Ai putea oare să strângi pumnul?

copilÎn civilizaţia spartană era aplicat un examen medical riguros la naştere, care îi îndepărta pe copiii ce ar părea palizi sau slabi, omorându-i. Metoda a fost folosită şi în epoci mai apropiate de zilele noastre, de către naziştii germani. Dacă în Antichitate această metodă nu a salvat civilizaţia spartană de la dispariţie, folosirea ei de către Hitler a adus dezaprobul întregii lumi.

Nu mulţi ani ne despart de acele timpuri, dar aceeaşi metodă există încă, bucurându-se de o cosmetizare şi perfecţionare continuă. În acest sens, pentru binele omenirii şi fericirea indivizilor, selecţia nenaturală a copiilor se face aleatoriu, mai puţin pentru anomalii congenitale şi defecte genetice, cât pentru bunul plac al părinţilor. Dacă înainte scopul selecţiei era dezvoltarea unei societăţi puternice, lipsită de defecte fizice (deşi iarăşi, istoria ne învaţă că societăţile care au supravieţuit au fost mai ales cele spirituale), acum motivele invocate adesea sunt libertatea părinţilor stânjenită de viitorul bebe sau situaţia materială, care însă, de cele mai multe ori, e mult superioară câtorva decenii în urmă.

Şi de partea celor ce ajută femeile în aceste acţiuni filantropice s-au făcut progrese impresionante. Pentru a reînvia (dacă au murit vreodată) metodele folosite de naziştii stigmatizaţi la fiecare colţ de stradă, doctorii sunt folosiţi pentru a da un caracter ştiinţific acestui genocid contemporan, pentru a nu fi considerată o simplă practică barbară. De altfel, la fel ca în al doilea război mondial, pentru a fi protejaţi de contactul direct cu condamnatul, eveniment cu profunde implicaţii emoţionale asupra călăului, acum se folosesc aşa-numitele contraceptive orale, denumire eronată pentrul simplu fapt că ele nu împiedică concepţia, ci nidarea, implantarea în uter, fiinţa umană fiind deja formată.

Aceste câteva gânduri, departe de a fi exhaustive, tind să sublieze ignoranţa cu care lumea contemporană îşi tratează semenii, fie ei în stadii incipiente de dezvoltare.

Vezi şi: România, locul trei în Europa la întreruperi de sarcină

sau Undeva în România…

Iona sau gâlceava omului cu Dumnezeu

ionaSe spune despre Iona că era evreu. Şi ca orice evreu adevărat, el se închina Domnului Dumnezeului cerului, nu unor zeităţi inferioare ca celelalte popoare, ci Însăşi Domnului dumnezeilor. Astfel că Domnul Se descoperă lui şi-i vorbeşte şi-i porunceşte. Dar Iona nu vrea să-L asculte, ci fugind de El, nimereşte într-o furtună pe mare…

Aşa cum se întâmplă şi astăzi, mulţi nu-L ascultă pe Dumnezeu pentru că pur şi simplu s-ar limita la măreţie, s-ar conforma la bine. Sau ce ar însemna un drum fără obstacole!? Nu că Dumnezeu ar vrea cuiva răul, dar de ce să nu dispreţuim fericirea binelui!? Astfel că omul se împotmoleşte şi se luptă cu furtuna necazurilor. Apoi apar sfaturile tuturor despre toate: talk-showuri, horoscoape, mame omizi, etc., toată gura presei pentru a rezolva toate necazurile. Vrute şi nevrute, fiecare cu ideea lui, fiecare cu originalitatea lui, fiecare susţinându-şi dumnezeul sus şi tare. Dar omul nostru ştie, aproape intuitiv, că doar Domnul Dumnezeul cerului, Cel ce a făcut marea şi uscatul e singura scăpare din furtuna necazurilor: predarea în mâna Lui. Părăsit de ceilalţi ca având stigmatele răutăţii, omul e izolat de restul societăţii; înghiţit fiind de regrete, e hotărât să îndrepteze lucrurile. Astfel că Dumnezeu iarăşi îl ridică, cu misiunea de a spune şi celorlalţi calea îndreptării, chiar cu riscul ridicolului. Mirare însă, lumea e încă receptivă la adevăr şi capabilă de schimbare.

