Preoții dau învățătura pentru plată și profeții profețesc pentru bani și se sprijină pe Domnul zicând: Domnul este în mijlocul nostru și prăpădul nu va veni peste noi!

Miheia 3,11

Sfântul Simeon Noul Teolog sau despre sfântul „ne-sfânt” – gânduri pe marginea rugăciunii pentru comuniune

Rareori se întâmplă ca măreția să fie recunoscută din timpul vieții unei persoane. Aceasta se observă nu doar la poeți și artiști, ci și la sfinți și la Însuși Iisus Hristos. Puțini au fost cei care L-au acceptat pe Hristos din timpul vieții. Și aceasta nu pentru că unii erau mai deștepți decât alții, pentru că unii au văzut minuni mai mari ca alții, ci pentru că unii au vrut și alții nu! Dacă pe Cel ce era curăția, puritatea, Dumnezeu întrupat, nu L-au putut accepta, astfel s-a întâmplat și cu muli din urmăritorii Lui.

Sfinții au fost oameni ca noi, cu o încărcătură genetică mai mult sau mai puțin favorabilă, cu un mediu socio-economic mai mult sau mai puțin stabil, cu o cultură mai mult sau mai puțin dezvoltată. Fiecare dintre ei a încercat în locul și timpul lui, cu funcția sau lucrarea sa, cu propriile mijloace sau în comuniune să aducă slavă lui Dumnezeu și toți au dorit unirea cu El. Păcătoși ca Sfântul Apostol Pavel, primul dintre toi, sfinții nu s-au rușinat și s-au prezentat la cină. Încărcați de păcate, după propriile neputințe, sfinții n-au încetat să stea în fața Celui ce dă rugăciunea celui ce se roagă fără lenevie, deși nu tocmai curat, dar cu osteneală (Sfântul Ioan Scărarul). Sfinții nu au uitat niciodată că dragostea lui Dumnezeu pentru noi e mai mare decât păcatul, e mai puternică decât orice.

Cine ne va despărți pe noi de dragostea Lui?

Cu excepția Mântuitorului, nu a fost om neîntinat de păcat! Fiecare are buze spurcate, inima pângărită, limbă necurată, suflet spurcat. Nu e om curat, după cum nu e om fără lacrimă. Cu toate acestea nimeni nu recunoaște răului, deși toți l-am făcut. Paradoxul răului făcut fără voie este prezent la fiecare dintre noi. Și suferim și plângem pentru asta…

Ce dar să-I aducem lui Dumnezeu, ce ofrandă să-i facem?! Observăm că în Vechiul Testament doar ceea ce era primit de la El era vrednic să-i fie înapoiat ca dar: tot primul născut din fii și animale, turturele și porumbei, etc. Și totuși nu asta vrea Dumnezeu… Oare Domnului îi vor plăcea miile de berbeci, zecile de mii de râuri de untdelemn? … ceea ce Dumnezeu cere de la tine este: dreptate, iubire și milostivire și cu smerenie să mergi înaintea Lui (Mh. 6,7-8). Mai mult, El ne vrea pe noi. Ne vrea așa cum suntem, cu cuvintele și obișnuințele noastre. Așa cum pâinea și vinul sunt rod de spic și viță de vie trecute prin focul sudorii omenești, așa și jertfa noastră pentru Dumnezeu, Iisus Hristos este rod al unirii ființei divine cu cea omenească. Dumnezeu nu a luat fire de înger curat, ci S-a unit cu firea omului păcătos. Astfel, El nu vrea înlăturarea ființei umane (monofizitism) sau abolirea voinței omenești (monotelism), ci vrea ca prin nerușinarea noastră să ne apropiem de El.

După vrednicie, suntem vrednici de iad. Dar după iubire, suntem chemați la ospățul veseliei.

De vei privi doar la fire, omul este nimic și vrednic de nimic; iar de vei privi la cinstea cu care a fost cinstit, mare este omul! (Sfântul Vasile cel Mare); sau, după cuvintele celui cu Gura de Aur, firea care era mai prejos decât toate a făcut-o mai presus de toate.

Dacă copilul n-ar fi nerușinat, n-ar mai ieși niciodată din pântecele maicii sale, văzând pe unde va trebui să treacă; nu s-ar înfrupta și-ar crește la pieptul mamei. Dar nici Hristos nu S-a rușinat de acestea. El ne cheamă pe noi, cei păcătoși să ne unim cu El. El ne învață și ne îndeamnă. El cere credință, voință și suspine. În rest, puterea e a Lui.

