Străinul Sinelui

De cele ascunse ale mele curățește-mă și de cele străine, iartă pe robul Tău. – Psalm18,3

Cu mult înainte de Freud, psalmistul recunoaște existența unui eu necunoscut și a lucrurilor „străine” care se află totuși în ființa lui. Lucrurile ascunse ale inimii, necunoscute sau nerecunoscute de om pot ieși la suprafață, se pot manifesta ca fapte „străine” de voința omului, de manifestarea lui obișnuită, de atitudinea lui normală. Acestea pot apărea cel mai adesea ca „păcat” cel puțin față de propria conștiință, atunci când aceasta este una scrupuloasă, sau ele chiar pot fi fapte reprobabile cu un mare impact social.

Recunoașterea unui teren neexplorat al sufletului uman trebuie să fie cel puțin conștientizată de fiecare persoană. Însă o eventuală cucerire a unui astfel de teritoriu nu este doar dificilă, dar uneori chiar problematică.

O răscolire a sufletului pentru aflarea unor cauze ascunde pentru diferite acțiuni sau atitudini ale unei persoane, metodă uzitată și în psihanaliză sau hipnoză, poate explica anumite acțiuni, poate lumina asupra cauzelor unor anumite patimi adânc înrădăcinate într-o anumită persoană. Acest lucru nu este însă întotdeauna util, persoana respectivă ajungând să se îndreptățească pentru starea sa, să-și justifice faptele sau gândurile reprobabile. Astfel, o simplă recunoaștere strict intelectuală a cauzelor impulsurilor inconștiente poate produce doar o justificare a unui comportament anormal, fără înlăturarea lui. De aceea, deși este  importantă uneori cunoașterea cauzelor primare și conștientizarea lor, omul trebuie să pună accent pe depășirea lor sau chiar pe ignorarea lor.

Se spune oarecum peiorativ că „ignoranța este o binecuvântare!”, însă la fel de adevărat este că nu putem trăi fără ea. Somnul reprezintă aproximativ o treime din viața omului, și deși el este o ignorare pentru viața din jur, nu se poate fără el. În același sens, trebuie ignorate unele stări sau imbolduri pe care persoana umană le poate simți uneori. Ele trebuie conștientizate pentru evitarea unor acțiuni nedorite, dar fără a împiedica desfășurarea unei vieți normale. Gânduri „necurate” sau impulsuri „străine” pot apărea pe parcursul întregii vieți, în ciuda unor eforturi duhovnicești susținute. Aceasta însă nu trebuie să împiedice facerea binelui și de aceea, uneori cea mai bună atitudine față de ele este simpla lor ignorare cu lăsarea în voia Domnului. El este singurul care poate curăți cu adevărat omul de acestea, El este cel care dă iertarea pentru cele „străine”.

Când ne rugăm

Dacă apostolii L-au întrebat pe Hristos cum să se roage, problema care se întâlnește frecvent astăzi este găsirea timpului pentru rugăciune. Cu un serviciu care ocupă cea mai mare parte din zi, cu îndeplinirea responsabilităților sociale sau familiale, omul contemporan de-abia așteaptă să se aștearnă seara în pat, prietenul său căruia îi dăruiește o treime din viață. Și zi de zi se reîncepe această viață de Sisif, pentru împliniri efemere sau perene, pentru construirea de coloși virtuali sau pur și simplu pentru supraviețuirea unei alte zile mai bune. O rutină complicată, dar monotonă pare să ia locul unei vieți simple, dar complexe, surprinsă mereu de bucurie.

Creștinul „bun” renunță la unele atribuții pentru a-și face canonul, a face un acatist sau paraclis, a merge mai des la biserică. Alții strecoară cu greu câteva rugăciuni dimineața și seara. Alții, acuzând oboseala cronică, uită să spună și „Doamne-ajută!” sau să se închine atunci când se trezește sau nici duminica nu mai merg la biserică.

