Hrană de la Dumnezeu

Cel ce dă dobitoacelor hrana lor și puilor corbilor, celor ce-L cheamă pe El. – Psalm 146,9

Dumnezeu, Creatorul lumii nu-și lasă creația la voia întâmplării, nu o supune hazardului. El nu face ceva pentru a nimici, nu aduce ceva la viață pentru a omorî. Moartea și necazurile apar ca urmări mai mult sau mai puțin directe ale păcatului. Eroarea explică oroarea, căci păcatul aduce în mod inevitabil consecințe nefaste pentru om dar și pentru natură.

Această legătura indisolubilă dintre om și întreaga creație face ca „dobitoacele” menționate de psalmist să nu însemne neapărat „animale” în sensul propriu al cuvântului. Ele sunt și oamenii care se comportă ca niște animale fără de minte, vietăți supuse simțurilor dar nu și simțirii, făpturi subjugate de ceea peste care ar trebui să domine. Astfel de oameni, care nu-L recunosc pe Dumnezeu și care sunt crude față de semenii lor, primesc totuși bunăvoința lui Dumnezeu, primesc hrană pentru viață, trăiesc și se înmulțesc, pentru ca poate cândva, să se întoarcă la Dumnezeu și să fie una cu El.

În al doilea rând sunt „puii corbilor”, sunt copiii acestor vietăți crude, sunt cei părăsiți de cei care ar trebui să-i ajute, sunt cei ignorați de cei ce ar trebui să-i iubească. Aceștia sunt cei crescuți de părinți atei sau credincioșii care nu au părinte duhovnicesc. Ei pot fi oameni în dificultate, persoane care nu găsesc răspuns la problemele lor, cei care nu găsesc ajutor sau înțelegere la aproapele lor. Într-o lume în care mașina tinde să înlocuiască omul, acesta fiind tot mai greu de găsit, există speranță. Chemarea lui Dumnezeu își va face efectul, Hristos va aduce pace și liniște în sufletul zbuciumat care Îl cheamă. Poate că cel mai mult trebuie răbdare, când se pare că rugăciunea nu-și mai are efectul, când rezultatele se lasă prea mult așteptate. Dumnezeu nu va întârzia să dea hrană puilor Săi!

Euharistie și înțelegere

Biserica nu amână pentru mai târziu împărtăşirea euharistică a copilului botezat, sub pretextul că la vârsta de 6 săptămâni copilul nu înţelege aceste Sfinte Taine. De fapt, nici la vârsta de 100 de ani nu putem înţelege cum pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, dar înţelegem totuşi că Sfânta Euharistie este lucrare a iubiri lui Dumnezeu pentru oamenii care cred în Hristos Domnul.

PF Daniel

Sursa: ZiarulLumina.ro

Donatie cu sila

Ieri mi-a venit factura la curent. Datorita faptului ca a venit mai mare ca de obicei am inceput sa o citesc mai atent si…un lucru mi-a sarit in ochi. In josul paginii, pe prima pagina sub codul de bare, dupa sloganul “ENEL alaturi de tine” apare ceva interesant intitulat “Contributie pentru sustinerea cogenerarii”. Nu redau aici tot textul cap coada insa ideea e ca in baza unei hotarari a guvernului din 2009, incepand cu 1 aprilie 2011, fiecara consumator e obligat sa dea 0,0185 lei/kwh – taxa folosita pentru “sprijinirea producatorilor de energie in scopul reducarii poluarii”.

Continuarea pe bogdan.ulea.ro

Să ne însemnăm cu semnul crucii!

Viaţa creştinului stă sub semnul crucii. La intersecţia dintre creat şi necreat, dintre Dumnezeu şi ceilalţi, dintre spirit şi materie, între lucrare şi contemplare, omul trebuie să trăiască şi să integreze toate acestea fără a le contopi sau dezintegra, fără a le confunda sau ignora. El trăieşte viaţa ca pe o răstignire între lucruri ce par contrare, dar care se unesc în mod esenţial în fiinţa lui intimă. Doar prin păcat aceste realităţi par ireconciliabile, ele de fapt aparţinând omului ca o realitate fiinţială.

