România, locul trei în Europa la întreruperi de sarcină

Avortat la 9 săptămâni
Avortat la 9 săptămâni

În timp ce mii de cupluri plătesc bani grei în clinicile de fertilizare ca să aibă un copil, sute de românce renunţă la sarcină. În spitalele din România se fac zilnic peste 350 de avorturi, lucru care ne propulsează direct pe locul al 3 lea în topul ţărilor cu cele mai multe întreruperi de sarcină. Locul I este ocupat de Marea Britanie, iar Ucraina este pe doi.

350.000 de copii ar trebui să se nască anual în România. Însă, numărul e mult mai mic pentru că 130.000 mor, la cererea părinţilor, înainte să vină pe lume. În prezent, se fac peste 350 de avorturi zilnic, în toată ţara.

Mai multe avorturi decât în România se fac doar în Anglia, unde, zilnic, peste 550 de tinere renunţă la sarcină. Ucraina ocupă locul doi, cu 410 avorturi făcute zilnic. Specialiştii spun că totul pleacă de la educaţia sexuală, capitol la care nici româncele nu stau prea bine.

Medicii avertizează! Avortul nu este o metodă contraceptivă şi îşi lasă amprenta în viaţa unei femei. Modificările psihologice sunt cele care lasă puternice urme.

Sursa: Antena3

Vezi şi: Undeva în România…

sau Ai putea oare să strângi pumnul?

Porumbelul mincinos şi prefigurarea Bisericii

Primind porunca de a predica pocăinţa cetăţii Ninive, Iona (porumbel) încearcă să fugă la marginea pământului, departe de Domnul (1,3). Şi astfel că el vrea să ajungă la Tarsis, care se presupune că ar fi pe ţărmul Spaniei de azi (vezi articolul Corăbiile Tarsisului). Motivul fugii lui Iona nu este frica de oamenii păcătoşi, nici neîncrederea în puterea lui Dumnezeu de care toţi oamenii se temeau cu frică mare (1,10). Iona pleacă din faţa lui Dumnezeu pentru nestatornicia Acestuia. El ştie că Dumnezeu este îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult-milosârd, Căruia Îi pare rău de răutăţi (4,3) şi că, din acest motiv, El nu-şi va împlini prezicerile de rău (3,10) faţă de niniviteni. Iona fuge din pricina ruşinii de a fi un profet mincinos.

Ca şi oarecând Ilie, cel ce l-a înviat de la o moarte prematură, Iona preţuieşte mai mult dreptatea lui Dumnezeu decât iubirea lui de oameni. El nu-L cunoaşte pe Dumnezeu ca Părinte iubitor, ci doar ca pe Cel atotputernic, Creatorul lumii (1,9). Nu înţelege şi se mânie pe Dumnezeu (4,1). Deşi are conştiinţa Domnului Dumnezeului cerului (1,9), Iona îndrăzneşte să se supere împotriva Lui. Dar nici un fulger nu se coboară din cer pentru a-l face scrum. Ci dimpotrivă, Dumnezeu face să răsară un vrej care să-i ţină umbră şi să mai potolească mânia lui Iona (4,6). Dumnezeu cel iubitor caută să câştige fiecare om şi prin pedagogia Lui caută înţelegerea şi deschiderea inimii omului.

Profeţia lui Iona cu privire la Ninive a fost una falsă; însă prin viaţa lui, Iona Îl prefigurează pe Hristos şi Biserica Sa.

În primul rând se observă marea iubire a lui Dumnezeu care îl lasă pe om să fugă de El, îi permite un spaţiu în care Dumnezeu se face că nu există. Ca şi în cazul fiului risipitor, Iona se întoarce mai întărit din ispita lui, se întoarce la cunoaşterea iubirii celei mari a lui Dumnezeu (4,11). Aruncat în mare şi înghiţit de chit, Iona suferă ca şi cum ar fi trecut prin moarte. Încercările care îi vin, necazurile şi durerile sunt pregustare a morţii ca fugă de Dumnezeu, dar din care se izbăveşte prin întoarcerea la Dumnezeu. Ele sunt prilej de purificare şi de ridicare la o înţelegere superioară celei anterioare. Şi astfel că Dumnezeu îl izbăveşte pe Iona şi-l învie după o moarte de trei zile: Mă coborâsem până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului erau trase asupra mea pentru totdeauna (2,7).

Însuşi Mântuitorul a folosit acest semn al lui Iona pentru vestirea patimilor Sale. Se observă din textul de mai sus şi analogia cu mormântul Lui săpat în munte şi pecetluit peste piatra ce zăvora mormântul.

