Libertatea şi apologeţii săi – I

Aşa cum observa Synesis în Pentru o teologie a chipului, ortodocşii ţin foarte mult la această idee. Toate (sau aproape toate) pot fi explicate şi înţelese pornind de la voinţa divină de a face pe om după chipul şi asemănarea Sa. Această idee ni-l prezintă în primul rând pe Dumnezeu care vrea să facă, îşi doreşte crearea omului. El nu are nevoie de nimic în plus, de ceva care să-l împlinească; în schimb El doreşte, şi mai apoi pătimeşte pentru cel pe care l-a făcut din iubire şi pentru iubirea Lui. Astfel că omul se arată ca fruct al unei voinţe iubitoare, dar şi ca obiect al iubirii, ca persoană ce se vede dorită, ce e vrednică de iubirea celui Atotputernic. E cam greu de înţeles de ce ar dori aceasta Cineva care e atotputernic, atotcuprinzător, în afara Căruia nu se poate concepe altceva, nu există altceva, căci nimicul Îl înconjoară! Asta dacă uităm că Dumnezeu este iubire, iubire desăvârşită în cadrul Trinităţii şi iubire nebună pentru creatura Sa.

Astfel El face o creatură, dar nu orice fel de făcătură, ci vrea pe cineva vrednic de iubirea Sa, capabil să primească, dar şi să ofere iubirea, printr-un act veşnic de dăruire completă. De aceea omul a fost creat dumnezeu. Doar un dumnezeu e capabil să primească dar şi să dăruiască o iubire vrednică de Dumnezeu. Astfel omul este de fact creat a fi un dumnezeu pentru Dumnezeu. Sau aşa ar fi trebuit să fie…

Omul e creat după chipul lui Dumnezeu. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său… şi aşa cum sufletul artistului se pictează şi răsuflă în propria operă, la fel, omul poartă însuşirile lui Dumnezeu.

Astfel, în primul rând omul există. Bineînţeles că existenţa lui nu se compară cu cea a lui Dumnezeu care e singurul care există de fapt, Care e însă în esenţă mai presus de existenţă, încât unii au ajuns să Îl considere inexistenţă (F. Nietzsche). Dar omul există! El nu este un miraj al unor lumi tibetane, nu este o idee pragmatică americană, nu este un vis filosofic european. El există cu adevărat. A fost un timp când nu a fost, dar din momentul când a fost, el va fi pentru tot timpul.

În al doilea rând, omul are viaţă. Şi a suflat Dumnezeu duh de viaţă într-ânsul. Viaţa îţi dă capacitatea de a da un sens existenţei, de a te hrăni, de a creşte, de a te înmulţi. Viaţa reprezintă forma existenţei capabilă de transformare, capabilă de creaţie prin modificarea existenţei, fără însă a-i schimba esenţa. Cum spunea Înţeleptul: Nimic nou sub soare. Fiind ceva adăugat, viaţa se poate pierde. Ceea ce este viu devine mort dacă nu se hrăneşte, dacă nu creşte (corpul nostru este într-o continuă transformare şi milioane de celule mor în fiecare secundă pentru menţinerea şi supravieţuirea organismului), dacă nu se înmulţeşte (statistic s-a demonstrat că femeile fără copii au un risc crescut de a dezvolta mai frecvent diferite cancere). Relaţia dintre existenţă şi viaţă este cel mai bine exemplificată de legea lui Antoine Lavoisier care spune că nimic nu se pierde, ci totul se transformă, statica înseamnând moarte.

Planul următor ar fi simţirea care ne ajută şi mai mult în comunicare, în trăirea scopului pentru care am fost creaţi. Raţiunea înţelege acest plan, fiind soare ce luminează lumea simţurilor.

Făcând o paralelă cu creierul uman, se observă că centrii vitali, care susţin organismul prin bătăile involuntare ale inimii şi mişcările semivoluntare ale respiraţiei se află la baza craniului, fiind o mică porţiune din ceea ce se cheamă trunchiul cerebral. Superior de acesta, la baza creierului se află sistemul limbic care primeşte atât informaţii senzoriale, brute, de la organele de simţ, cât şi aferenţe de la centrii care prelucrează şi „conştientizează” aceste date. Astfel aici se află/se formează sentimentul din spatele percepţiei, bagajul emotiv al informaţiei. Superior, cuprinzând cea mai mare parte a sistemului nervos central se află cortexul cerebral care primeşte informaţii, mai mult sau mai puţin prelucrate pentru a le încadra în contextul temporal al fiinţei umane.

Aceste structuri se află şi în regnul animal, predominenţa lor diferită ducând la presupunerea eronată a unei evoluţii şi nu a unor nivele de existenţă diferită.

Va urma…