Creştinul se închină la icoană

În cuvintele Sfântului Apostol Pavel, credinţa reprezintă „încredinţarea lucrurilor nădăjduite, este dovada lucrurilor nevăzute (Ev. 11,1)”. Astfel, credința creștină nu se prezintă ca o materie de opțiune, o decizie arbitrară a omului de a crede sau nu ceva ce poate exista sau nu. Ci credința este o altă modalitate de cunoaștere a unei realități care este, dacă care se manifestă în mod incomplet sau nevăzut. În acest sens, credința cuprinde în esența ei realitatea întreagă, mai presus de timp sau spațiu, mai presus de văzut sau nevăzut.

Reflexia acestei credința se face tocmai prin icoana care există în Biserică. Icoana înfățișează realități care au fost sau care vor fi, lucruri văzute sau pământești alături de elemente care nu se văd în mod obișnuit, duhovnicești. Așa cum lumina necreată a lui Dumnezeu luminează peste fețele sfinților Săi, ei făcându-se mărturisitori și imagini ale ființării Lui mai presus de existență, tot la fel și icoana reflectă realități nevăzute ale vieții duhovnicești. Ea este o mărturie a vieții Bisericii ca prezență vie și lucrătoare a lui Dumnezeu în sfinții de pe pământ.

Creștinul nu poate fără icoană. El nu mai este creștin în lipsa icoanei ca reflectare a credinței și vieții lui. Necesitatea icoanei nu provine din rațiuni estetice sau practice. În acest sens, icoana este frumoasă nu prin atributul ei de a fi sau nu operă de artă, ci prin conținutul ei dogmatic. De aceea, Paul Evdokimov spunea că „icoana nu poate fi niciodată «frumoasă»; frumusețea ei cere o maturitate duhovnicească spre a fi recunoscută ca atare”.

Atunci când cumpără o icoană, creștinul trebuie să fie conștient că el nu achiziționează o operă de artă sau o ilustrație biblică, ci o manifestare văzută a credinței lui. De aceea, prin atingerea de icoană, prin sărutarea ei, creștinul se unește și cinstește pe Hristos, chipul văzut al Dumnezeului nevăzut, afirmă realitatea posibilității de unire plenară cu Dumnezeu. Prin icoană, creștinul intră în relație directă și personală cu adevăratul Dumnezeu. Icoana nu este nimic prin sine, prin natura ei de lemn, ou, aur, argint sau alte minerale și substanțe; însă icoană este fereastră și legătură cu spațiul credinței. Icoana este reflectarea măreției de necuprins și negândit a lui Dumnezeu prin elemente materiale. De aceea, în Ortodoxie statuile nu și-au găsit locul, expresivitatea tridimensională fiind infinit mai săracă decât taina cuprinsă în limbajul icoanei. A treia dimensiune a icoanei este reprezentată de infinit, dimensiunea necuprinsului.

Casa fiecărui creștin trebuie să aibă un loc rezervat icoanei. Simbolic, acesta poate fi orientat spre Răsărit, căci icoana este locul care reflectă și face să răsară lumina necreată. Dar icoana se poate așeza oriunde economia spațiului o încadrează cel mai bine. Ea nu trebuie să fie disociată de celelalte lucruri din cameră, creștinul trebuind să armonizeze în mod potrivit lumea văzută cu  cea nevăzută, trebuie să fie ligand și mijlocitor între cele două realități care nu sunt opoziție, ci în strânsă și permanentă conexiune. În același timp, icoana nu trebuie să fie alături de alte simboluri religioase sau obiecte de artă nereligioasă. Acestea, în măsura în care au o anumită valoare pentru deținător, trebuie rânduite în așa fel încât să evidențieze rolul cu totul aparte al icoanei.

Icoana nu trebuie luminată din exterior. Ea luminează spațiul prin conținutul ei, prin reflexia luminii nevăzute pe care o realizează. În schimb, înaintea icoanei trebuie să lumineze candela, ca prezență permanentă a omului înaintea lui Dumnezeu, ca dragoste ce arde pentru Ortodoxie, ca lumină a faptelor bune ce reflectă credința. Astfel icoana este prezența strălucirii imateriale a lui Dumnezeu care aprinde inima omului credincios.