Dar poate că cea mai importantă învăţătură ce se desprinde din cartea lui Iona este faptul că Dumnezeu este iubire care face totul pentru a-l câştiga pe om. El renunţă la dreptatea Sa pentru ca omul să trăiască. Îi este milă de om, dar şi de animal. El nu a creat totul spre dispariţie ci spre viaţă şi fiinţare. În acest sens se arată puterea pocăinţei şi iertarea păcatelor.

Deşi în Vechiul Testament erau numeroase jertfe pentru iertare, niciuna nu aducea curăţia. Şi cum răsplata păcatului este moartea, oamenii nu puteau înţelege iubirea lui Dumnezeu. Orice om se considera nevrednic de proximitatea lui Dumnezeu. Nu-L puteau accepta şi ca Dumnezeu iubitor. El e atotputernic, e drept, e măreţ! Cum ar putea fi şi iubitor faţă de nişte sluji, faţă de creatura Sa?! Cum s-ar mai împăca dreptatea cu iubirea Lui? Aceasta nu a înţeles Iov… până la întruparea lui Hristos.

Vezi şi: Iona sau gâlceava omului cu Dumnezeu

sau  Cartea lui Iona

Necredinţa – cale spre credinţă

Apoi a zis (Iisus) lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.(In. 20,27)

Din cuvintele Mântuitorului adresate lui Toma după învierea Sa din morţi şi înţelege rolul şi importanţa credinţei în Iisus Hristos pentru mântuire. Sfântul Apostol Pavel repetă în nenumărate rânduri că prin credinţa în Iisus Hristos ne mântuim.

Hristos este făptura cea nouă, singurul lucru nou sub soare. Prin unirea celor potrivnice în persoana Sa, Iisus Hristos este capabil să surpe peretele din mijloc al vrajbei (Ef. 2,14). Coboară Dumnezeu din cer pentru a urca omul în cer. Revelaţia supremă care se face în Iisus Hristos este aceea de Dumnezeu al iubirii. Dumnezeu nu mai este privit ca ceva îndepărtat şi ascuns, ca pe un străin în lume. Dumnezeu este reprimit în lume ca Tată iubitor, ca persoană ce vrea comunicarea şi comuniunea cu omul. Pentru aceasta Dumnezeu se coboară în lume, renunţă la slava Sa pentru a-i arăta omului menirea sa aleasă. Omul este chemat la comuniunea supremă de iubire cu Dumnezeu. Iar pentru aceasta Dumnezeu se lasă experimentat, se lasă cercetat de om. Omul poate să-L vadă pe Dumnezeu, să-L asculte, să-L pipăie. Dumnezeu Se descoperă omului şi prin Hristos, omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu.

Departe de a fi un necredincios, Toma nu vrea să fie un credul. El este ucenicul care înainte de învierea lui Lazăr este hotărât şi îndeamnă şi pe ceilalţi apostoli să fie pregătiţi şi să meargă să moară împreună cu Hristos (In. 11,16). Toma însă nu a acceptat ca dragostea lui cea mare pentru Iisus să se transforme în credulitate şi nădejde oarbă. Dacă Hristos a înviat şi trăieşte, el nu înţelege de ce nu i s-ar arăta şi lui. Putea el să-şi întemeieze credinţa doar pe vorbele unor apostoli ascunşi în spatele uşilor încuiate? Necredinţa lui nu este o refuzare a credinţei, ci o depăşire a ei prin experierea personală a lui Dumnezeu.

Se observă că Toma nu este certat pentru îndoiala lui, ci, mai mult, el este chemat la pipăirea şi la cercetarea Trupului Sfânt. El este invitat la cunoaşterea lui Dumnezeu. Fiul S-a întrupat tocmai pentru ca cei ce-L vor urma să ajungă la cunoaşterea nemijlocită a Domnului şi Dumnezeului cel adevărat.

Vezi şi: Apostolul Toma şi femeile mironosiţe – martori şi mărturisitori ai Învierii Domnului

Despre spălarea mâinilor

Căci fariseii şi toţi iudeii, dacă nu-şi spală mâinile până la cot, nu mănâncă, ţinând datina bătrânilor. – Mc. 7,3

Singura lege care ar trebui să existe în lume este legea iubirii adusă de Hristos. Dar pentru că omul s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu, au fost necesare alte legi mai amănunţite şi mai specifice care să reglementeze întreitul raport pe care îl are omul: cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Şi acestea pentru ca omul să trăiască şi să fie fericit.