În trecut, atunci când societatea mai păstra conștiința creștină, era poate mai ușor. Când părinții se roagă la trezire, copiii tind să preia mai ușor acest obicei sănătos. Când ceilalți se roagă înainte de masă sau de a începe lucrul, este mai greu să uiți să faci „măcar” o cruce. Când toată lumea merge la biserică duminică dimineață, nimeni nu mai rămâne în fața televizorului să vadă de acolo „Viața satului”. Trăirea religioasă era integrată în mod natural în viața omului. Astăzi, în cel mai bun caz, cele două s-au separat. Omul trebuie să fie mai întâi un bun cetățean care își plătește dările și doar pe urmă, dacă mai este timp și fără să încurce societatea (cum prevăd noile dispoziții din Franța), el poate să aibă și o trăire spirituală.

Însă această împărțire a vieții nu este naturală, deci nici normală. Neglijarea laturii spirituale a omului nu are consecințe bune nici asupra propriei persoane și nici asupra societății în general. De aceea, creștinul este dator să îmbine armonios datoriile „lumești” cu cele duhovnicești, nu de unele lipindu-se și altele lipsindu-se, pentru că doar în lume omul își câștigă mântuirea.

În acest sens, momentul oportun pentru rugăciune este acum. Nu este un alt timp mai potrivit. El nu a fost și nici nu va fi. El este acum. Creștinul trebuie să se sârguiască să se roage acum. Nu trebuie să spune rugăciuni complicate. Este de ajuns „Doamne ajută!” sau „Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă!”. Acestea sunt cuvinte ușoare, ușor de reținut și repetat, putând fi spuse oricând. Timpul care înainte era „mort”, așteptarea la semafor, mersul la lucru sau coada la bilete pentru teatru se poate transforma în momente de trăire duhovnicească, adevărate oaze de apă cerească, permițând nu doar supraviețuirea, ci chiar trăirea unei vieți adevărate.

Rugăciunea lui Iisus se poate spune oricând. Nici măcar nevoile fiziologice nu trebuie să o împiedice. Repetarea ei, chiar mecanică, își dovedește foloasele în timp. Uneori se poate face și după ceas, pentru evitarea plictisului. Doar cinci minute seara și dimineața înseamnă aproape 250 de „Doamne, Iisuse…” pe zi. Aceasta nu este mult, dar nici puțin. Iar Hristos nu este indiferent la cel care îi cheamă numele și, mai devreme sau mai târziu, El se va coborî și va umple inima de pace și bucurie. În acest sens, Sfântul Ioan Sergheev spune că „nu în zadar se vorbește de Dumnezeu că: aflat este și întru cele sfinte se odihnește”.

Binele nu se poate înfăptui prin constrângere

Deși întru Hristos am multă îndrăznire să-ți poruncesc ce se cuvine, totuși mai degrabă te rog în numele iubirii. – Filimon 8-9

Marele Pavel se roagă de Filimon. Cel mare cere de la cel mic, maestrul este la mila ucenicului.

Deși avea tot dreptul să-i pretindă lui Filimon ascultarea desăvârșită (cf. vs. 19), Sfântul Apostol Pavel preferă să-l roage să-i respecte dorința. Deși este încredințat că Filimon va face nu doar ceea ce a fost rugat ci chiar mai mult (cf. vs. 21), Pavel îi scrie și îl roagă. Apostolul neamurilor știe ce a predicat și ce episcopi capabili a pus să-i continue lucrarea, știe că aceștia păstrează evanghelia lui, că sunt în același duh cu el, că gândesc la fel, că i-a născut și i-a învățat să aibă gândul lui Hristos.