Casătorie completă

Căsătoria trebuie să fie şi dragoste care nu se sprijină doar pe imboldul trupului sau pe atracţia sufletului, ci se sprijină şi pe Duhul Sfânt… Vai de tânărul sau tânăra care se vor hotărî să se căsătorească şi să experieze căsnicia lor doar ca oameni duhovniceşti, adică doar după duh, doar ca iubire! Vai de ei! O asemenea nuntă va fi un eşec.

Simeon Kraiopoulos

 

Infailibilul OMS greşeşte. WHO is wrong?

OMS a greşit în gestionarea pandemiei de gripă porcină A/H1N1

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a făcut greşeli grave de comunicare în gestionarea pandemiei de gripă porcină AH1N1 – aceasta este concluzia la care a ajuns comitetul de experţi din OMS, care a prezentat joi un raport al întregii situaţii. Totuşi, nu s-au găsit dovezi privind un interes comercial care să fi influenţat recomandările organizaţiei, transmite Reuters.
Comitetul de experţi a fost creat la începutul acestui an, chiar de OMS, ca răspuns la criticile că organizaţia ar fi fost influenţată de unele laboratoare farmaceutice pentru a declara prima pandemie a secolului. 

Raportul recunoaşte că nu s-a găsit “niciun element care să arate că recomandările sau deciziile OMS ar fi fost influenţate de interese comerciale”, dar critică “lipsa unor proceduri suficient de solide, sistematice şi transparente pentru a identifica şi gestiona conflictele de interese în rândul experţilor consultaţi”.
Potrivit raportului, “în numeroase privinţe, OMS s-a achitat bine de sarcinile sale în timpul pandemiei, dar s-a confruntat şi cu dificultăţi sistemice şi a demonstrat o serie de carenţe”, printre care şi faptul că nu a furnizat elemente de orientare în timp în toate limbile oficiale ale organizaţiei.

Sursa: Antena3.ro

Postim şi pentru ca să ne împărtăşim mai des

În această perioadă când reducem hrana materială, sporim hrana duhovnicescă, prin citirea cărţilor sfinte, prin înmulţirea rugăciunilor şi, mai ales, prin împărtăşirea mai deasă. Ne împărtăşim mai des cu Hristos nu numai sâmbăta şi duminica, atunci când se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, ci şi atunci când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite. Ne împărtăşim mai des cu Hristos ca să simţim prezenţa lui vindecătoare şi sfinţitoare în noi, care ne ridică din moartea păcatului şi ne dăruieşte bucuria Învierii.

PF Daniel

Sursa: ZiarulLumina

Rugăciune

Cu calm şi resemnare, plasându-mi încrederea, o, Doamne, în bunătatea Ta imuabilă, vreau să mă supun tuturor eventualităţilor destinului. Fii stânca mea, Doamne! Fii lumina mea! Fii pentru totdeauna refugiul unde va veni să-şi caute adăpost încrederea mea.