Calul e gata de luptă, dar biruința vine de la Domnul.

Oare Hristos nu știe că suntem fățarnici când promitem că nu vom mai repeta păcatul, că nu vom mai face spurcăciunea?! Și totuși ne primește. El știe dacă vom cădea, dacă ne vom pierde, dar nu ne alungă de la cină. Dacă anafora este a sfinților, pentru păcătoși există Împărtășania spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.

Nu fapta cea bună sau plângerea cea multă, ci prezentarea înaintea lui Hristos ne curățește! Prin suflet smerit, cu gând înfricoșat Hristos ne curățește inima și ne face vrednici de Sine. Așa cum El se aduce e Sine jertfă pentru Tatăl, tot la fel El ne curățește pe noi pentru ca noi să ne împărtășim cu El, pentru ca să ne îndumnezeim și să fim vii.

Ce altă bucurie mai mare este decât cea de a trăi în El și pentru El?! El este suflarea mea, viața mea, bucuria mea, mântuirea mea! Nu e nimic să am și să nu fie de la El. Nu e nimic să vreau și să nu fie El.

Deci cum m-aș apropia de El, decât cu lacrimi și suflet umilit?! Și cum m-ar lepăda El, când și perii capului meu sunt numărați?! Deși sunt de trei ori păcătos și vrednic de gheenă, cum mă poate El lăsa în mâna celui înșelător?! Dacă tatăl dă pâine fiului ce îi cere, oare El nu ne va da și nouă pâine de viață veșnică?! Va ține El oare cont de fărădelegile noastre și nu le va uita?! Va fi El oare invidios pe mărirea pe care tot El ne-a promis-o și nu ne va mai face părtași dumnezeirii Lui?!

Dar El a primit-o pe desfrânată și pe vameș și pe tâlharul care s-a pocăit. El n-a uitat de nimeni!

Să neguțătorim iubirea noastră cu folos pentru a putea primi împlinirea, pentru a putea fi una cu Cel ce ne-a iubit până la capăt!

Preotul – slugă sau stăpân?

Părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă… (Fp. 15,28)

Taina preoției, a împrumutării mâinilor pentru Dumnezeu în scopul slujirii liturgice e consacrată unor oameni aleși, instruii, capabili să învețe și să certe, să instruiască și să propovăduiască. Fiecare credincios este și trebuie să fie mâna lui Dumnezeu în societate, pentru ca fiecare, iudeu sau elin sau american să poată simți puterea lui Duhul coborât în lume. Cu toate acestea, există lucrări speciale pe care doar un preot poate să le facă.

Deși preotul este om ca oricare altul, mai mult sau mai puțin păcătos, aceasta nu împiedică harul să lucreze, nu împiedică lucrarea Duhului Sfânt. Preotul este un intermediar, pentru că în anumite situații, prezența unei terțe persoane este necesară în relația personală a omului cu Dumnezeu.

Departe de a-l face pe credincios după chipul și asemănarea proprie, preotul trebuie să-L propovăduiască doar pe Hristos, el trebuie să întărească unirea personală a omului cu Dumnezeu. În acest sens al relației unei persoane cu Dumnezeu, preotul trebuie să realizeze faptul că el este mai degrabă coparticipant decât modulator și legiuitor, tocmai că pentru o relație personală nu se bazează pe reguli, ci pe trăire. Protocolul și oficialul nu are ce căuta aici.

Se spune că foarte înțelept e cel ce învață din greșelile celuilalt, dar uneori trebuie avută delicatețea sufletului uman atunci când se prezintă un îndemn sau o conduită de urmat pentru că omul nu suportă să fie îndosariat și catalogat, el nu suferă pierderea chipului. El se vrea liber și plin de originalitate și libertate. Dacă există unele reguli mari, o conduită minimă, de bun simț, restul ține mai mult de acceptare și comuniune, de sfat și împărtășire. Unde este impunere nu poate exista dragoste. Cum poate cel ce dă regula să conducă la libertate?! Iar aici nu mă refer la prunci sau la cei ce sug lapte. Dar și cei cu dinții de lapte mănâncă din cărnurile mai moi. Ce viață poate fi cea în care se impune totul: când și cum să dormi, în ce poziție, la ce interval de timp etc. Care este diferența dintre cei ce îngrădesc viața trupului prin instrumente de identificare și cei ce subjugă și constrâng prin legiuiri spirituale extreme?!