Dar Apostolul Pavel, cel prețuit nu doar pentru învățătura lui, dar și pentru lanțurile pe care le-a purtat până la Roma, nu-și permite să se poarte de sus cu ucenicii săi, chiar dacă ar fi avut poate acest drept. El nu cere, ci roagă. El se roagă nu din lipsă de autoritate, ci din prețuirea acordată celuilalt. El știe că Hristos ne-a chemat la libertate și că binele nu se poate înfăptui prin constrângere. Chiar și cuvintele pe care le folosește Sfântul Apostol pentru a-și argumenta rugămintea nu sunt folosite ca șantaj emoțional, ca metodă coercitivă, ci doar pentru înțelegerea justeței cererii sale, în caz că ar mai fi nevoie de așa ceva.

Atitudinea Sfântului Pavel este model de urmat în conducere, dar și în relațiile obișnuite cu ceilalți. Scrisoarea lui arată modul de comportament care trebuie folosit în abordarea celuilalt. Acesta nu trebuie constrâns la îndeplinirea unei fapte bune nici măcar prin argumente „spirituale”. O astfel de atitudine pornește din dorința de supunere și stăpânire pe care Hristos o respinge (cf. Mt. 4,8-10), fiind străină de duhul dragostei Lui. Omul nu trebuie împins la facerea unei fapte bune, ci fiecare trebuie ajutat la îndeplinirea binelui, la înțelegerea necesității unei anumite acțiuni bune în deplină libertate a conștiinței.

De ziua crucii se mănâncă nuci

Stindard al biruinței, crucea este mijlocul prin care Hristos a biruit moartea și omul își găsește pacea și mântuirea. Arătată astăzi în slavă în Biserică, crucea reprezintă modalitatea prin care omul se unește cu Dumnezeu prin ceilalți oameni. Crucea unește în sine cele îndepărtate, în ea își află unitatea cele aparent contrare: dumnezeirea și umanitatea, identitatea și comuniunea.

Departe de a fi un simplu obiect, crucea reprezintă mai ales un mod de trăire și de gândire. De aceea, ca reflectare a credinței drepte, creștinul trebuie să renunțe la atitudini sau credințe deșarte care izvorăsc dintr-o evlavie eronată.

Crucea se poartă la gât ca semn al demnității de creștin și ca asumare a vieții ca urcuș istovitor dar care aduce satisfacție și împlinire. Ea nu este o amuletă care ține la distanță strigoi sau o podoabă care se poartă la cercei sau brățări. Diavolii se tem în schimb de cruce atunci când ea este asumată și trăită de cel care o poartă.

Facem cruce la rugăciune, înainte de lucru sau de a merge în călătorie. Facem cruce peste vinul pe care îl vom bea cu măsură sau peste mâncarea pe care o vom consuma spre sănătate. Facem cruce peste obiecte sau vietăți, cu cruce se însemnează locul sau persoana bolnavă spre vindecare. Sfântul Macarie Egipteanul menționează și facerea crucii peste gura care cască. Pe scurt, cu crucea se însemnează creștinul pe sine și pe alții, lucrurile și natura înconjurătoare, căci prin taina crucii se înțelege misterul creației.

Dar atunci când omul nu mai meditează la înțelesul crucii se ajunge la forme de evlavie care nu are legătură cu înțelesul real al crucii. Astfel, se zice de exemplu că astăzi nu se mănâncă nuci sau alte alimente care sunt în forma crucii. Astăzi trebuie să se postească, dar chiar astfel de alimente ar trebui consumate pentru folosul omului. Nuca este simbolul crucii și al înțelepciunii: doar după un efort care înlătură învelișul lemnos se poate obține miezul hrănitor. Nu este întâmplător că studii științifice au demonstrat superioritatea nutritivă a acestui fruct față de toate celelalte fructe cu coajă tare. Lipidele pe care le conține sunt esențiale pentru o bună funcționare a funcției neuronale, astfel omul ajutându-și substratul fizic al gândirii pentru o înțelegere dreaptă a realității. Mai mult, nuca este util în majoritatea bolilor, fiind un bun aliment revigorant și antiastenic. Dar toate acestea se obțin numai după spargerea aparențelor și înlăturarea aparențelor, știut fiind că nici un lucru bun sau vrednic de obținut nu se poate obține fără nevoință.