Ludwig van Beethoven

Liturghia Darurilor este pentru cei ce vor să se împărtăşească mai des

Postul Sfintelor Paşti are una dintre cele mai aspre rânduieli din timpul anului bisericesc. Astfel, în această perioadă, creştinii ajunează în timpul zilelor de rând, adică nu mănâncă nimic până la apusul soarelui, iar sâmbăta şi duminica se dă dezlegare la untdelemn şi vin. Şi pentru că există o incompatibilitate a Sfintei Euharistii cu postirea (deplină), după cum se exprimă Alexander Schmemann, Sinodul de la Laodiceea din 343, prin canonul 49, interzice săvârşirea Sfintei Liturghii în timpul Postului Mare, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, când postul este mai uşor şi nu se face ajunare. În ciuda acestui fapt, erau unii creştini care, deşi ajunau, vroiau să se împărtăşească şi în celelalte zile ale săptămânii. În legătură cu acest lucru, Părintele Teofil Părăian spune că atunci, Sfânta noastră Biserică, pentru a-i mângâia pe credincioşi, pentru a-i ajuta pe credincioşii care doresc să se împărtăşească mai des decât sâmbăta şi duminica, a dat această posibilitate prin Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Timpul săvârşirii acestei liturghii a fost reglementat de către canonul 52 de la Sinodul Quinisext din 692, când se precizează că ea se poate săvârşi în orice zi din postul mare, cu excepţia zilelor de duminică, de sâmbătă şi de Bunavestire. Astfel, Liturghia Darurilor vine să umple lipsa împărtăşirii frecvente simţită acut de credincioşi în timpul postului mare. De aceea, Alexander Schmemann consideră că Euharistia obştească şi plină de bucurie a zilei Domnului a fost «extinsă» în totalitatea timpului şi vieţii omului.

Creştinii care au cerut împărtăşirea şi în celelalte zile ale săptămâni din Postul Mare aveau o înţelegere profundă a adevăratei vieţuiri creştineşti, lipsită de falsa smerenie a îndepărtării voite şi conştiente de Sfintele Taine, mai ales în acest timp de intensă trăire duhovnicească. Fiind conştienţi că nu pot nimic şi ei înşişi sunt nimic fără Hristos, ei doreau unirea cu El în fiecare zi. În restul anului bisericesc, creştinul mănâncă dimineaţa din trupul şi sângele lui Hristos, se uneşte cu El, având grijă ca pe parcursul întregii zile să păstreze gândul şi voia Lui, să se facă mâinile lui Hristos care lucrează în lume, să fie prezenţa vie a lui Hristos prin faptele bune pe care le face. Astfel, creştinul se uneşte cu Hristos şi lucrează împreună cu El la propria mântuire, dar şi a celorlalţi. De aceea, chiar dacă ajunează, credincioşii nu vor să se despartă de Cel dorit al lor, singurul pentru care luptă şi pentru care îşi strunesc trup şi suflet.

Participarea la Liturghia Darurilor are un caracter special, pentru că, în cuvintele lui Alexander Schmemann, nicăieri nu găsim mai bine şi mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii şi al Postului Mare decât în zilele Împărtăşaniei de seară – nu numai sensul Postului, ci şi al Bisericii şi al vieţii creştine în totalitatea ei.

Liturghia Darurilor nu este o liturghie propriu-zisă, ci ea este mai degrabă vecernia, slujba de seară, unită cu împărtăşirea. De aceea ea are o rânduială deosebită, diferită de a celorlalte liturghii. Acum predomină foarte mult liniştea şi atmosfera smerită, ca necesităţi de înţelegere a tainei.

În anumite momente specifice, un clopoţel va anunţa evenimente importante. Atunci, fiecare creştin va îngenunchea evlavios, în linişte şi rânduială, până când sunetul clopoţelului se va auzi din nou. Cu privire la acest lucru, Pr. Lect. Dr. Petru Pruteanu precizează că la ruşi, fiecare aşezare în genunchi făcută la sunetul clopoţelului în cadrul aceste Liturghii înseamnă obligatoriu şi punerea frunţii la pământ, pentru a arăta măreţia tainei ce nu poate fi văzută şi cuprinsă. Deşi acest gest nu este prevăzut nicăieri el nu este greşit, dar nici nu trebuie absolutizat. În alte momente, preotul va face câte trei metanii în sfântul altar, îndemnându-i şi pe credincioşi să îl urmeze în cinstea pe care o aduce Sfintelor Taine.

Împărtăşirea se face ca de obicei, după Tatăl nostru… La sfârşit, cei care nu s-au pregătit pentru a se împărtăşi, vor lua anafură.

 

Libertatea în sfat

Omul nu trebuie, neapărat,  să urmeze sfaturile pe care le dăm noi, ca să nu dea greş… Se întâmplă ca cineva să greşească tocmai când doreşte să nu facă greşeli.

Simeon Kraiopoulos