Prin datina bătrânilor, putem înţelege acele legi care nu vin direct de la Dumnezeu, ci prin înţelepciunea celor care au experienţa încercărilor. Ele reprezintă o luminare a raţiunii omului, capabil astfel să se ferească de primejdii şi necazuri, căci înţelept e cel ce învaţă din greşeala proprie, dar mai înţelept este cel ce învaţă din greşelile celorlalţi.

În citatul de mai sus se observă exemplul, foarte bun de altfel, de spălare a mâinilor înainte de masă. Acum majoritatea ştim de importanţa acestui obicei în viaţa umană, dar niciodată nu se poate emfaza prea mult rolul acesteia.

Aşa cum spunea filosoful german Ludwig Feuerbach, Omul este ceea ce mănâncă. De aceea el trebuie să fie atent cu ce se hrăneşte. Acum se cunoaşte foarte bine că pe mâinile umane se găsesc în mod obişnuit milioane de bacterii de diferite tipuri. Pe lângă acestea pot exista diferite virusuri sau paraziţi sau nenumărate substanţe toxice. Pielea, cel mai mare organ al corpului, organ frecvent subapreciat, are multiple metode de a ne apăra. Dar dacă omul, de bună voie se hrăneşte cu substanţe sau principii dăunătoare, şi celelalte metode de apărare ale organsimului vor fi depăşite. Astfel vor apărea diferite afecţiuni mai mult sau mai puţin grave, de la simple afte bucale şi discomfort abdominal, la boli grave şi variate ca ulcerul gastric, afectare hepatică, pulmonară sau cerebrală. Iar unele consecinţe pot fi atât de grave încât nici medicina modernă nu le poate rezolva.

Estfel încât, dacă există necazuri care pot fi prevenite atât de uşor, de ce să-L ispitim pe Dumnezeu?

Vezi şi Spălarea mâinilor şi Legea.

Simbolul de credinţă – art. 2

Cred… Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Dacă primul articol al Simbolului de credinţă prezintă ideea unităţii dumnezeirii, un singur Dumnezeu (Ef. 4,6), cu precizarea persoanei Tatălui şi a tuturor implicaţiilor ce derivă din aceasta, cu articolul al doilea se începe expunerea învăţăturii despre Iisus Hristos. Singurul lucru nou sub soare, centrul predicii apostolice, învăţătura despre persoana şi activitatea lui Iisus Hristos, cu consecinţele consecutive a fost ţinta învăţătorilor de erezii şi punct de poticneală pentru toţi cei care au părăsit vădit sau nu creştinismul.

Iisus Hristos este viaţa Bisericii. El este prezent permanent în Biserica pe care a creat-o şi de aceea, toţi cei care n-au vrut să înţeleagă sau n-au putut accepta învăţătura Lui, L-au respins şi s-au îndepărtat mai devreme sau mai târziu de Biserică.

Aşa cum se întâmplă şi când ne referim la Sfânta Scriptură, fiecare cuvânt din această mărturie de credinţă contează, fiecare este rodul unei condensări impresionante de înţelesuri şi semnificaţii. În acest sens, chiar particula şi de la începutul acestui articol ne arată că doar noţiunea de Dumnezeu nu este mântuitoare fără existenţa lui Iisus Hristos. Doar prin El primim revelaţia cea mai înaltă despre natura şi fiinţarea lui Dumnezeu, despre logica Trinităţii şi raţiunea creaţiei (Ev. 1,2). Fără El nu ar exista creştinismul. Fără El am fi în întunericul necunoaşterii. Doar credinţa în Iisus Hristos este mântuitoare (Ga. 2,16). Dar nu orice Iisus Hristos…

Iisus Hristos este în primul rând unul. Sfinţii Părinţi au ţinut să precizeze acest lucru pentru că în acea vreme circulau idei cum că unul este Fiul lui Dumnezeu şi altul este Iisus Hristos. De aceea ei adaugă în continuare Domn (I Cor. 12,3). Prin aceasta se înţelege că omul Iisus Hristos este şi Dumnezeu adevărat. El are aceeaşi fiinţă a dumnezeirii pe care o are din veci şi Tatăl. De ceea şi El are aceeaşi putere (Mt. 28,18), slavă (I Tim. 6,15)  şi cinste (Fi. 2,10) care I se cuvin ca Dumnezeu.