Azi se aduc la biserică flori și busuioc pentru a se împodobi crucea, urmând ca apoi preotul să le împartă ca binecuvântare, ele putând fi luate acasă spre împodobirea icoanelor.

Creștinul așteaptă sfârșitul revelației

Din Sion va ieși Legea și din Ierusalim cuvântul Domnului. – Isaia 2,3

Isaia pregătește poporul lui Israel să aștepte Legea în muntele Sionului. Probabil că evreii nu prea au înțeles cuvintele profetului, având în vedere faptul că ei deja aveau legea lui Moise. Dar dacă Legea nu e completă, atunci cum se face că legea e sfântă și bună? Și totuși profetul Isaia întărește și spune că din Ierusalim va ieși cuvântul Domnului!

Pentru un creștin, aceste cuvinte par a nu mai fi o taină. Legea iubirii a fost adusă de cuvântul lui Dumnezeu întrupat Care S-a jertfit în Ierusalim. Mai mult, creștinul are conștiința că el este poporul lui Israel în duh (cf. Os. 2,25, Ro. 11,17), el împlinește Legea desăvârșită de Hristos, fiind părtaș la promisiunile Legii.

Însă creștinul poate face aceleași greșeli ca și vechiul popor al lui Israel, Sfântul Apostol Pavel avertizând asupra unei astfel de posibilități (Ro. 11,18-21). Astfel, și creștinul poate crede că împlinește legea dată de Hristos, dar de fapt să fie departe de Duhul ei.

Credem și spunem că mântuirea vine prin Iisus Hristos. În același timp însă, Mântuitorul precizează: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați” (In. 16,12). El își îndeamnă ucenicii la așteptarea promisiunii Tatălui în Ierusalim (cf. Fp. 1,4).

Se poate observa că așteptarea la care îndeamnă Mântuitorul nu se deosebește prea mult de cuvintele lui Isaia. Ei spun că mai este ceva. Nu s-a spus încă totul! Sfântul Serafim de Sarov spunea că „scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt”. În Ortodoxie, cunoaștem că descoperirea obiectivă adusă de Hristos nu are valoare fără schimbarea minții și a inimii, fără metamorfozarea în omul nou, hristificat. Doar într-un astfel de om se împlinește revelația!

Folosul citirii Vieților Sfinților

Sfinții sunt frați mai mari care ne ajută pe calea mântuirii. Ei sunt părinți care ne îndeamnă la trăirea în Hristos. Ei sunt copii care ne învață inocența și atașarea de Dumnezeu.

Sfinții sunt oameni care, deși au trăit mai înainte de noi, sunt vii în Împărăția lui Dumnezeu. Ei sunt prezenți în viața noastră pe măsură ce fiecare se deschide față de ei. Cu cât crește evlavia față de un sfânt,cu atât se face mai mult simțită prezența lui în viața și trăirea noastră. Sfinții ne ajută, ne îndeamnă, ne întăresc în căutarea lui Hristos și în trăirea adevărată. Unindu-se cu Hristos, ei s-au făcut una cu El, devenind modele de viață și de atitudine creștină.

Sfinții au trăit în toate timpurile și în toate locurile, au avut slujiri și daruri diferite. Unii L-au cunoscut de la început pe Hristos, dedicându-se Lui din pruncie, alții au gustat dulceața înșelătoare a păcatului, după care s-au trezit la viața adevărată prin pocăință, ajungând și ei la trăirea și experierea personală a lui Hristos.