Dar Iona nu trebuia să expună calea îndreptării, ci să profeţească distrugerea lumii. Cetate uriaşă pentru acele timpuri, cu peste o sută douăzeci de mii de mii de oameni, lui Iona îi ia trei zile pentru a o străbate, ameninţând: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! Şi aceşti oameni care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, care nu ştiau cei bine şi cei rău, se trezesc ca din beţie şi-şi recunosc vinovăţia: şi-au primit sentinţa justă. Şi de la rege până la ultimul dobitoc, au renunţat la mâncare şi confort pentru a încerca marea cu degetul: să mişte imuabilul, să atingă intangibilul. În locul grevei populare au ales umilinţa şi rugămintea iertării unei pedepse juste.

Şi lucru stăin pentru raţiune: Dumnezeu Îşi schimbă decizia. Nu ştim dacă normele europene ar permite aşa ceva: ca judecătorul să se transforme într-un tânăr amorezat, gata să se întoarcă la iubita infidelă.

În fine, Iona, marele profet, a fost un mare mincinos. Oricum e mare. Tocmai din această cauză Iona fugise din prima de misiunea sa: pentru că el Îl cunoştea pe Dumnezeu, Îi cunoştea grabnica lui schimbare pentru pocăinţa omului. De aceea dreptul îşi permite să se certe cu Dumnezeu pentru umilinţa îndurată, pentru profeţia eronată. Supărându-se pe Dumnezeu şi mustrându-L pe faţă, Iona însă nu-L ignoră, ci îşi aşteaptă dreptatea. Creatura Îl ia la rost pe Creator. Şi culmea: Acesta nu Se supără, ci se tot chinuie să-i explice raţiunea Sa. Nu spune că Iona nu are dreptate pentru furia sa, ci că este altceva mai înalt, că dragostea biruieşte dreptatea. El, Dumnezeu atotputernic, în desăvârşirea Lui, în suficienţa Lui, se comportă ca omul pe care vrea să-l convingă, ca omul pe care-l vrea ca El. Şi nu se lasă până ce omul nu va deveni ca El, chiar dacă va trebui şi să moară pentru asta.

Despre Iona nu prea mai ştim altele. Se spune că s-ar fi retras la mama lui văduvă, în Sarepta din Sidon. Aici moare, dar e înviat la rugăciunile maicii sale de prorocul Ilie, care îi ajută să depăşească şi criza celor trei ani şi jumătate de secetă. Prin aceasta se vede că Dumnezeu toate le rânduieşte ca cei ce vor să-L înţeleagă să depăşească greutăţile, mai mult sau mai puţin în mod natural.

* Lectura Cărţii lui Iona, uşoară şi scurtă, e plină de mesaje cu aplicabilitate contemporană.

Vezi şi: Porumbelul mincinos şi prefigurarea Bisericii

Iona

Jonah

A fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa Mea! Şi s-a sculat Iona să fugă la Tarsis, departe de Domnul. Şi s-a coborât la Iope, unde a găsit o corabie, care mergea la Tarsis, şi, plătind preţul călătoriei, s-a coborât în ea ca să meargă la Tarsis împreună cu toţi cei de acolo, el fugind din faţa Domnului.

Dar Domnul a ridicat un vânt năpraznic pe mare şi o furtună puternică s-a stârnit, încât corabia era gata să se sfărâme. Corăbierii s-au înfricoşat şi au strigat fiecare către dumnezeul său şi au aruncat în mare încărcătura corăbiei ca să se uşureze. Dar Iona se coborâse în fundul corăbiei, se culcase şi adormise. Atunci s-a apropiat de el cârmaciul corăbiei, şi i-a zis: Pentru ce dormi? Scoală-te şi strigă către Dumnezeul tău, poate El Îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim! Şi au zis unul către altul: Haidem să aruncăm sorţi, ca să ştim din pricina cui a venit peste noi nenorocirea aceasta! Şi au aruncat sorţi, şi sorţul a căzut pe Iona. Şi l-au întrebat pe el: Spune-ne nouă din pricina cui s-a abătut nenorocirea aceasta asupra noastră? Care este meşteşugul tău, de unde şi din ce ţară vii şi din ce popor eşti? Atunci el le-a răspuns: Sunt evreu şi Domnului Dumnezeului cerului mă închin – Cel care a făcut marea şi uscatul. Şi toţi oamenii s-au temut cu frică mare şi i-au zis lui: Pentru ce ai săvârşit una ca aceasta? Căci ei ştiau că el fuge din faţa lui Dumnezeu, fiindcă el le spusese.