Faptul că Iisus Hristos şi Fiul lui Dumnezeu sunt o singură persoană are o importanţă covârşitoare pentru mântuirea noastră. Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul adevărat cel atotputernic s-a încarnat într-un om complet (In. 1,14), trup şi suflet, cu raţiune, sentiment şi libertate proprie. Numai prin această unire, omul întreg se putea ridica din păcat şi din moarte. Şi numai aşa firea omenească a înviat şi stă pe tronul dumnezeirii. Fără această unire într-o singură persoană a celor două firi diferite care surpă peretele din mijloc al vrajbei (Ef. 2,14), neamul omenesc nu s-ar fi putut înălţa din blestemul păcatului şi al consecinţelor lui pentru a sta pe scaunul dumnezeirii, pentru a putea fi vrednic şi capabil de comunicarea şi comuniunea cu Dumnezeu. Fără această înţelegere a persoanei lui Iisus Hristos nu există o mântuire reală a omului. Iisus Hristos este sensul omului pe pământ.

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, prin aceasta precizându-se modul în care, ca persoană divină El participă la natura dumnezeirii. Avându-şi obârşia din zilele veşniciei (Mh. 5,1), mai înainte de toţi vecii, Fiul nu este inferior Tatălui. Nu a fost nici un timp în care El să nu existe. Fiul fiinţează dintotdeauna, iar denumirea de Fiu reprezintă modul prin care El îşi ia fiinţa divină. Tatăl şi Fiul una sunt (In. 10.30) prin natura dumnezeirii, dar se diferenţiază ca persoane prin modul în care participă la această natură. Denumirile de Tată şi Fiu sunt pentru înţelegerea umană a relaţiei de iubire, dar nu de subordonare.

Faptul că Iisus Hristos este Unul-Născut se referă tot la natura personală din cadrul Sfintei treimi. Dacă Tatăl este izvorul dumnezeirii, iar Duhul purcede, Fiul este singurul născut, persoană distinctă ce împarte aceeaşi natură cu alte două persoane distincte.

Din cauza unor oameni ce nu vroiau să înţeleagă natura dumnezeirii şi relaţiile dintre cele trei Persoane divine, Sfinţii Părinţi accentuează şi exemplifică egalitatea prin natură şi diferenţierea prin participare: precum soarele există din acelaşi timp cu lumina lui, neputându-se pune un început unuia sau altuia, la fel se întâmplă şi cu Persoanele treimice. Fiul este Dumnezeu adevărat, cu nimic diferenţiindu-Se de Tatăl – Dumnezeu adevărat. El nu a fost creat de Tatăl la un moment dat, ci El Însuşi este Dumnezeu, Creatorul lumii. Prin El toate s-au făcut (In. 1,3). În acest sens observăm ca icoanele noastre Îl reprezintă pe Dumnezeu- Creatorul prin persoana lui Iisus Hristos, căci El este Creatorul lumii căci de la El, prin El şi întru El, sunt toate (Ro. 11,36).

Falsa evlavie şi lupta împotriva Bisericii

Se întâmpla cu aproape un secol în urmă…

Un mistic, un evlavios, un om al lui Dumnezeu… sau întruparea lui Antihrist.

În condiţiile în care un om aparent foarte spiritual şi taumaturg capătă prea mare influenţă în Biserică, oponenţii acesteia nu pot decât să atace:  “Biserica noastră este sclavă în mâinile ierarhiei, ierarhia este aservită de stat, iar statul este sclavul aventurierilor. Şi vă întreb: în astfel de condiţiuni sau, mai bine zis, într-o astfel de stare de lucruri, mai este cu putinţă ca să se poată vorbi despre o reformă bisericească? Este cu putinţă ca să se poată vorbi despre o influenţă a Bisericii asupra vieţii şi despre o îndreptare a vieţii morale şi spirituale? Nu, domnilor. Liberaţi mai întâi statul de sub sclavia aventurierilor şi ierarhia de sub servitutea statului şi Biserica de sub sclavia ierarhiei”.

Cred că merită citit întreg articolul: Rasputin şi prăbuşirea regimului ţarilor în Rusia, publicat în Ziarul Lumina

Duminica Tuturor Sfinţilor sau roada Duhului în Biserică

– comentariu liturgic –

Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime peste ucenicii aflaţi în rugăciune (Fp. 2,1) se prelungeşte şi se actualizează permanent în Biserică, trupul viu al lui Hristos. Născându-L permanent pe Hristos în inimile celor ce Îi închină viaţa, Duhul actualizează şi face posibilă prezenţa reală a lui Hristos în lume. În acest mod, Sfinţii sunt organe ale Duhului, noi hristoşi vieţuitori în istoria omenirii.

