despre înfrângere

Cu toţii am simţit gustul amar al înfrângerii, gustul amar al propriei dezamăgiri. Nu cred să fi fost cineva privat de senzaţia îngrozitoare a neputinţei asupra propriei persoane, asupra propriului eu. Mereu ne izbim de dihotomizarea fiinţei noastre, de continua alegere între dorinţă şi necesitate, între ceea ce Coldplay ar spune what you want, but not what you need.

Lupta noastră e destinată eşecului. Niciodată nu vom putea realiza ceva. Mereu se va dărâma noaptea ceea ce am zidit ziua. Babel scrie pe lucrarea noastră. Astfel că putem spune împreună cu him This world is a cruel place and we’re here only to lose… this life ain’t worth livin’.

Şi totuşi ne încăpăţânăm şi luptăm şi iarăşi încercăm! Şi nu-l credem pe him, deşi e greu să i te opui, căci până la urmă, el e stăpânitoul acestei lumi. Dar mai ştim că lui Hristos I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ! Trăim aşadar ca să ne negăm rostul, sau trâim pentru bucurie?

În final, totul ţine de asociere. Dacă răul nu are fiinţă, atunci asocierea cu el ne va duce la negare şi nefiinţă. Noi nu putem să învingem decât prin asocierea la Fiinţă. De aceea Dumnezeu S-a autointitulat Eu sunt Cel ce sunt. El e singura fiinţă ce există cu adevărat!

Omul există ca fiinţă în devenire! Vom fi cu adevărat atunci când vom fi în El cu adevărat. Până atunci pendulăm între necesitate şi dorinţă, între a fi şi a nu fi.

Slava lui Dumnezeu e să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor este să le cerceteze cu deamănuntul.

Pilde 25,2

Cincizecimea sau Rusaliile

Iisus Hristos este Omul! Este singurul om vrednic de acest nume. Este singurul om ce şi-a îndeplinit menirea. Este singurul Om-Dumnezeu. El a arătat drumul omului, a arătat scopul omului, a arătat viaţa omului! Omul nu se poate numi om dacă nu e Hristos! Omul nu e om în afara lui Hristos!

Hristos a împlinit tot ce era de împlinit şi stă pe tronul Tatălui. Acum omul trebuie să-i urmeză, să refacă drumul Lui pentru a ajunge la slava Lui. Toate acestea se fac în Duhul. El ne uneşte cu Hristos, El ne dă puterea Lui, El ne dă iubirea Tatălui. În Duhul Îl chemăm pe Hristos, îi împlinim voia şi răbdăm totul pentru El. Toate le facem în Duhul pentru a fi Hristoşi; şi spunem  mereu: Vino Doamne, Iisuse!

Căci de când Hristos a plecat de la noi aşteptăm întoarcerea Lui! Ştim că nu suntem compleţi în afara Lui, că totul e în zadar fără El, că toate sunt deşertăciune fără El. Fără El nu suntem! De aceea Îl căutăm mereu. Nu ne vom odihi până nu ne vom sălăşlui în El, până nu ne vom împlini în El. Dar nu suntem singuri, pentru că alt Mângâietor avem care ne ghidează şi ne conduce. El e cel ce ne conduce în diversitatea firii omeneşti spre unitatea înţelegerii divine. El îndrumă fiinţa umană în esenţa ei, spre ţârmul infinit al îndumnezeirii. Nu întâmplător nu există conducător aparent al Bisericii create de El, pentru că Însuşi o conduce.

Duhul Sfânt – sau ce a adus creştinismul lumii

Soarele mă-orbeşte şi-i cad în genunchi,

Luna mă-nspăimântă până în rărunchi.

Marea mă înghite în al nefiinţei calm,

Tot ce mă-nconjoară mă subjugă-n van.

 

Frânturi de mitologie ne povestesc legende cu minotauri furioşi, zei capricioşi şi iele nebune. Unde întorceai capul ba o vedeai pe Medusa, ba te împiedicai te Procust, ba trebuia să te jertfeşti lui Poseidon. Nu era loc să nu fie bântuit de vreo nimfă, să nu fie posedat de vreun duh, în fine, să nu-i dea tribut Persefonei. În cer sau în apă, în codru sau pustiu, totul era o cursă pentru fiinţa umană, pe care şi o picătură de apă o poate ucide, dacă e să-l încuviinţăm pe Blaise Pascal.

Până acum…

Dacă Hristos S-a izbăvit de moarte, Duhul Sfânt ne face părtaşi la Înviere. Dacă Hristos S-a înălţat, Duhul ne face fii ai lui Dumnezeu. Dacă Hristos este Dumnezeu, Duhul ne-a făcut Hristoşi. Nu e ceva ce acem şi să nu fi primi prin Duhul. Toate ne sunt date prin El. El ne conduce şi ne întăreşte şi ne înţelepţeşte. El este Cel ce ne-a izbăvit de frică, El a alungat răul şi a instalat pacea. El e arvuna vieţii viitoare. El e scopul vieţii noastre!

Totul are sens doar în Duhul Sfânt!

În spatele unui caz se pot ascunde mii de motivaţii. Epitimia trebuie aplicată în funcţie de om, de starea în care se află, de greşeala pe care a făcut-o, de pocăinţa pe care a arătat-o şi de atâtea altele; nu există o reţetă şi o regulă pentru toţi; «pentru că legea omoară, iar duhul învie» (II Cor. 3,6).

Paisie Aghioritul