu observă o schimbare, chiar dacă nu simte harul care îl ajută, aceasta se întâmplă pentru moment, până se va rezolva problema care a cauzat-o sau până va trece ispita. Hrana trupească acţionează, pătrunde în organism şi ne hrăneşte fără să conştientizăm prea mult sau să înţelegem modul în care o face. Şi totuşi aceasta se întâmplă de mai multe ori pe zi, de fiecare dată când mâncăm sau bem ceva.

O viaţă duhovnicească activă, cu participarea şi împărtăşirea din Sfintele Taine sunt lucruri esenţiale pentru creşterea şi dezvoltarea duhovnicească armonioasă.

Creşterea duhovnicească se face în taină

Împărăţia lui Dumnezeu că este ca „atunci când un om pune sămânţa în pământ. El se culcă noaptea şi se scoală ziua, zi de zi, iar sămânţa încolţeşte şi tot creşte, fără să ştie el cum.” – Marcu 4,26-27

Omul creşte şi se desăvârşeşte. Creştinul care merge la Biserică, cel care vrea şi se împărtăşeşte cu Sfintele Taine nu înţelege întotdeauna la modul suprem ceea ce face. Cei mai mari dintre sfinţi erau conştienţi de faptul că nu înţelegeau toate actele liturgice la care participau sau de care se împărtăşeau, dar la care nu renunţau pentru că ştiau că prin ele cresc şi se desăvârşesc şi au ajuns ceea ce mulţi dintre noi au pus pe un piedestal, ca ceva imposibil de atins. Oameni ca şi noi, sfinţii au avut în minte acest cuvânt al lui Hristos. Sămânţa este Duhul Sfânt care se împărtăşeşte omului prin actele bune pe care le face şi care intră în trupul său şi lucrează fără ca omul să conştientizeze. Marii sfinţi, deşi ei înşişi au făcut fapte extraordinare, nu au căutat minuni nemaiauzite sau experienţe extrasenzoriale, senzaţionalul sau chiar trăiri duhovniceşti excepţionale. Viaţa creştină presupune trăirea lui Dumnezeu în iubirea aproapelui, lucru care „apare” sau mai degrabă se dezvoltă prin exerciţiu duhovnicesc şi lucrarea iubirii.

Dacă din perspectivă materialistă trupul creşte şi se dezvoltă armonios printr-o hrană adecvată şi echilibrată în nutrienţi, fără surplusuri sau minusuri, însoţită de o activitate fizică susţinută, tot la fel, în plan duhovnicesc, trup şi suflet, această unitate ce alcătuieşte omul, cresc şi se dezvoltă pe măsură ce se hrănesc şi lucrează, au o activitate care permit dezvoltarea armonioasă a trupului şi a sufletului deopotrivă. De aceea, majoritatea actelor liturgice, care uneori sunt percepute eronat ca manifestându-se doar în cadrul cultului divin public, sunt lucrări care se adresează trupului şi sufletului deopotrivă, ajutându-l pe om în creşterea lui duhovnicească. De la „simpla” cruce făcută peste apa pe care urmează să o bem sau peste mâncare de post sau de dulce, în funcţie de timp şi moment, la metania din liniştea nopţii sau rugăciunea lui Iisus rostită când aşteptăm la semafor, până la mirul Mirungerii sau elementele Sfintei Împărtăşanii, toate sunt acţiuni care pun în mişcare materie şi spirit deopotrivă, creaţie care se îndumnezeieşte pe măsura deschiderii omului. Harul lui Dumnezeu nu este îngrădit de nimeni şi el se acordă total şi tuturor, deşi omul îl primeşte pe măsura deschiderii sale.

Pe măsură ce se deschide, pe măsură ce se maturizează ca trup şi suflet, omul se face tot mai capabil pentru a-L înţelege şi mai ales pentru a comunica şi a se împărtăşi din dumnezeire.