Scopul final este unirea cu Hristos. În acest sens, Mitropolitul Nicolae Mladin, unul din cei trei profesori de mistică din România, spunea că scopul nu este asceza, ci mistica (unirea mistică cu Hristos). Dacă un lucru e dovedit că împiedică aceasta, atunci acel lucru trebuie evitat și combătut. Dar dacă nu există dovezi clare pentru așa ceva, de ce să impui un jug în plus, mai ales unul atât de greu ca despărțirea de familie?!

Dacă și căsătoria și călugăria sunt binecuvântate cu alegere liberă, personală, de ce să le strici prin obligativitatea părăsirii uneia sau a alteia?!

Poate că uneori avem râvnă. Dar de ce să o impunem și altuia? Cel ce vrea să mănânce este liber să mănânce (Ro. 14,3). de ce să disprețuim pe cel ce nu vrea și să-l judecăm pe cel ce vrea? Sau e careva mai catolic decât papa?

Relația omului cu Dumnezeu este una delicată și poate că n-ar trebui ca cineva, preot, călugăr sau chiar arhiereu să calce cu bocancii preacuvioși pe ea. Se abuzează de multe ori de demnitatea unei funcții pentru justificarea orgoliului personal. În acest sens, preoția nu este doar vrednicie, ci mai ales slujire: lui Dumnezeu și oamenilor. Preot și credincios merg pe aceeași cale a mântuirii. Preoția nu dă infailibilitate, ci responsabilitate!

Părintele Iustin sau despre omul duhovnicesc – o campanie PR

Dacă o campanie publicitară are ca scop vânzarea unui anumit produs, indiferent de calitaţi sau defecte, scopul fiind doar câştigul, o campanie de PR (relaţii publice) vrea să prezinte realitatea cu bune şi rele, fără o cosmetizare prealabilă a acesteia.

Este foarte greu de vorbit despre o persoană în viaţă pentru simplul motiv că nu s-a pus încă punct. Tot timpul rămâne surpriza schimbării, caracteristica incertitudinii umane. Cum spune Sfântul Ioan Scărarul: Nestatornicia este o însuşire a firii noastre. După tăierea firului s-ar putea vorbi cu tendinţa la exhaustivitate, deşi niciodată nu s-ar ajunge cu adevărat la aceasta.

În acest sens, am dori să spunem căteva lucruri cu privire la Părintele Iustin. Nimeni nu cred că ar încerca măcar să-i contrazică caracterul lui profund duhovnicesc, urmare în special a multor suferinţe îndurate pentru Hristos. Închisoarea l-a călit şi l-a strecurat, făcându-l un vrednic ostaş în duh, ce a reuşit să învigoreze mulţi ucenici.

În acelaşi timp, fiecare parcurge scara desăvârşirii din slavă în slavă şi nimeni nu poate spune că este fără de păcat. Astfel că cel dintâi dintre apostoli, Pavel spune că este şi cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1,5). Aceată regulă îşi are bineînţeles excepţia în urmaşul Apostolului Petru. Oricum, ideea este că cel puţin în creştinismul răsăritean, se consideră că nu poate trăi o zi omul fără să fie liber de păcat. Sfântul Ioan de Kronştadt mărturisea despre sine că nu era slobod de gânduri hulitoare chiar în timpul săvârşirii Tainei Euharistiei (Sbornic II, p. 136).

Desigur, unii ucenici, mai ales cei încă hrăniţi cu lapte, se mândresc cu învăţătorii lor şi spun: eu sunt al lui Cleopa, eu al lui Teofil, eu al lui Paisie, etc. (I Cor. 3,4) şi încearcă să le atribuie fapte extraordinare şi autoritate deplină, uitând că singurul Dumnezeu face să crească (I Cor. 3,7).