Ritori duhovniceşti şi organe ale Duhului făcându-se prin credinţă, ucenicii Mântuitorului s-au risipit pe la marginile pământului, semănând cu dreapta credinţă cinstita propovăduire, din care a răsărit din dumnezeiască lucrare şi cu darul, oştile mucenicilor, închipuind cinstita patimă prin multe feluri de zdrobiri, prin bătăi şi prin foc şi cu îndrăzneală se roagă pentru sufletele noastre. – Stihira 7 de la Doamne strigat-am…

Adunându-se la rugăciune, ucenicii Mântuitorului au primit pe Duhul cel Sfânt, Duh de pace şi de înţelepciune, Duh ce le-a luminat mintea cu dreapta înţelegere a dumnezeirii şi le-a dat tărie şi curaj să plece până la marginile lumii, propovăduindu-L pe Cel care trăia în ei prin Duhul. Astfel că ei erau lire şi harfe şi voci ale Duhului care-L cântau şi slăveau pe Hristos, Dumnezeu-Omul ce a binevestit Împărăţia Cerurilor. Astfel că în propovăduirea plină de viaţă a apostolilor oamenii au privit la Cel răstignit şi, primindu-L în inimile lor, au putut suferi ca Mântuitorul, ca Cel dorit al lor. Fiindcă Mântuitorul a suferit pentru ei, nu se putea ca să-L renege doar pentru o viaţă uşoară. De aceea credincioşii L-au mărturisit pe Hristos cu preţul vieţii lor atunci când a fost nevoie, devenind astfel mucenici. Ei şi-au curăţit haina sufletului cu propriul sânge, luând putere înaintea lui Hristos, fiind mijlocitori pe lângă singurul Mijlocitor, Iisus-Hristos.

De focul dragostei Domnului arzând, n-au băgat de seamă de foc şi ca nişte dumnezeieşti cărbuni fiind aprinşi cinstiţii mucenici, au ars întru Hristos trufia înşelăciunii cea uscăcioasă şi au astupat gurile fiarelor cu înţelepte rugăciuni şi tăindu-li-se capetele au tăiat toate taberele vrăjmaşului şi cu răbdare vărsând din sine izvoare de sângiuiri, au adăpat Biserica, care prin credinţă înfloreşte. – Stihira 8 de la Doamne strigat-am…

Fiind plini de Duhul Sfânt, foc de viaţă dătător ce se coboară pururi în Biserica slavei lui Dumnezeu, mucenicii îndură şi se jertfesc pentru Dorirea lor, pentru Hristos cel răstignit ţi înviat. Nimic nu-i poate despărţi de Cel ce-i împlineşte. Hristos îi învaţă ce să le răspundă prigonitorilor nebuni, căci El Însuşi este înţelepciunea şi nimic nu are logică fără El. Astfel că prigonitorii renunţând la Înţelepciune şi prigonindu-O se prefac în animale, devin ca cele necuvântătoare, renunţă la chipul divin şi aleg chipul animalului. Iar mucenicii, deşi mor cu trupul, învie cu sufletul. Chipul lor se luminează la vederea lui Hristos ce le primeşte jertfa. Mucenicii nu sunt doar entităţi ce se transfigurează; ei sunt persoane ce se nasc în cer, ajutând prin exemplul lor ca şi alte persoane să se nască şi să crească la cunoştinţa cea adevărată. Astfel că trupul lui Hristos, Biserica, are la temelie în mod real trupurile celor ce s-au jertfit pentru Hristos şi pentru credinţa în El: Dumnezeiasca ceată a mucenicilor este temelia Bisericii şi împlinirea Evangheliei (Slava… de la Doamne strigat-am…). Prin apostoli, mucenici, preoţi gânditori de Dumnezeu, cinstite femei (Stihira 10 de la Doamne strigat-am…), Hristos îşi prelungeşte trupul în lume. Cele pământeşti s-au unit cu cele cereşti (ibidem), devenind stele ce ne luminează drumul al Hristos, dar şi rugători şi ajutători în încercările pe care creştinii le suferă pentru Hristos. Şi astfel cerul se coboară pe pământ cu fiecare membru al Bisericii care îşi face casă în ceruri, care îşi caută locaşul.

Cu sângiuirile mucenicilor Tăi celor din toată lumea, ca şi cu o porfiră şi vison, Biserica Ta împodobită fiind, printr-înşii strigă către Tine, Hristoase Dumnezeule: Poporului Tău trimite-i îndurările Tale şi sufletelor noastre mare milă. – Troparul

Împlinindu-se cuvintele Mântuitorului, Apostolii şi ucenicii au fost prigoniţi şi, în final, marea majoritatea a fost ucisă, împlinindu-se şi profeţia făcută în Isaac, fiul făgăduinţei lui Avraam, urmărit şi bătut de fiul trupesc, Ismael (Ga. 4, ). Dar aceasta nu a împiedicat răspândirea Bisericii până la marginile lumii. Şi mii şi mii de creştini şi-au curăţit hainele în sângele Mielului (Ap. 7,14), căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor (Ap. 19,8). Fiind la temelia Bisericii, mucenicii strigă de sub altar şi mijlocesc pentru oameni înaintea tronului dumnezeirii.