Deși foarte diferiți în privința rangurilor sociale, a aptitudinilor intelectuale sau a înfățișării exterioare, toți sfinții au în comun purtarea lui Hristos în duhul și în inima lor. De aceea, cunoașterea viețuirii lor ajută nu la copierea, ci mai ales la înțelegerea lucrării lui Hristos în om. Fiecare sfânt a avut o petrecere specială, caracteristică timpului, locului și împrejurărilor în care a trăit, determinată însă în mare măsură și de personalitatea pe care și-a format-o. Nu toți sfinții au avut aceleași atitudini față de situații similare, aceleași trăiri ale evenimentelor comune. De aceea, nici un sfânt nu este normativ pentru toate timpurile, locurile și situațiile. Fiecare creștin trebuie să se ghideze după viețile și învățăturile sfinților, dar nu este nevoie și nici recomandat să copieze întru totul ce a făcut fiecare sfânt. Acest lucru nici măcar nu este posibil pentru că sunt unii sfinți care au avut atitudini cel puțin contrare cu privire la aceleași situații sau probleme, deși purtau același duh al lui Hristos. Fiecare trebuie să ia ceea ce poate de la sfinți, să le urmeze însă mai ales intenția din faptele făcute, duhul ce anima lucrările exterioare.

Uneori se tinde a se ridica sfinții pe un piedestal cât mai înalt pentru ca ei să pară cât mai îndepărtați și mai greu de urmat. În ciuda acestui fapt, sfinții au fost oameni ca noi, cu neputințe și păcate, mai mici sau mai multe. Viața lor nu trebuie romantizată ca o poveste frumoasă, văzând în greșelile lor niște virtuți presupuse sau atribuite în mod greșit. Acum sfinții sunt în slava lui Dumnezeu, dar în timpul petrecerii lor pământești au existat cel puțin momente în care chiar și sfinții au experimentat păcatul. Dar neputințele sfinților, similare neputințelor fiecărui alt om trebuie să ridice și să întărească pe creștinul aflat pe calea mântuirii. Fiind asemenea nouă și purtând neputințele noastre, dar învingându-le și desăvârșindu-se, sfinții pot ajuta și celor care pun început mântuirii prin pocăință, prin renegarea păcatului și evitarea răului în viața lor.

Viețile Sfinții sunt modele de trăire și credință adevărată, în care fiecare creștin poate găsi reflectarea relațiilor din viața de zi cu zi, atitudini sau trăiri care l-ar putea ajuta în viața duhovnicească. Cel care nu poate citi în fiecare zi viaețile sfinților din acea zi se poate folosi de sinaxar, care cuprinde viețile sfinților pe scurt, sau de proloage, care, pe lângă informațiile despre viața sfinților zilei are și mici pilde sau sfaturi duhovnicești. Fiecare trebuie să își facă timp pentru ca să-și amintească și să cerceteze viața lui Hristos care binevoiește să sălășluiască în oameni.

Evlavia bineplăcută lui Dumnezeu

Evlavia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este aceasta: să ai grijă de orfani şi de văduve în necazul lor şi să te păzeşti nepătat de lume. – Iacov 1,27

Prin cuvintele de mai sus Apostolul Iacov leagă între ele două lucruri aparent paradoxale: să ai grijă de lume şi în acelaşi timp să te păzeşti de ea.

Sunt unele persoane care înţeleg evlavia ca petrecerea a ceasuri întregi înaintea unei icoane, visează la răpiri ca cele ale Sfântului Apostol Pavel sau la oameni care se vindecă prin binecuvântarea lor. Dar înfăţişarea sau chipul evlaviei nu este tot una cu evlavia iubită de Dumnezeu.

