Lumânarea este aprinderea comuniunii spre lumină

Iisus Hristos este lumina lumii. El este soarele dreptăţii. Dacă înainte de El poporul umbla în întuneric, bâjbâind despre natura şi voia lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos Îl vedem pe Dumnezeu, îi înţelegem gândul şi lucrarea Lui cu lumea. Cu cât se apropie mai mult omul de Dumnezeu, prin adevărata gândire şi dreapta vieţuire, cu atât omul îşi înţelege mai mult rostul pe pământ, nefiind stăpânit de frici şi nelinişti. El se află în lumina bucuriei şi a păcii.

În Biserică se foloseşte foarte mult lumânarea. Ea este folosită pentru iluminat, având şi o simbolistică specială. În procesiuni, ea este purtată înainte de către diaconi ca înainte-mergători ai soborului. Aşa cum Ioan Botezătorul a trăit şi a propovăduit înaintea lui Hristos, pregătind şi luminând calea către El, tot la fel diaconul, ca cel mai mic, lucrează şi pregăteşte calea celui mai mare.

Lumânarea reprezintă şi simbolismul persoanei. Aşa cum lumânarea din fibre de bumbac învăluite de ceară se arde pentru a da lumină şi căldură, tot la fel, o persoană cu sentiment şi raţiune tare îmbrăcate într-un trup moale este animată de o voinţă înflăcărată dar plăpândă pentru a-şi manifesta lumina caldă a iubirii pentru ceilalţi.

Lumânări se aprind la evenimente speciale din viaţa omului. La Botez şi la Cununie se folosesc lumânări speciale, ţinute de naşi, pentru că aceştia sunt ca nişte faruri luminătoare pentru cei păşesc într-un nou stil de viaţă. Dacă la Botez, o nouă persoană se naşte în trupul viu al lui Hristos, vazându-L şi cunoscându-L pe Acesta prin intermediul naşilor, prin Cununie, două fiinţe renunţă la egoismul individului de a fi sigur şi participă la comuniunea de iubire, care prin dăruire şi primire de iubire nasc noi persoane spre iubire.

La înmormântare nu se aprind doar câteva lumânări speciale. La acest eveniment special din viaţa omului se aprind lumânări nenumărate. Acum, omul singur, dar luminat de faptele sale, pătrunde într-o nouă viaţă, intră în comuniunea nemijlocită cu Hristos. De aceea, lumânările aprinse la cu prilejul înmormântării sunt simboluri ale faptelor bune săvârşite în viaţă. Rudele şi prietenii aprind lumânări pentru cei pe care i-au iubit, pentru cei de care au fost iubiţi, pentru cei care au fost ca o lumină călăuzitoare prin faptele lor bune, prin prezenţa lor binefăcătoare.

Lumânări pentru vii şi morţi se aprind în locuri special amenajate la biserici. Ele sunt spre mulţumire sau cerere. Sfântul Serafim de Sarov aprindea câte o lumânare pentru fiecare suflet din pomelnicul lui pentru care se ruga.

Deşi este un lucru folositor, lumânarea nu este o magie. Ea nu se aprinde la şapte biserici sau vindecă de boală. Ea nu înlocuieşte milostenia şi faptele bune, rugăciunea sau recunoştinţa exprimată în mod direct. Ea doar acompaniază şi luminează comuniunea dintre oameni, fie ei vii sau morţi, sau dintre om şi Dumnezeu.

Oricât ne-ar bucura prezenţa unei lumânări, sunt locuri sau timpuri când folosirea lor nu este indicată. Astfel, lumânarea nu trebuie aprinsă decât în locuri special amenajate şi supravegheate, fie că este acasă, la biserică sau cimitir. Dintr-o evlavie înflăcărată se poate ajunge la mistuiri incendiare cu pierderi materiale, umane sau spirituale. Nu trebuie confundată lăsarea în voia lui Dumnezeu cu neglijenţa, uitarea, ignorarea sau, mai rău, ispitirea providenţei divine.

Tot din raţiuni practice nu se foloseşte lumânarea la spovedanie. Pur şi simplu nu îşi are rostul. Deşi este un subiect tabu sau chiar smintitor pentru unii, nu se foloseşte lumânare nici în vederea împărtăşirii. Sunt destule lumânări în biserică astfel încât aprinderea altora devine inutilă. În plus, circuitul persoanelor care se împărtăşesc poate fi uneori dezorganizat, putându-se provoca diferite accidente din neatenţie. Mai mult, preotul şi credinciosul, care ar trebui să se concentreze la actul comuniunii, pot fi perturbaţi de focul unei lumânări ce tinde să se împărtăşească şi din ceea ce nu i se cade. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, creştinul se apropie de Sfântul Potir cu mâinile ţinute în chipul crucii în dreptul pieptului, ca o înclinare totală a inimii spre iubirea ce merge până la jertfă. Credinciosul renunţă la lumina materială pentru a se împărtăşi de lumina vie a prezenţei lui Hristos din Sfintele Taine. Astfel, împărtăşindu-se din Lumină, creştinul va putea fi lumină pentru lume prin viaţa şi faptele sale.