Ca o pârgă a firii, Ţie, săditorului făpturii, lumea îţi aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu mucenici. Pentru ale căror rugăciuni, în pace adâncă păzeşte Biserica obştii Tale, pentru Născătoarea de Dumnezeu, Mult Milostive. – Condacul

Biserica fiind comunitatea celor credincioşi, fiecare rugăciune, fiecare faptă bună, fiecare Doamne miluieşte! Este un act al tuturor înaintea lui Hristos. Taina aceasta a Bisericii, a mediului de lucru a Sfântului Duh izvorăşte din caracterul de trup tainic al lui Hristos. Mucenicii nu se jertfesc pe sine în singurătate, în izolare, ci în comuniune cu întreaga Biserică care se dezvoltă din sângele lor de viaţă purtător, din exemplul lor de viaţă jertfelnice şi din învăţătura lor curată ca teofori. Ei devin mame a lui Hristos căci Îl nasc pe El, Acesta făcându-şi sălaş în ei, trăind în ei, mişcându-i şi povăţuindu-i la îndumnezeire. Astfel că Născătoarea de Dumnezeu este început şi simbol al tuturor sfinţilor Bisericii, sfinţi care s-au făcut organe ale Duhului, care L-au purtat pe Hristos scris în carnea inimilor lor.

despre relaţia duhovnicească

Să spunem că un fiu duhovnicesc cunoaşte un părinte duhovnicesc şi o însuşire a acestui părinte îl impresionează pe fiul duhovnicesc. Apoi, imaginea falsă, imaginea închipuită pe care o are despre sfinţenie şi despre desăvârşire, această imagine ideală pe care o are în el acest fiu duhovnicesc, fără de care nu poate trăi, o proiectează la părintele duhovnicesc, şi prin urmare nu-l vede cum este ci cum l-a plăsmuit el în imaginea lui ideală. Şi astfel apare ataşarea de duhovnic, începe admiraţia, începe cineva să vadă şi defectele ca virtuţi şi ca mari izbânzi. După cum vă daţi seama, consecinţele pot fi dintre cele mai urâte. Iar când părintele duhovnicesc de care s-a ataşat se întâmplă să se vădească că este om şi nu este vreun sfânt şi vreun desăvârşit, atunci fiul duhovnicesc se prăbuşeşte, este distrus. Este ca şi când Dumnezeu ar fi pierit, ca şi când Dumnezeu s-ar fi prăbuşit, atât de mult suferă… Când ne încredem în vreun om, când vedem un om ca pe un sfânt şi-l urmăm ca pe un sfânt, imaginea ideală îşi bate joc de noi.

P. Simeon Kraiopoulos

Cincizecimea şi naşterea întru Duhul Sfânt

– comentariu liturgic –

Luminându-Şi trupul în aşa măsură încât acesta nu mai poate fi perceput simplu de Apostoli, Hristos trimite Duhul în lume pentru ca să Se poată face împărtăşibil celor ce vor vrea. Timpul următor Cincizecimii nu este o perioadă a Duhului, Hristos fiind undeva în cer; ci Însuşi Hristos rămâne permanent în Biserica Sa. Dar manifestându-Se şi împărtăşidu-Se deplin credincioşilor prin Duhul Său.

Bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul Nostru, Cel ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, slavă Ţie! – troparul

Observăm că şi la această sărbătoare consecutivă Înălţării Domnului, accentul se pune tot pe Hristos. El rămâne principalul Actor al mântuirii noastre. El trimite Duhul peste urmăritorii Lui iar aceştia, deşi simpli şi neînvăţaţi, devin imagini ale lui Hristos în lume. Nu că ar fi locţiitorii lui Hristos dar Hristos Însuşi S-a născut înlăuntrul lor, după cuvântul propriu care zice: Cei ce ascultă de Mine, aceştia sunt mama Mea şi fraţii Mei. Ucenicii devin mame pentru Hristos, devin hristofori. Astfel că nu mai trăiesc ei înşişi, ci Hristos trăieşte în ei. Nu că Acesta le-ar anula existenţa şi personalitatea, dar tocmai Duhul potenţează acestea pentru ca ei să devină vrednici de comuniune, apţi de dialog cu Hristos. Dacă înainte Hristos le vorbea de Duhul, acum Duhul pregăteşte locul sălăşluirii lui Hristos pe pământ: inima omului. Astfel că Hristos nu s-a arătat niciodată depărtat de pe pământ, El lucrând şi fiinţând în vasele curăţite de Duhul. Aşa cum fierul când este pus în foc nu numai că se curăţeşte de toate impurităţile şi necurăţiile, dar el însuşi se transformă în foc arzător, tot la fel şi Duhul, coborându-Se peste Apostoli îi curăţeşte de orice gând lumesc pe care l-ar mai avea, făcându-i astfel vrednici de a fi lăcaşuri ale lui Hristos, ei înşişi manifestând însuşirile lui Hristos. Prin Duhul Sfânt ucenicii se fac părtaşi la ceea ce Hristos are prin fire, la dumnezeirea Lui.