După cuvintele apostolului observăm că Dumnezeu parcă se îngrijeşte mai mult de lume atunci când cere evlavie. Omul evlavios trebuie să aibă grijă şi să aline necazul orfanilor de credinţă sau a celor văduviţi de fapte bune. Tocmai faţă de cei ce par mai lipsiţi de bine, de Dumnezeu, credinciosul trebuie să-şi manifeste evlavia. Mai ales faţă de ei, faţă de cei săraci de Dumnezeu trebuie să-şi manifeste creştinul evlavia lui. Oricum îi iubim pe cei care sunt buni creştini, deştepţi sau bogaţi, dar faţă de cei care nu au trebuie să vedem dacă suntem buni. Hristos au venit la cei ce nu au, la cei care şi-au întors faţa de la EL şi s-au golit. Nu pentru cei care sunt cu Dumnezeu vine Hristos în lume. El şi-a arătat mila mai ales faţă de cei care s-au risipit, faţă de cei care au pierdut. De aceea şi evlavia adevărată faţă de Dumnezeu nu poate fi decât lucrul şi grija faţă de cei care nu au ceva, care au lipsuri.

În lume şi totuşi nepătat de lume! Deşi spune că nu suntem din această lume, mântuitorul nu ne cere părăsirea ei. La fel este şi îndemnul către corinteni al Sfântului Apostol Pavel (cf. I Co. 5,10). Sunt oameni smintiţi care spun că nu există mântuire în lume, care demonizează lumea, păstori care îşi duc turma în pustie fără să o poată hrăni. Dar Mântuitorul spune că în lume este mântuirea nimeni nu se poate mântui decât în comuniune. Ceea ce trebuie însă cu totul evitat este duhul lumii, duhul care îndepărtează de Hristos, de adevărata credinţă şi trăire. Să trăieşti în lume fără a fi pătat de ea, de păcatele celor lângă care stai sau mănânci. Lot a fost dreptul care trăia în mijlocul Sodomei şi a fost mântuit. Evreii trăiau în mijlocul egiptenilor şi nu au fost nimiciţi.

Evlavia curată este aceea prin care îl ajuţi mai ales pe fratele păcătos fără a-l judeca sau a păcătui împreună cu el.

Drumul la viață trece prin moarte

Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. – Matei 24,28

Păsări dotate cu o vedere foarte bună, vulturii survolează pământul și detectează imediat un cadavru. În acest sens îi ajută și un simț al mirosului foarte dezvoltat, ei putând descoperi cadavre proaspete cu care se hrănesc chiar dacă acestea sunt ascunse privirii.

Mântuitorul folosește acest proverb iudaic în contextul cuvântului său despre a doua venire. Potrivit Mitropolitului Bartolomeu Anania, la sfârșitul lumii, „prezența îngerilor va fi semnalul învierii morților”.

În același timp însă, vulturul este asociat cu persoana Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul. Ucenicul iubit, Sfântul Ioan Teologul este asemănat cu un vultur care se înalță prin teologia lui mult deasupra celor pământești, nefiind afectat de problemele lumești, dar având o privire clară asupra lumii și o înțelegere ascuțită asupra adevărului. „Stârvul” este Iisus, Dumnezeu care părea un om mort, dar din care teologul se hrănește, fără de care omul nu poate trăi. Cel care vrea să înțeleagă adevărurile vieții trebuie să reflecteze la persoana Mântuitorului și mai ales la patimile, moartea și învierea sa. Doar hrănindu-se din trupul lui Hristos cel mort și înviat omul se poate ridica de pe pământ la o viață cerească.

Aceste cuvinte au fost văzute de către părinții pustiei și ca o necesitate de a cugeta la propria moarte pentru a ajunge la înviere. Doar prin înțelegerea morții și așteptarea ei ca trecere la viața veșnică omul înțelege sensul adevăratei vieți, se hrănește și crește în apropierea spre Dumnezeu. Mai mult, comportându-se ca un mort față de plăcerile efemere ale acestei lumi, omul primește ajutor de sus, primește bucuria adevărată și devine hrană pentru îngerii lui Dumnezeu. Părintele Miron Mihăilescu spune că „Dumnezeu se hrănește cu noi atunci când facem binele”. Persoana, ca existență iubitoare, nu poate trăi decât în comuniune de iubire, dăruind și primind viață.