Relaţia cu Dumnezeu este naturală

Dar era mai dinainte în cetate un bărbat, anume Simon, vrăjind şi uimind neamul Samariei, zicând că el este cineva mare. – Fapte 8,9

Vestea despre iubirea lui Dumnezeu care se face om pentru a lumina şi a da sens vieţii omului nu vine într-un teritoriu virgin. Înainte de asta, fiecare om experimentează mai mult sau mai puţin deşertul păcatului, al necunoaşterii şi al înşelării lui Dumnezeu. Omul se lasă vrăjit, uimit şi minţit de grozava înfăţişare a păcatului, de aparenta lui bunătate şi dulceaţă. Dar fumul dispare, păcatul se risipeşte. Lăsând doar amărăciune şi dezgust. Şi cu istoria experienţei, omul alege o alergare continuă după fum şi visare sau aşteptarea şi chemarea adevăratei vieţi şi bucurii.

Cu cât petrece mai mult în păcat, cu atât omul devine mai incapabil de a-L primi şi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă te obişnuieşti prea mult cu minciuna, cum vei mai recunoaşte adevărul?! Şi astfel omul va cădea de multe ori de la închinarea cea dreaptă, va ajunge ca samarinenii ce erau însetaţi de apă vie.

Pierzând legătura cu Dumnezeu prin păcat, omul cade uşor şi de la dreapta închinare, nu mai ştie cum şi ce este Dumnezeu, nu-şi cunoaşte sensul şi rostul. Omul mai păstrează un simţ al supranaturalului, fără însă a-i putea da o logică, fără a-l înţelege. Astfel că omul devine foarte uşor impresionat de cel ce, prin diferite practici mai mult sau mai puţin obscure, produce efecte speciale, senzaţii magice. Deşi acestea nu au scop sau sens prin sine, ele produc uimire, vrăjind mintea privitorului. Este ca un foc de artificii care, pe cât de repede apare, tot la fel şi dispare, lăsând în urmă doar fum şi cenuşă.

Fie că se face sau nu cu ajutorul tehnologiei, vrăjirea lumii nu caută decât senzaţionalul, fantasticul, totul pentru a-ţi distrage atenţia de la naturalul relaţiei cu Dumnezeu, de la contactul cu cel ce cu adevărat este mare, dar capabil şi dornic pentru o vieţuire naturală cu omul.

Teologie fără riscuri

Filosofează-mi despre lume, sau despre lumi, despre materie, despre suflet, despre naturile raţionale mai bune sua mai rele, despre învierea morţilor, despre judecata de apoi, despre recompensele şi pedepsele de atunci, despre patimile lui Hristos. Căci nici de izbuteşti în aceste chestiuni nu este fără de folos şi nici dacă greşeşti nu este primejdios.

Grigorie de Nazianz

Iisus este Bucuria inimii

Şi toată ziua, în templu şi prin case, nu încetau să înveţe şi să binevestească pe Hristos Iisus. – Fapte 5,42

Dacă Iisus îşi începe propovăduirea cu Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor, apostolii Lui propovăduiesc: Bucuraţi-vă, Iisus vine!

Trăind puţin timp în preajma unui om cu carne şi oase care umbla şi propovăduia, apostolii descoperă devreme taina Împărăţiei Cerurilor. Ei încep să vadă şi să cunoască iubirea lui Dumnezeu care merge pe pământ, chemându-l pe om la lumina cunoştinţei şi a împlinirii. Apostolii simt lucrarea lui Dumnezeu, participă la viaţa cerească. Deşi în trup şi cu neputinţe, apostolii se bucură şi trăiesc cu Hristos cel înviat şi înălţat la cer, dar prezent pururi cu ei prin Duhul Sfânt. Şi această bucurie nu o poate lua nimeni. Nu o pot fura fariseii care îi bat şi le interzic să mai înveţe despre Hristos. Nu o pot întrista foamea şi setea îndurate în lungile şi dificilele călătorii misionare în ţinuturi barbare. Nu o pot alunga crucile şi caznele la care au fost supuşi până la moarte. Această bucurie a învins lumea!

Având această bucurie înlăuntrul lor, apostolii nu pot să o ascundă. Nu pot să nu o împărtăşească, să nu o spună celuilalt. Şi tocmai pentru că ea este contagioasă, ei nu pot să nu o predice cu timp şi fără timp, în spaţii special amenajate sau în locaşuri improvizate. Ei spun mereu despre marea bucurie, despre vestea cea bună, despre Iisus Hristos.