Duhul a coborât pe creştetul Apostolilor, locul minţii umane, transformându-i şi trasfigurându-i. Deşi oameni simpli, pescari neînvăţaţi, Apostolii primesc înţelepciune, împlinindu-se deja ceea ce s-a făcut cu Hristos, căci toţi se mirau de unde ştiu carte nefiind învăţaţi.

Hristos, trăind în ei, Apostolii L-au putut propovădui în toată lumea, cucerind toate popoarele la credinţa în El. Oamenii au fost convinşi nu de o filosofie nouă şi frumoasă, ci de experienţa lui Hristos prelungită în istorie prin Duhul Sfânt.

Fiind duh de unitate, Duhul Sfânt adună toţi credincioşii lui Hristos într-un singur trup. Hristos-Capul conduce Însuşi acest trup alcătuit din oameni atât de diferiţi dar uniţi în acelaşi duh. Căci în Hristos nu mai e bărbat sau femeie, sau sclav sau rob, sau elin sau barbar, ci omul nou spre viaţă veşnică.

Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pre noi. – stihira 4, la Doamne strigat-am

Prin rugăciune curată, omul primeşte Duhul Sfânt în inima lui. El vine cu vuiet, schimbându-i integral fiinţa. Fiind foc ce luminează, Duhul adevereşte credinţa în Hristos şi lămureşte cele tainice. El arată şi descoperă Treimea ca principiu al existenţei, ca iubire de persoane divine ce se împărtăşeşte omului, ridicându-l pe acesta la comuniune dumnezeiască. Tatăl este lumina din veci fiitoare pe care omul ajunge să o vadă prin Calea-Hristos, prin credinţa în El, totul după primirea Duhului ce face posibile acestea. Închinarea, trăirea Treimii de persoane iubitoare, aduce omului mântuirea, de finalitatea şi limitarea patimilor, îi deschide drumul spre desăvârşire, spre împlinire.

Prin prooroci ai vestit nouă calea mântuirii şi întru Apostoli a strălucit darul Duhului Tău, Mântuitorul nostru, Tu eşti Dumnezeu întâi, Tu şi după acestea şi în veci, Tu eşti Dumnezeul nostru. – stihira 5, la Doamne strigat-am.

Dacă în trecut Dumnezeu S-a arătat prin vedenii, nedesluşit, proorocii revelând lumii că Dumnezeu există şi că El o va mântui de tirania morţii, Apostolii au arătat în propriile persoane roadele mântuirii câştigate prin Hristos, căci Duhul Sfânt a făcut posibilă aceasta. Hristos, Cel ce a creat omul este şi cel ce l-a mântuit, El fiind singurul model şi scop demn de urmat pentru că doar în El omul îşi poate găsi împlinirea şi desăvârşirea, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, de la El şi întru El şi pentru El sunt toate.

Veniţi popoare să ne închinăm dumnezeirii celei în trei ipostasuri: Fiului în Tatăl împreună cu Sfântul Duh. Că Tatăl fără de ani a născut pe Fiul cel împreună veşnic şi împreună pe scaun şezător şi Duhul Sfânt era în Tatăl împreună preaslăvit. O putere, o fiinţă, o dumnezeire căreia toţi închinându-ne zicem: Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul cu împreună lucrarea Sfântului Duh. Sfinte Tare prin care pe Tatăl am cunoscut şi Duhul Sfânt a venit în lume. Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietorule, Cel ce din Tatăl purcezi şi în Fiul te odihneşti. Treime Sfântă, slavă Ţie! – Şi acum, de la Doamne strigat-am.