Astfel, vrând-nevrând, crucea este o constantă în viaţa omului şi de aceea trebuie asumată cu mult mai mult de către creştin. Fără cruce, o persoană nu se poate numi creştin, nu cunoaşte sau pur şi simplu nu a înţeles învăţătura lui Hristos. Creştinii au simţit de la început importanţa covârşitoare a crucii, însemnându-se cu ea la fiecare lucru nou început, plecând de la o nouă zi care răsare, până la binecuvântarea pâinii pe care o frânge la masă. Crucea este la răscruce de drumuri, la gât sau pe perete şi ori de câte ori creştinul o vede, se însemnează şi el cu semnul care-i defineşte existenţa. Astfel, el face cruce corect şi cuviincios atunci când trece pe lângă o biserică, fie că se plimbă, este în maşină, troleibuz sau tramvai. Bucuria de a revedea casa lui Hristos reaminteşte vocaţia de răstignire a creştinului. În faţa unei troiţe sau la auzul clopotului sau a toacei, creştinul se însemnează cu semnul crucii. În acest mod, nu doar el însuşi se va însemna cu crucea, dar şi ceilalţi care văd se vor însemna, întărind în mod tăcut comuniunea care trebuie să existe între creştini, dar care s-a diminuat poate din frica de a nu te vedea vecinul predecembrist. Şi acum se mai păstrează o oarecare timiditate în privinţa însemnării cu semnul crucii în public. Credinţa este pusă la zid tot mai des şi prin mijloace tot mai diverse, încât însemnarea cu semnul crucii devine o metodă de mărturisire şi un manifest de credinţă.

Credinciosul însemnează cu semnul crucii şi toate lucrurile din jur. El face cruce peste mâncare după rugăciunea pe care o rosteşte înainte de masă. Aşa cum adună degetele când se închină, în acelaşi mod credinciosul binecuvântează masa, casa, lucrurile, persoanele pe care le iubeşte, fie fiu, fiică, soţ, soţie, prieten sau duşman. Creştinul îşi face cruce atunci când cască, după cuvintele Sfântului Macarie Egipteanul, care citează o tradiţie mai veche: “Unii dintre demoni stau pururi. Cu crucea însemnăm organul bolnav sau partea corpului care ne doare. În preajma celor ce citesc şi încearcă, luând adesea motive chiar din Sfintele Scripturi, să le distragă mintea şi să le strecoare gânduri viclene. Uneori îi împing la căscat şi la somn greu chiar mai mult decât de obicei… Pentru a evita acest lucru, cei care cască îşi pecetluiesc gura cu semnul Sfintei Cruci, urmând o veche tradiţie…”.

Pe scurt, crucea este armă asupra diavolului şi nădejde a mântuirii noastre şi de aceea ea trebuie folosită ori de câte ori simţim nevoia.

Un marș al diversității de existență anormală

Nedreptățirea normalității pe motive de discriminare sexuală

În săptămâna în care copiii își sărbătoresc ziua lor internațională, minoritățile sexuale doresc să se manifeste în public. Într-un timp în care ar trebui să domine inocența și puritatea, bărbați efeminați și femei dezinvolte petrec sau vizionează filme specifice, urmând ca sâmbătă să parcurgă un marș al diversității de existență anormală.

Minoritățile sexuale au invitat și politicieni pentru a îmbogăți colorația acestor evenimente publice. Aceștia ar trebui să le apere drepturile. În condițiile în care unele țări din Europa au interzis astfel de manifestări în locurile publice, în România ele se vor desfășura sub protecția autorităților și cu sprijinul primit de la diferite ambasade din țări occidentale.