Bucuria este atât de mare, încât omul este propovăduit în templul lui Dumnezeu şi Dumnezeu se descoperă în casa omului. Tocmai pentru că în Iisus Hristos omul se face locaş dumnezeirii, apostolii dau vestea cea bună: Şi tu Îl poţi primi pe Dumnezeu! Şi tu poţi deveni una cu El! Bucură-te, Dumnezeu vrea să petreacă în inima ta!

„O răzmeriţă stilistă”

După cum se ştie, urmând exemplul ţărilor apusene, Biserica Ortodoxă Română a adoptat în anul 1922 calendarul gregorian, prin adăugarea a 13 zile la data din calendarul iulian – aşa-zisa reformă stilistă. Unele biserici ortodoxe nu au fost de acord cu modificarea calendarului şi au rămas la stilul vechi. Patriarhia din Constantinopol, afectată de ridicarea Mitropoliei din Bucureşti la rangul de Patriarhie, ceea a dus la ieşirea BOR de sub dependenţa sa ecleziastică, a început o campanie total neortodoxă împotriva trecerii Bisericii Române la stilul nou. Cu acest scop au fost trimişi mai mulţi călugări de la Muntele Athos care să încerce să-i convingă, în special pe enoriaşii din Moldova din dreapta Prutului, să rămână la stilul vechi.

În Basarabia, acelaşi lucru a încercat să-l facă Biserica Rusă, divizată după revoluţia din anul 1917, când o parte din capii săi au emigrat în Franţa, unde au înfiinţat Biserica Rusă Albă. Nici această biserică, nici Biserica Ortodoxă Rusă din Moscova nu recunoscuseră unirea Basarabiei cu România. Iar prin adoptarea calendarului gregorian se pierdea şi ultima legătură cu enoriaşii din teritoriile basarabene. Drept urmare, şi-au propus să acţioneze, fiecare cu mijloacele de care dispunea, pentru a-i convinge pe disidenţii fără voie să rămână la stilul vechi. Astfel, Biserica Rusă Albă a înfiinţat la Viena o şcoală de misionari pentru tinerii basarabeni – un fel de cursuri de preoţi de stil vechi. După absolvire, tinerii erau hirotonisiţi preoţi, tot la Viena, şi trimişi ca misionari în Basarabia. Numai în judeţul Bălţi au fost arestaţi doi asemenea preoţi stilişti.

Biserica Ortodoxă din Moscova l-a trimis pe episcopul Serafim, care a împânzit teritoriul din stânga Prutului cu misionari. Aceştia lucrau însă mult mai subtil, dar şi mai perfid: mergeau prin sate, stăteau de vorbă cu enoriaşii, explicându-le că renunţarea la stilul vechi, statornicit de părinţii bisericii la Niceea, înseamnă ruperea de trecut, de tradiţii, renegarea strămoşilor. În final le dădeau să semneze un fel de cerere, cum că sunt de acord să rămână la stilul vechi. Cererea avea însă cu totul alt conţinut: cetăţeanul cutare solicita, nici mai mult, nici mai puţin, decât alipirea Basarabiei la URSS! Când a fost arestat, episcopul Serafim avea vreo 2,000 de asemenea cereri, semnate de oameni aproape analfabeţi de la ţară.