Această cântare exemplifică foarte bine însuşirea cultului divin ca trăite şi manifestare a dreptei credinţe. Sărbătoare Cincizecimii este prin excelenţă o sărbătoare a Treimii, a unicului Dumnezeu, Cel întreit în Persoane. Dacă Dumnezeu este iubire, Acesta nu poate fi decât persoană iubitoare, căci iubirea se manifestă către cineva care poate percepe şi reflecta acest suprem sentiment. În acelaşi timp, Persoanele Treimi nu pot fi decât egale, căci nu ar exista iubirea adevărată în lipsa libertăţii. Şi n-ar fi persoane egale dacă n-ar avea acelaşi început, adică începutul din veşnicie deşi şi acesta este diferit pentru fiecare, diferenţiindu-le şi personalizându-le, distingându-le şi nu confundându-le. Tatăl este Cel nenăscut, Izvorul dumnezeirii care naşe din veşnicie pe Fiul şi purcede din veşnicie pe Duhul.  Faptul că fiecare îşi are obârşia în veşnicie, dar diferă modul prin care îşi au fiinţa, face ca cele trei Persoane să fie egale în atribute, fie că se referă la puterea deplină sau slava cuvenită. Ele se împărtăşesc în mod deplin de aceeaşi fiinţă a dumnezeirii, fiind un Dumnezeu prin natură şi putere dar trei Persoane prin conştiinţă, împărtăşind însă acelaşi sentiment şi aceeaşi voinţă fiind unire deplină în manifestare.  Astfel, deşi au  însuşiri particulare, cele trei Persoane divine se comportă ca una Tatăl creează lumea prin Fiul cu împreună-lucrarea Duhului. Prin Fiul întrupat, cunoaştem chipul Tatălui şi primi pe Duhul, Care ne împărtăşeşte mai deplin pe Fiul. Astfel, prin Duhul ne unim mai desăvârşit cu Fiul pentru a ne comunica mai deplin Tatălui. Omul pătrunde în viaţa treimică, experiază cele ale dumnezeirii.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. – Şi acum, de la Laude.

Pentru că unora li s-a părut că Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, acest tropar îi adună toate atributele pe care Duhul Sfânt le are ca Dumnezeu adevărat. Astfel, El este Împărat ceresc, având toată puterea vrednică de Dumnezeu. El este Mângâietor, fiind singurul capabil să-L înlocuiască pe Hristos. De fapt, singurul care, ca Dumnezeu adevărat, poate să-l împărtăşească oamenilor pe Dumnezeu Omul-Hristos. El este Duhul Adevărului pentru că doar în El putem spune că Iisus este Domnul. Fiind prezent la facerea lumii (Fc. 1,2), Duhul este şi plinitorul ei căci nimeni nu se poate mântui de nu se va naşte din apă şi din duh (In 3,14). Prin Duhul primim toate binefacerile câştigate de Fiul în ipostasul Său uman, căci din ale lui ia şi împarte ucenicilor (In 16, 14). Duhul e dătătorul de viaţă, căci în el trăim şi ne mişcăm şi suntem . Fiind astfel Dumnezeu adevărat, vrednic de dorirea omului, credincioşii îl roagă să se coboare pentru a-i curăţi de orice rău şi pentru a-i transfigura, făcându-i capabili de unirea cu Hristos, făcându-i vrednici de Împărăţia cerurilor. Pentru că nimic necurat nu va intra în cer, de aceea omul are nevoie de curăţia Duhului. Şi pentru că nimeni nu se poate urca la cer, fără numai Cel ce S-a pogorât din cer, de aceea omul are nevoie de unirea cu Hristos prin Duhul. Duhul e Cel ce îl împlineşte pe om ca persoană deplină transfigurată în Hristos, capabilă de dialog cu Tatăl.

Când S-a pogorât amestecând limbile, despărţit-a neamurile Cel preaînalt. Iar când a împărţi limbile cele de foc într-o unire pe toţi i-a chemat şi cu un glas, slăvim pe Preasfântul Duh. – condacul.

Atunci când oamenii se unesc fără de Dumnezeu, unirea lor nu poate fi decât temporară, ei neînţelegându-se din cauza patimilor ce acţionează spre individualizare şi izolare. Dar unindu-se în rugăciune ca ucenicii Domnului, Duhul se coboară ca nişte limbi de foc pe capetele creştinilor, luminând mintea spre unitatea pentru care S-a rugat şi Hristos în Ghetsimani. Departe de a fi o abolire a persoanei şi a voinţei umane, Duhul le curăţeşte, le întăreşte şi le împlineşte, le desăvârşeşte pentru o deplină afirmare a persoanei după modelul Sfintei Treimi. Prin înţelegerea şi cunoştinţa primite de la Duhul, nu poate veni decât unitate şi unire, finalitatea supremă fiind Sfânta Treime.