Bella Swan şi alegerea morţii

Twilight este o serie de filme care au făcut înconjurul lumii. Pe lângă faptul că au încasări record, cu actori foarte bine plătiţi pentru vârsta lor, cu numeroşi fani, Twilight nu pare a excela în altceva. Toată această faimă trebuie să aibă un substrat.

O privire mai atentă poate observa clar bogăţia de stereotipuri, o adevărată naraţiune barocă a ideilor plane. Multe dialoguri se bazează doar pe o gândire tipică, uşor de ingerat, bazată pe elemente popularizate şi mult mediatizate în lumea occidentalizată. Chiar şi aşa, naraţiunea prezintă gapuri, paşi săriţi care ar apărea într-o conversaţie normală.

În al treilea episod, deznodământul este reprezentat de explicarea alegerii ilogice făcute de Bella: ea a simţit mereu că este diferită, că nu-şi găseşte locul.

Oare nu fiecare nu simte aceasta?! Oare nu toţi ne simţim unici şi irepetabili?! Nu trebuie să faci parte dintr-un film cu vampiri ca să simţi asta, nu trebuie să fi terminat Harvardul ca să crezi asta. Acest lucru este pur şi simplu un fapt. El nu izvorăşte decât din natura noastră de chip al lui Dumnezeu, de icoană, de oglindă a nemărginitului, a creatorului, a originalului, a celui ce vrea totul. Astfel că omul vrea totul şi nu are stare până nu se împlini, până când nu va umple acest gol nemărginit. Din acest motiv nu este nimeni care să nu simtă străin pe acest pământ. Iar Bella nu face excepţie! Şi totuşi, răţuşca cea urâtă vrea să devină lebăda cea albă dar rece, vrea să devină moartă.

Căutarea Bellei nu e una de dragoste trecătoare, ci reprezintă căutarea ontologică a omului: propria aflare şi împlinire. Dar aceasta nu poate fi decât Dumnezeu şi în Dumnezeu. Doar El poate umple dorinţa nesfârşită a omului. El este singurul capabil să aline această sete.

Dar Bella alege moartea. Alege nefiinţarea, alege renunţarea la viaţă pentru o existenţa veşnică, dar neîmplinită, pentru o vânare eternă a principiului vieţii, pentru furt de viaţă de la alţii. Ea renunţă la adevărata împlinire pentru o iluzie a aflării unui eu nenatural, fantastic; şi aceasta în ciuda sfaturilor tuturor care o îndeamnă contrariul. Chiar şi cei morţi o sfătuiesc astfel: ei n-au avut de ales, dar ea renunţă cu bună ştiinţă la tot şi la toate.

Fă binele! Alege viaţa!…

Acest aspect mi s-a părut mai important de clarificat. Nu voi intra în detalii cu analizarea altor stereotipuri pentru simplul motiv că sunt prea numeroase, iar filmul este destul de complicat, sau mai degrabă dezorganizat şi mozaicat în ceea ce priveşte prezentarea conceptelor ideologice.

Poate că totuşi ar fi un aspect pozitiv în acest film savurat atât de mult de tineret: atitudinea, ce-i drept învechită, de castitate până la căsătorie. Aceasta nu este totuşi doar un simplu act cu semnătură, ci consimţământ şi responsabilitate manifestat ca rezultat al două voinţe libere capabile de comuniune. Totuşi, virgina înflăcărată de tânărul nemuritor şi rece este oricând pregătită să renunţe la acest statut, principiile sale fiind determinate doar de libertatea voinţei sale imature.

Închei prin mărturisirea misterului pe care îl am cu privire la succesul acestor filme care, dacă s-ar fi bucurat de atâta publicitate, ar fi fost printre puţinele pelicule atât de plictisitoare ce nu le-am vizionat până la capăt.

Madea Goes to Jail

Imaginea este cam proastă, dar ideea contează… cel puţin primele 60s.

Traducerea (conţine şi textul anterior, care nu este prezentat în film):

(Trebuie sã îi iertãm pe ceilalţi

aşa cum Iisus ne-a iertat pe noi.