Un preot stilist, hirotonisit Ia Viena, a convins majoritatea oamenilor din Albineţ să revină la stilul vechi. Şi-a amenajat chiar şi o biserică într-o casă mai arătoasă. În mod firesc, preotul român a făcut o reclamaţie la Patriarhie, cerând intervenţia jandarmilor. Pentru a se evita eventualele neplăceri, a sugerat chiar ca preotul să fie arestat în timpul nopţii. Numai că momentul ales pentru arestare a fost total neinspirat: au venit 10 jandarmi de la Făleşti tocmai în noaptea din ajunul hramului bisericii stiliste, când în sat se adunaseră vreo 5.000 de credincioşi de stil vechi, mulţi veniţi din satele vecine. Cei mai mulţi dintre ei erau băuţi. Au sărit să-i bată cu ciomegele pe jandarmi. Speriaţi, jandarmii au tras, omorând doi tineri ce-1 păzeau pe preot şi rănind pe alţi câţiva. Au fost chemaţi procurorul şi medicul legist pentru a face formele de înmormântare. Când acesta din urmă a vrut să facă autopsia cadavrelor, credincioşii au sărit să-i omoare, şi numai prezenţa sa de spirit le-a salvat viaţa. După plecarea lor, lucrurile au luat amploare. Stiliştii turbulenţi l-au căutat acasă să-l bată pe preotul bisericii ortodoxe. Acesta fugise deja din sat şi atunci ei i-au rupt poarta. L-au dat jos pe primar şi au pus altul în locul lui. L-au gonit şi pe perceptor, declarând că nu vor să mai plătească impozite. A doua zi tulburările s-au extins şi la satul vecin, Catranâc, unde, la fel, au fost goniţi preotul şi perceptorul. Autorităţile locale din judeţul Bălţi au intrat în alertă. Situaţia scăpase de sub control. Despre incident a fost informată Capitala. S-a ordonat trimiterea unui regiment de jandarmi pentru a aplana conflictul şi a-i pedepsi exemplar pe stilişti. Între timp, preotul stilist împreună cu soţia au fugit pe ascuns în Catranâc. S-a organizat scotocirea satului. Fugarii s-au întors noaptea, ajutaţi de săteni, la Albineţ. Acolo au fost, în sfârşit, prinşi. Primul procuror a dat ordin jandarmilor să-i împuşte în cursul nopţii. Medicul legist, care îi înţelegea mai bine pe localnici şi, aşa cum ne-am putut da seama din însemnările de faţă, era un specialist de excepţie, a înţeles că execuţia celor doi ar fi fost o crimă, şi nicidecum o pedeapsă. Mai mult, efectul ar fi fost exact invers, pentru că i-ar fi îndârjit pe credincioşi, iar preotul stilist şi soţia sa ar fi devenit martiri.

Drept urmare, femeia, care nu avea nici o vină, a fost trimisă la părinţii ei, undeva pe malul Prutului, iar preotul şi principalii instigatori, judecaţi şi condamnaţi la temniţă pe diferite termene.

Avocatul, care i-a apărat pe stilişti în procesul penal intentat, obţinând pentru ei pedepse minime, a fost ulterior victima unei răfuieli politice între capii mişcării vaidiste din judeţul Bălţi. Aceştia, pentru a se debarasa de el, l-au acuzat că a trecut de partea stiliştilor. „Acuzaţia adusă avocatului G. era neîntemeiată. El îi apărase pe stilişti nu pentru credinţa lor religioasă, ci pentru insinuările de natură penală” – conchide autorul.

Din însemnările medicului legist-şef al Capitalei, Dr. D. Mihăescu, de prof. dr. Mihai Maxim

Sursa: Revista Historia An VI, nr. 54, iunie 2006

Vrednic de a fi cu Dumnezeu

În orice cetate sau sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi. –Matei 10,11

Se spune că la Dumnezeu nu este părtinire şi că El vrea mântuirea tuturor. În acelaşi timp, cel raţional, cu mintea limpede, înţelege lipsa de perspectivă a unei posibile predestinaţii. Însă aici se vorbeşte despre cel vrednic. Apostolii nici nu îşi încep bine propovăduirea şi sunt îndemnaţi ca mai înainte să cerceteze cine este vrednic şi acolo să binevestească.

Omul este creat raţional şi sensibil, dornic de comuniune şi nemurire. El este însă imediat expulzat în mizeria din lumea aceasta, trebuind să-şi satisfacă aceste nevoi ideale. În faţa unei astfel de realităţi, prima reacţie a omului este să… plângă. Acesta este primul lucru pe care îl face omul după ce ia prima gură de aer din această lume. Acomodându-se pe parcurs cu condiţiile date, omul îşi caută împlinirea. Şi fie că se mulţumeşte cu surogate, fie că este în căutarea adevăratului izvor capabil să-i potolească setea ontologică, omul trăieşte această viaţă. Omul ce trăieşte în vis şi uitare nu vrea şi nu este capabil de a primi adevărata apă vie. Când îşi spune şi se comportă prea mult ca un animal, omul ajunge să îi semene şi în raţiune. De aceea, astfel de oameni devin ne-vrednici pentru primirea lui Dumnezeu în viaţa lor.

A încerca să înveţi un om care nu vrea să înveţe, să ajuţi un om care nu vrea să fie ajutat nu este oportun şi nici rentabil. Aceasta chiar şi în termenii e/iconomiei divine…

Ucenicii Domnului nu sunt îndemnaţi să evite anumite cetăţi sau să ocolească anumiţi oameni. Ei însă trebuie să-şi axeze propovăduirea pentru cei ce vor, pentru cei ce sunt capabili să o primească. Fiecare va primi răsplată după propria osteneală. Aşa cum un copil care învaţă este tratat cu mai mult interes de către educatorul său, fiindu-i dezvăluite lucruri suplimentare, tot la fel, fiecare om primeşte descoperirea lui Dumnezeu pe măsură ce el îşi însuşeşte şi îl acceptă pe Dumnezeu.