Şi i-au zis lui: Ce să-ţi facem ca să se potolească marea? Căci marea se ridica din ce în ce mai mult. Atunci el a răspuns: Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi ea se va potoli, căci ştiu bine că din pricina mea s-a pornit peste voi această vijelie. Şi marinarii vâsleau ca să ajungă la ţărm, dar în zadar, căci marea se ridica din ce în ce mai mult împotriva lor. Atunci au strigat către Domnul şi au zis: O, Doamne, de-am putea să nu pierim din pricina vieţii acestui om şi să nu ne împovărezi pe noi cu un sânge nevinovat! Că Tu, Doamne, precum ai voit ai făcut! Şi îl ridicară pe Iona şi îl aruncară în mare şi s-a potolit urgia ei. Şi oamenii s-au temut cu teamă mare de Domnul şi au adus jertfă lui Dumnezeu şi I-au făcut Lui făgăduinţe.

Şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona. Şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi. Atunci s-a rugat Iona din pântecele peştelui către Domnul Dumnezeul lui, zicând: Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către El am strigat, şi El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat în adânc, în sânul mării şi undele m-au înconjurat; toate talazurile şi valurile Tale au trecut peste mine. Şi gândeam: Aruncat sunt dinaintea ochilor Tăi! Dar voi vedea din nou templul cel sfânt al Tău! Apele m-au învăluit pe de-a-ntregul, adâncul m-a împresurat, iarba mării s-a încolăcit în jurul capului meu; Mă coborâsem până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului erau trase asupra mea pentru totdeauna, dar Tu ai scos din stricăciune viaţa mea, Doamne Dumnezeul meu! Când se sfârşea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, şi la Tine a ajuns rugăciunea mea, în templul Tău cel sfânt! Cei ce slujesc idolilor deşerţi dispreţuiesc harul Tău; Dar eu Îţi voi aduce Ţie jertfe cu glas de laudă şi toate făgăduinţele mele le voi împlini, căci mântuirea vine de la Domnul!

Şi Domnul a dat poruncă peştelui şi peştele a aruncat pe Iona la ţărm!

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, pentru a doua oară, zicând: Scoală şi porneşte către cetatea cea mare a Ninivei şi vesteşte-le ceea ce îţi voi spune! Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive, după cuvântul Domnului. Şi Ninive era cetate mare înaintea lui Dumnezeu; îţi trebuia trei zile ca s-o străbaţi. Şi a pătruns Iona în cetate, zicând: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă!

Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici. Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă. Apoi, din porunca regelui şi a dregătorilor săi, s-au strigat şi s-au zis acestea: Oamenii şi animalele, vitele mari şi mici să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici să bea apă; Iar oamenii să se îmbrace cu sac şi către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui; Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!

Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit.

Şi Iona a fost cuprins de mare supărare şi s-a aprins de mânie. Şi a rugat pe Domnul, zicând: O, Doamne, iată tocmai ceea ce cugetam eu când eram în tara mea! Pentru aceasta eu am încercat să fug în Tarsis, că ştiam că Tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult-milosârd şi Îţi pare rău de fărădelegi. Şi acum, Doamne, ia-mi sufletul meu, căci este mai bine să mor decât să fiu viu! Şi a zis Domnul: Faci tu oare bine că ţi-ai aprins mânia?

Şi Domnul Dumnezeu a făcut să crească un vrej care s-a ridicat deasupra capului lui Iona, ca să-i ţină umbră şi să-i mai potolească mânia. Şi s-a bucurat Iona cu bucurie mare pentru vrej. Dar Dumnezeu, a doua zi, la revărsatul zorilor, a poruncit unui vierme să reteze vrejul. Iar el s-a uscat. Şi la răsăritul soarelui a pornit Dumnezeu un vânt arzător de la răsărit şi soarele a dogorit capul lui Iona, încât el se prăpădea de căldură. Şi şi-a rugat moartea zicând: Mai bine este să mor decât să trăiesc!

Lxx_minor_prophetsŞi a grăit Domnul către Iona: Ai tu dreptate să te mânii pentru vrej?

Şi el a răspuns: Da, am dreptate să fiu supărat de moarte!

Şi a zis Domnul: Tu ţi-ai făcut necaz pentru acest vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit! Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr de dobitoace?

* Text preluat de pe  http://www.bibliaortodoxa.ro.

Vezi şi: Iona sau gâlceava omului cu Dumnezeu

sau Porumbelul mincinos şi prefigurarea Bisericii

Nu-i mustra pe cei răi, ca să nu te urască; mustră-l pe cel înţelept, şi el te va iubi.

Dă-i înţeleptului o şansă şi el va fi mai înţelept; învaţă-l pe cel drept să cunoască, şi el mai multă cunoaştere îşi va dobândi.