Flori pentru icoane

Icoana este o fereastră spirituală care face legătura între cer și pământ. Prin ea nu doar se contemplează persoane cerești, ci omul intră efectiv în legătură duhovnicească cu ele. Prin fereastra duhovnicească pe care o oferă, icoana realizează o legătură mai apropiată cu persoana pe care o reprezintă. Chipul reprezentat în mod fizic în icoană face prezent în mod văzut persoana care a trecut granițele limitării temporo-spațiale și care se materializează în mod tainic în icoana în care este reprezentat. Astfel, sfinții sunt persoane care deși petrec în slava lui dumnezeu și bucuria cerească, ei sunt prezenți în mod mistic în viața credincioșilor, luminându-le existența și ajutându-i la mântuire. Mai mult, chipul nevăzut al lui Dumnezeu se face văzut și simțit de către om prin icoană. Dumnezeul cel nevăzut și necuprins, transcendentul se lasă văzut și pipăit, se apropie de om. Icoană reflectă imaginea unui Dumnezeu viu care se descoperă omului nu într-o eternă solitudine, prin frică sau stihii ucigătoare, ci într-o apropiere de comuniune iubitoare în misterul unității și comuniunii persoanelor.

Icoana este cerul coborât pe pământ. Dumnezeu și sfinții Săi coboară cu prezența lor luminoasă în mijlocul credincioșilor pentru a naște nădejdea, a întări credința și a mărturisi iubirea între persoanele umane și divine. Ei coboară în pelerinaj pe pământ pentru ca omul se să strămute în cer.

Un semn de prețuire între persoane este dăruirea de flori. Aceste prezențe efemere trăiesc doar pentru frumos, dau totul pentru a crea o pată de culoare încântătoare pentru o lume cenușie. Verdele, culoare nădejdii, este creat de plantă prin acțiunea luminii soarelui. În sine, verdele împletește și combină culoare albastră a cerului cu galbenul solar, cuprinde în sine demnitatea și sacralitatea vieții. Așa cum verdele este înconjurat de celelalte culori, el fiind centrul curcubeului, plantele verzi izvorăsc multitudinea de flori divers colorate din aceeași tulpină verde care le susține. Și precum curcubeul este legământul omului cu Dumnezeu, prin care Dumnezeu se jură să nu piardă omul, florile devin ambasadori ai păcii între Dumnezeu și om, semn al vechiului legământ. Ele devin prezența fizică, reînnoită al acestui legământ. Crescute din pământ sub binecuvântarea luminii calde a soarelui, ele sunt imaginea creștinului ca prezență iubitoare ce crește și trăiește pe acest pământ rece, dar sub protecția și cu ajutorul luminii iubitoare a lui Dumnezeu.

Planta depune tot efortul pentru a crea floarea, așa cum încununarea vieții omului este fapt bună a iubirii în Duhul Sfânt. Și omul face o jertfă, cumpără o floare pentru a o dărui și a lumina și bucura pe cel pe care o primește. Jertfa pentru acest lucru care pare atât de inconsistent și trecător, dar în același timp măre și captivant, este expresia iubirii nepalpabile, dar care dă sensul vieții, a dragostei care se câștigă atât de greu și care se pierde atât de ușor, dar fără de care viața nu există.

Creștinul este îndemnat ca ori de câte ori are ocazia să aducă o floare și să o pună la icoane. Aproape fiecare biserică are vase pregătite care așteaptă să fie umplute de dragostea pline de culoare a credinciosului, fiecare icoană a Maicii Domnului ar trebui încoronată cu flori. Flori perene pot fi dăruite bisericii pentru ca aceasta să fie împodobită tot timpul. Florile de sezon sunt o încântare pentru privire, având un efect calmant și destresant asupra minții. Florile se pot depune direct în vazele prezente înaintea icoanelor sau se pot dărui ca buchete pentru împodobirea altarului. În fiecare caz, ele vor încânta pe toți cei prezenți în mod văzut sau nevăzut în biserică.