Cine intră în Sfântul Altar?

Altarul este locul din Biserică în care prezenţa lui Dumnezeu este simţită mai intens. Aici se află mormântul lui Hristos – Sfânta Masă, cu semnul biruinţei asupra morţii – cinstita cruce, cu învăţătura şi propovăduirea Sa – Evanghelia, şi mai ales, Hristos este prezent Însuşi cu Trupul şi Sângele Său în Sfânta Euharistie. Astfel Dumnezeu deveni mai perceptibil aici mai ales pentru cel care este pregătit să-l cunoască mai intens.

Pe măsură ce intră în Biserică, omul este îndrumat şi creşte treptat spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Ajungând în faţa Sfântului Altar, credinciosul contemplă Împărăţia lui Dumnezeu prin icoanele de pe catapeteasmă. Tâmpla, nume alternativ, nu este doar un perete despărţitor, dar mai ales o fereastră ce ilustrează realitatea duhovnicească din altar. Aceasta se întâmplă pentru că simbolul ilustrează cel mai adevărul spiritual, dar şi pentru faptul că, în această viaţă, cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este limitată, ea evoluând şi crescând, desăvârşindu-se abia în viaţa de după, abia când se intră şi se trece de peretele ce ne desparte de Împărăţia lui Dumnezeu.

Aşa cum doar Moise s-a urcat pe munte pentru a primi tablele legii, tot la fel, numai preotul, cel ce caduce jertfa cea fără de sânge şi se roagă pentru pogorârea Duhului Sfânt, are voie să intre în altar.

Ceilalţi credincioşi intră în altar ca o pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu doar în două rânduri. Atunci când se botează, neofitul este închinat şi trece prin altar pentru a şti şi a se pregăti pentru viaţa cerească ce îi este arătată. O altă ocazie în care credinciosul trece şi se închină în Sfântul Altar este atunci când biserica se sfinţeşte, când ea încetează a mai fi o simplă construcţie şi se botează în Duhul Sfânt ce o va umple de acum înainte. Prezenţa vie a Duhului Sfânt în Biserică l-a făcut pe prorocul David să spună că „în Biserica slavei Tale, Doamne, în cer mi se pare a sta”.

În restul timpului, credinciosul, fie el bărbat sau femeie, nu poate intra în Sfântul Altar. Însă, din motive practice, cei care ajută sacerdoţilor în slujba lor sunt binecuvântaţi şi abia apoi ei sunt lăsaţi să intre în altar. Lor li se face rânduiala „purtătorului de făclie”, fiind învăţaţi regulile specifice de comportare în sfântul altar. În mănăstirile de maici se rânduiesc unele mai evlavioase care să se ocupe de curăţenia şi rânduiala în Sfântul Altar.

Există diferite concepţii populare care interzic cu totul pătrunderea femeii în altar. Aceasta s-ar explica prin faptul că femeia ar fi păcătoasă prin sine, că ea a adus păcatul în lume. Trebuie precizat faptul că prin venirea lui Hristos în lume şi naşterea Lui dintr-o fecioară, Maria fiind cinstită mai mult decât oricare alt sfânt, firea femeiască a fost restaurată, ea devenind întru totul egală ca demnitate bărbatului. Deşi există rânduieli speciale pentru bărbaţi şi femei, acestea apar mai mult din necesitate practică, din diferenţele „fiziologice” inerente împărţirii firii umane în bărbătească şi femeiască.

Astfel în altar, în afară de slujitori, ar trebui să intre doar paraclisierul, fie el bărbat – în parohii şi mănăstirile de călugări – sau femei – în mănăstirile de maici. Acesta ştie rânduiala şi comportamentul ce trebuie avut în Altar, el este capabil de evlavia cuvenită acestui loc sfinţit.

Fii om pentru altcineva…

Nu fi om decât pentru altcineva, renunţă să mai fii pentru tine însuţi! Pentru tine nu mai există fericire şi bunăstare decât în interiorul tău, prin arta ta. Of, Doamne, dă-mi puterea de a mă învinge prin mine însumi! De acum înainte, nimic nu mai trebuie să mă ţină înlănţuit de viaţă.

Ludwig van Beethoven

* Textele de Ludwig van Beethoven sunt reproduse după traducerea lui Andrei Alexandru Căpuşan din lucrarea Carnets intimes, Ludwig van Beethoven, Editions R.-A. Correa, Paris, le 4 avril, 1936, publicată în Historia nr. 110, februarie, 2011.

Naţionalism agresiv?

Hristos a venit să mântuiască nu ţări, ci pe oameni. O ţară îşi dobândeşte însemnătatea de la cei ce locuiesc într-însă. Şi de ce folos este o ţară mare pentru nişte oameni răi? Ei sunt ca nişte spini într-o ţarină nesfârşită.

Nicolae Velimirovici