Astfel, cu toate calităţile pe care le are, cunoscute sau nu, un părinte duhovnicesc, fie el sfânt cu moaşte în viaţă (să nu uităm de ucenicii Sfântului Nectarie care se certau pentru viitoarele moaşte), un om nu poate fi măsura credinţei, culmea duhovniciei sau izvorul normelor cultice şi dogmatice. Să nu uităm de Sfântul Prooroc Ilie care, mândrindu-se că ar fi singurul rob devotat Dumnezeului celui adevărat (III Rg. 19,14) este lăsat pradă fricii de o femeie desfrânată şi păcătoasă (III Rg. 19,2). Ataşarea exagerată de o anumită persoană, fie ea un duhovnic renumit cu viaţă sfântă, nu poate fi decât contrară învăţăturii lui Hristos care spune că cel ce iubește pe altcineva mai mult decât pe El, nu e vrednic de Împărăția Cerurilor.

Deși Hristos același este, noi ne schimbăm mereu și mereu, trebuie să murim permanent pentru a putea învia permanent, pentru a avea gândul și viața lui Hristos, pentru a avea pe Hristos viețuind în noi.

Viaţa – între a fi şi a voi

Amintirea lui Iisus să se unească cu respiraţia ta!

Sfântul Ioan Scărarul

Având un început, omul este rodul iubirii Altuia. Altul i-a dat viaţa şi fiinţa şi toate calităţile posibile cu menirea dumnezeirii (I Rg. 28,13). În acelaşi timp, pentru a fi dumnezeu, omul trebuie să fie liber. Aşa cum Dumnezeu trebuie să fie liber şi unic pentru a fi dumnezeu, la fel şi omul trebuie să aibă capacitatea alegerii, să-şi poată determina fiinţa.

În plan somatic, aceste două realităţi s-ar putea traduce prin complexul cardio-respirator care ne ţine în viaţă. Activitatea inimii nu poate fi controlată conştient. Fiint relativ lipsită de conexiuni directe cu sistemul nervos central, inima prezintă un automatism care se păstrează şi în cazul scoaterii ei din organism. Astfel ea va continua să bată timp de aproximativ 30 de minute după ce a fost scoasă şi introdusă într-un mediu nutritiv. Aceată caracteristică a inimii de a fi relativ inertă la controlul direct şi conştient al raţiunii, dar în acelaşi timp deosebit de sensibilă la modificările de stare sufletească ar reflecta natura noastră creată din voia Altuia, dar puternic afectată de Acesta.

În acelaşi timp, plămânii cu care respirăm aerul în care trăim şi existăm şi suntem, au o activitate semiautomată, în sensul că funcţionează permanent, fără ca noi să fim conştienţi de aceasta, ei însă supunându-se controlului direct şi conştient atunci când acest lucru este dorit. Astfel ei ar reflecta participarea noastră directă la viaţa pe care am primit-o în dar, viaţă modelată după propria voinţă. În acelaşi timp, observăm că nimeni, doar prin puterea voinţei, nu-şi poate menţine atât de mult timp respiraţia astfel încât să moară, astfel încât să nu mai fie. Aceasta înseamnă că niciodată moartea nu este o opţiune pentru noi, ea fiind doar urmarea unei înşelări, a unei decizii prost înţelese care însă se dovedeşte a fi fatală.

În patologia umană, atunci când cordul suferă, primul care este afectat va fi în special pulmonul şi, la fel, când plămânul este afectat şi inima va suferi.

Viaţa o avem în dar. Însă în acelaşi timp noi trebuie să participăm la Viaţă pentru a trăi. Nimeni nu poate trăi dacă nu vrea. Omul moare atunci când nu mai vrea să trăiască, când nu mai vrea să lupte.

Voinţa este cea mai importantă facultate a sufletului nostru.

Printr-un experiment ştiinţific prin care unui subiect i se cere să strângă cu putere o bară-senzor, primul care oboseşte este creierul, voinţa. Resursele neuronilor ce transmit informaţia gândită la muşchi ar fi suficiente pentru o perioadă de 10x mai mare; iar resursele fizice din muşchi, efectorul voinţei în acest caz, ar fi suficiente pentru un timp de 100x mai mare. În acest sens observăm că de fapt ceea ce trebuie antrenat mereu, fie la sală, fie la bibliotecă, este voinţa. Prin ea reuşim, cu ea mişcăm munţii, cu ea se intră în Rai.

Două lucrări sunt necesare pentru succesul nostru: rezistenţă neobosită şi capacitatea de a arunca ceea ce am obţinut cu multă muncă şi mult timp alocat.
Albert Einstein