Solomon 9,8-9

Mesia, când va veni, va face oare mai multe semne decât acestea, pe care Acesta (Iisus Hristos) le-a făcut?

Ioan 7,31

„Duhovnicul” sau tentativa de încreştinare a „Jocului cu mărgele de sticlă”

margeleDacă O încercare de biografie a lui Josef Knecht, magister ludi conţine viaţa spirituală a acestuia, o viaţă ruptă de idealuri sau patimi lumeşti, cele trei autobiografii ale lui Josef Knecht cuprin năzuinţa acestuia de a da valenţe religioase propriei vieţi, activitatea religioasă fiind evitată de biografia oficială, deşi raportarea la divinitate este de o importanţă covârşitoare în viaţa oricărei persoane.

Dacă Aducătorul de ploaie prezintă ideea unei vieţi spirituale profund dedicate societăţii, dăruire ce merge până la sacrificarea propriei vieţi pentru binele comun, dacă O biografie indiană zugrăveşte dezgustul omului în faţa irealităţii vieţii, o viaţă de necazuri şi bucurii miscibile într-o formă ciudată, om ce renunţă astfel cu totul la lume pentru a se însingura şi a se dedica unei perfecţionări autosuficiente, Duhovnicul înfăţişează trăirile eremitului însingurat, care a fugit din lume pentru a se purifica şi spiritualiza, revărsându-şi apoi darurile primite prin asceză asupra oamenilor aflaţi pe calea mântuirii.

Josef Famulus (famulus înseamnă secretar privat, din latinescul sclav), duhovnic ce nu-şi mustră sau canoniseşte penitenţii, ci îi îmbrăţişează şi sărută evlavios, era cuprins de dezamăgirea unei vieţi prost rânduite, de îndoiala unei activităţi bine făcute. Răzbind cu greu prin gânduri negre de deznădejde şi sinucidere, el hotărăşte să meargă să se destăinuie unui alt pustnic, mai bătrân, Dion Pugil (literal boxer), confesor aspru şi nemilos. Dacă ambii se înalţă pe calea nevoinţei spre o înţelegere mai profundă a vieţii şi realităţilor spirituale, se observă însă carenţa unei legături personale cu divinitatea. Hermann Hesse pune accentul mai ales pe înţelegerea filosofică a nevoinţei, pe aportul social al credinţei, mai puţin pe mântuirea personală în Hristos, specificul creştinismului.

În ciuda celor menţionate, considerăm această scriere ca având un impact pozitiv asupra înţelegerii spiritului uman şi a paşilor în desăvârşirea omului.

spre-cerCum tot ce-i tânăr şi-nflorit apune

Îmbătrânind, aşijderea oricare

Virtute, vârstă sau înţelepciune

La vremea ei dă-n floare, apoi piere.

[…]

Un spaţiu să schimbăm cu celelalte,

Şi nici o vatră nu ne fie dragă;

Al lumii duh în lanţuri nu ne leagă,

Ci vrea din treaptă-n treaptă să ne salte.

[…]

Chemarea vieţii-n veci de veci nu tace…

Hai, inimă, la drum şi fii voioasă!

 

Hermann Hesse

Trepte (Transcende!), în Jocul cu mărgele de sticlă

Vorba frumoasă şi Dreapta Înţelegere

EufimiaAşa cum s-a întâmplat de na naşterea lui, creştinismul a fost asuprit şi prigonit, chiar Întemeietorul lui fiind ucis. Dacă privim nu cu mult timp în urmă, în Arhipelagul Gulag au murit sute se mii de creştini, România fiind şi ea o insulă a masacrării creştine din timpul comuniştilor. Amintiri… Amintiri… însă nu prea îndepărtate. Pentru toate crimele acestea nu se impune recunoaştere mondială, nu se obligă la memorie întreaga lume, pentru că fiecare mucenic al creştinismului are mai mult decât o memorie temporală, are o celebrare paradisiacă. Aceasta se întâmplă şi cu martirii primelor ceacuri creştine, morţi înaintea conducătorilor pagâni, unii dintre ei, puţini de altfel, menţionaţi şi în calendar.

Niciodată lumea nu a dus lipsă de sadism sau mijloace de tortură. Istoria recentă a lagărelor de exterminare naziste sau a închisorilor comuniste stau mărturie pentru aceasta. Fiecare lume civilizată îşi păstrează tezaurul torturii şi a spectacolului criminal.