Deși susține aceste manifestări, europarlamentarul PDL Monica Macovei se scuză că nu va participa la ele. Ceilalți politicieni români sunt mai rezervați. O exprimare fermă a propriului punct de vedere sau dovada unei verticalități morale ar putea fi baza unor acuzații de intoleranță din partea vestului emancipat sexual. Chiar la începutul lunii mai, Peter Vidmar, dublu olimpic în aur și numit șef al echipei olimpice a SUA pentru Olimpiada din 2012, a trebuit să demisioneze pentru suportul său material și susținerea unor demonstrații din 2008 împotriva mariajului între persoane de același sex. El nu a putut să nu se implice și a declarat că „este benefic pentru societatea noastră să aibă o definire tradițională a căsătoriei”, potrivit USA Today. Dar autoritățile nu au acceptat exprimarea unor opinii personale asupra unor probleme controversate, cu atât mai puțin rolul de activist pentru drepturile civice. Așadar, o persoană cu funcție publică nu poate avea o părere personală, cu atât mai puțin să susțină o cauză care ar fi împotriva unui anumit trend. Deși unele realități sunt așa cum sunt deși ele sunt răsturnate și etichetate ca normale, anormalul nu va fi niciodată acceptat ca normal de către omul firesc.

Statele care au arătat o atitudine mai tolerantă față de homosexuali se confruntă acum cu noi și noi probleme. Pe lângă problema legalizării căsătoriilor sau a parteneriatului civil între persoane de același sex, apare fenomenul îndoctrinării copiilor de pe băncile școlilor. Acest lucru a fost exprimat în mod direct și nevoalat de către Daniel Villarreal, un activist homosexual din SUA. Pe lângă faptul că susține recrutarea de copii în campaniile publicitare pro-gay, Villarreal afirmă că „noi vrem ca educatorii să predea generațiilor viitoare de copii acceptarea sexualității deviante. De fapt însuși viitorul nostru depinde de acest lucru”, conform LifeSiteNews.com. El speră ca viitorul să aducă nu doar mai multă acceptare din partea lumii, dar și practicarea homosexualității de către tinerii care acum sunt educați în acest spirit. Villarreal mai afirmă faptul că el și mulți alții „vor să îndoctrineze, să recruteze, să învețe și să expună copiii la sexualitatea deviantă”, fără a vedea ceva rău în acest lucru. Ceea ce în trecut doar se prevedea, acum se propovăduiește în mod public ca deziderat.

Homosexualitatea nu este genetică, ci este o alegere conștientă

În România, lucrurile nu au luat încă o turnură anormală. Majoritatea românilor nu acceptă să stea în preajma unui homosexual și mai mult de jumătate din tineri nu agreează ideea unui prieten gay. Deși cauzele homosexualității sunt multiple, nu s-a dovedit un factor genetic ce ar determina aceasta, chiar dacă studiile au fost făcute de cercetători homosexuali. Aceste atracții emoționale și/sau sexuale față de persoane de același sex apar ca urmare a unui complex de împrejurări, pornind de la un mediu familial nefuncțional, abuzuri sexuale în copilărie sau influențe primite din mediul social sau propagandistic. În acest sens, este recunoscut faptul că unii băieți crescuți de mame singure prea iubitoare sau într-o familie în care tatăl este absent emoțional au tendința de a fi mai efeminați. Psihologul Thomas Brecht susține faptul că „homosexualitatea este strâns legată de impulsurile psihologice greșit direcționate, de modurile de comportament nepotrivite și de problemele psihodinamice care ating profunzimile personalității. Însă toate influențele exterioare nu-i pot face pe oameni homosexuali, căci „orice homosexual este pe deplin răspunzător de comportamentul său, adică de discernământ”, după cum au concluzionat doctorii participanți la Congresul Mondial de Psihiatrie de la Rio de Janeiro din 1994.

În acest sens, la întrebarea dacă homosexualii se pot schimba, răspunsul este „Da”. Site-ul homosexualitate.ro aduce numeroase mărturii cu privire la rezolvarea acestei probleme care este posibilă, deși necesită timp și voință. Homosexualitatea nu este un dat, ea nu aparține firii umane. Aceasta se poate observa și din faptul că nu toți cei care sunt atrași de persoane de același sex cred că s-au născut așa, nu toți sunt mulțumiți de condiția lor și caută să-și schimbe înclinația pentru a putea avea o viață normală. Așa cum un comportament sexual se învață și se consolidează, tot la fel el poate fi canalizat spre o direcție naturală.

Biserica nu poate aproba nicioadată păcatul

Biserica Ortodoxă nu poate aproba homosexualitatea. Ea apără ființa umană de tot ceea ce o dezumanizează. Deși Biserica nu impune legea într-o societate pentru că nu dorește să îmbisericească lumea cu forța, ea este și rămâne inima și conștiința lumii. Ea va proclama întotdeauna normalul și va propovădui nu doar ceea ce este mai bine omului în relația sa cu Dumnezeu, dar Biserica va arată întotdeauna ceea ce omul trebuie să facă pentru a fi fericit în relația cu ceilalți oameni, denunțând atitudinile care au efecte nocive asupra societății în general și a persoanei în particular.

Biserica nu va aproba niciodată păcatul. Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu spunea că „se cuvine să precizăm că poziţia noastră, a Bisericii, este spirituală şi morală. Din punct de vedere juridic suntem pentru toleranţă. Compătimim pe aceşti fraţi în suferinţa lor, dorind sincer să le venim în ajutor şi ne rugăm pentru dânşii. Dar, nu putem fi nicidecum pentru legalizarea răului, a păcatului. Nu putem spune: „răului – bine şi binelui – rău” (Is. 5, 20).” Aceasta nu pentru că a hotărât-o cineva anume, ci pentru că pur și simplu păcatul este ceva nenatural. Homosexualul încearcă prin atitudinea lui să-și depășească firea limitată nu prin supranatural, așa cum propovăduiește Biserica, ci prin ne-natural. Dacă omul este chemat la viețuirea supralogică prin credință, prin păcat el face lucrurile ilogice și anormale.

În ciuda faptului că toți oamenii sunt păcătoși, păcatul nu trebuie acceptat niciodată. Omul, chiar dacă a făcut păcatul, caută în mod natural să-l ascundă, să se debaraseze de el, să nu se identifice cu el și, mai ales, să nu-l mai repete. Astfel, Biserica acceptă și nu numai că recomandă lăsarea păcatului, dar ea îl primește pe păcătosul care se pocăiește. În același timp, Ortodoxia nu va accepta păcătosul care nu numai că nu vrea să se pocăiască, dar se și mândrește cu păcatul său, defilând pe stradă, în văzul lumii, trâmbițând falnic dorința lui falică.

Atitudinea creștinului față de homosexuali trebuie să fie atitudinea lui Hristos

Atitudinea credinciosului față de persoanele homosexuale trebuie să fie atitudinea lui Hristos. Ele nu trebuie să aprobe în nici un caz păcatul, dar trebuie să se poarte cu iubire față de păcătos. Păcatul este un lucru ilogic, care nu se poate înțelege, nu i se vede rostul, dar atitudinea față de păcătos trebuie să reflecte vocația hristică a omului. „Creștinul trebuie să se roage pentru omul căzut și nu să-l osândească” scrie Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard într-un studiu despre sexualitate. El trebuie să arate că doi bărbați pot fi prieteni buni fără a se recurge la comportamente distructive. Atitudinea de ostilitate, de violență fizică sau verbală nu fac cinste ucenicului lui Hristos, cel care a spus că prin dovedirea iubirii se recunoaște calitatea de ucenic al Lui. Deși trebuie dezaprobat public și în mod persistent păcatul, cel care se pocăiește trebuie primit cu dragoste și cu tot suportul moral și duhovnicesc de care are atâta nevoie pentru a putea depăși această atracție anormală. Doar prin participarea activă la viața Bisericii omul își poate schimba înclinațiile păcătoase, ajungând la adevărata descoperire și împlinire a sinelui.