Inculpat – Eufimia. Vina – creştină. Pedeapsa – moartea.

Ca şi alţi creştini din vremuri antice, cu aceeaşi vină abominabilă de a crede în Hristos, Eufimia a fost condamnată la moarte… de mai multe ori, căci se pare că reuşea să se eschiveze, să scape din foc şi din chinuri. A murit în final la circ, muşcată de un urs, în faţa a mii de spectatori, un adevărat reality-show.

Pentru că Eufimia şi-a sfinţit trup şi suflet pentru Hristos, ceilalţi creştini au căutat trupul ei însemnat cu semnele biruinţei şi l-au cinstit şi l-au onorat şi l-au depus în biserică, prieten şi avocat al celor mulţi în faţa lui Hristos. Sfinţii au parte de această cinste de a se arăta ambasadorii noştri în ceruri, ajutori nepreţuiţi în necazuri, în dureri, în urcuşul nostru către ei.

De Eufimia (vorbă frumoasă, vorbă bună) însă se leagă o istorie minunată pentru demonstrarea legăturii indisolubile dintre credinţă şi vieţuire, dintre suflet şi trup. Dacă sufletele sfinţilor sunt în mâna lui Dumnezeu, nedespărţite totuşi de trupurile lor ce păstreză mărci ale tranfigurării, aşa şi faptele noastre bune nu trebuie despărţite de o credinţă bună, adevărată, conformă cu realitatea divină revelată şi nu experimentată.

La începutul secolului al V-lea, creştinii erau dezbinaţi de ideea dacă Hristos şi-a asumat fiinţa umană sau era doar Dumnezeu pe pământ, nu om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Lămurindu-se în final problema existenţei firii teandrice de om şi Dumnezeu în Hristos, cei potrivnici nu vroiau să cedeze gândurilor lor eronate. Astfel că s-a decis să se depună cele două mărturii de credinţă în racla Sfintei Eufimia. A doua zi au observat o mărturie în mâinile Sfintei şi cealaltă la picioare, acceptându-se astfel adevărul formulat ca Hristos este şi S-a comportat pe pământ ca om întreg şi Dumnezeu deplin.

Izbânzile mirenilor sunt decăderile monahilor; iar izbânzile monahilor sunt decăderile mirenilor. De pildă, izbânzile mirenilor sunt bogăţia, slava, puterea, desfătarea, bunătatea trupească, belşugul de prunci şi cele asemenea, la care ajungând iubitorul de lume, împotriva voii, le socoteşte o mare decădere.

Maxim Mărturisitorul

Jocul cu mărgelele de sticlă sau Lupta spiritului şi lumea

hesse3Rodul unei munci de doisprezece ani a autorului german stabilit în Elveţia neutră războiului, Jocul cu mărgelele de sticlă reprezintă apogeul creaţiei literare a lui Hermann Hesse, după mai bine de 40 de ani de la debut.

După o lectură devotată a frazelor pretenţioase şi exprimărilor faraonice demne de un maestru al spiritului, cititorul ajunge la înţelegerea apoteozei lumii spirituale pe pământul belicos.

Castalia – provincia activităţilor umane spirituale elitiste, utopie a unei comunităţi areligioase, cu centrul într-o fostă mănăstire benedictină! Locul unde se forma elita societăţii, elită însă separată de restul lumii. După separarea totală de familie, copilul era crescut de mic în comunitatea ştiinţifică, dedicându-se cu totul studiului, într-un celibat pe viaţă.

Urcând pe treptele cunoaşterii, Josef Knecht devine megister ludi, ministru al jocului cu mărgelele de sticlă, parte a conducerii Ordinului. Această onoare de care se bucură la o vârstă destul de fragedă vine cu o adiţională îngrădire a libertăţii, cu cerinţe şi atribuţii, cu nevoia dăruirii şi a dedicării. Dacă pentru toate acestea maestrul răspunde pe măsură, el nu poate ignora gândul inutilităţii dezvoltării spirituale personale şi provinciale în absenţa comuniunii şi participării lumii întregi. Dacă această comunitate spirituală creată în lume şi de către lume şi susţinută de ea, nu-şi pierde sensul izolându-se total de lume, neparticipând la elevarea ei, la scoaterea ei din noroiul istoriei!

Renunţarea unui demnitar la demnitatea, funcţiile şi rangul său pentru a se coborâ şi a salva lumea reprezintă afirmarea necesităţii spiritului, curăţit şi ridicat deasupra lumii,  de a se întoarce în ea pentru a o transfigura.