Sãptãmâna trecutã am vorbit despre

primul pas cãtre acordarea iertãrii.

Îl mai ştie cineva?

Recunoaşterea a ceea ce sa întâmplat.

Aşa este.

De multe ori nu vrem sã recunoaştem

ce am fãcut.

Când nu iertaţi pe cineva îi daţi putere

asupra vieţii voastre.

El dorm bine noaptea şi voi mereu

vã amintiţi tot ce a fãcut.

Cu toate ştiţi un pic

din mãrturisirea mea de credinţã.

Şaisprezece ani de trãit pe strãzi

dependentã de droguri prostituţie.

Şi am fãcut-o pentru cã

îmi fãceam rãu mie însãmi

îmi rãneam tatãl

îmi rãneam mamã

rãneam fiecare bãrbat

care îmi fãcuse vreodatã ceva rãu.

Pânã când întro zi

Domnul mia vorbit.

Şi mia zis…

Iertarea nu este pentru ceilalţi.

Ci pentru tine.

Şi cu cât ţi-o refuzi mai mult

cu atât ţii mai mult în tine

durerea trecutul şi suferinţa.

Cu atât îţi refuzi mai mult timp

libertatea.

Eu nu-l pot ierta pe tata

pentru ce mi-a fãcut.

El este motivul

pentru care mã aflu aici.

Ştii ce?

Atunci nu-l ierta.

Pentru cã el îşi trãieşte viaţa

bine-mersi şi tu eşti aici.

Iertarea nu este pentru ei

ci pentru tine.

Nu îl pot ierta.

Nu ştii ce mi-a fãcut.)

Doamne chiar trebuie sã ascult

toatã melodrama asta?

S-a întâmplat ceva dnã Simmons?

S-a întâmplat ceva?

Îmi pare rãu

dnã reverend-preot-episcop ce-oi fi.

Dar nu sunt de acord

cu toate astea.

Înţeleg ce spui despre iertare da.

E bine sã ierţi oamenii…

Dar copila asta suferã

din cauza a ce ia fãcut tatãl ei.

Tatãl tãu e pe undeva trãindu-şi viaţa

şi tu eşti aici.

Draga mea

eşti aici din cauza a ce ai fãcut

învaţã sã-ţi asumi rãspunderea

pentru actele tale.

Pentru ce faci tu.

Nu suport “victimele”.

“Persoana asta a fãcut o chestie

de aia sunt aşa”.

Toţi cei de aici au câte o poveste.

Tãticul şi mãmica ţi-au dat viaţã

asta era tot ce trebuiau sã facã.

Oricât de rea ar fi fost viaţa aia

de tine depinde sã faci ceva cu ea.

Aşa cã înghite în sec

şi taci naibii din gurã.

Libertate în Ryloth

Compromisul este o virtute care trebuie cultivată, nu o slăbiciune pe care să o dispreţuieşti.

Creat în stilul filmelor din seria Războiul Stelelor, seria de desene animate Războiul Clonelor prezintă o gamă importantă de mesaje şi idei, capabile să suscite şi interesul adulţilor. Cu o concentrare remarcabilă a dialogului, nici un cuvânt nu este de prisos, nici o imagine fără sens, ci totul este în deplină armonie pentru o fluiditate şi claritate a gândirii.

Multiple sentimente şi idei sunt exprimate în acest episod încărcat: respectul faţă de animale, pasivitatea omului la glume răutăcioase, atitudine ce sfârşeşte prin câştigarea respectului şi a prieteniei, împărţirea bunurilor personale (fie ele puţine sau modeste), activităţi creative pentru destinderea oamenilor, etc.

Un lucru pe care însă voi insista este psihologia Maestrului Jedi Mace Windu, care, adresându-se Generalului Cham Syndulla, lider al rezistenţei, caracter radical, dificil şi schimbător, face totul pentru a-l câştiga pentru binele poporului. Astfel, el începe prin a-i lăuda calităţile organizatorice, care însă pentru un om detaşat de propria persoană şi interesat doar de binele celuilalt, nu valorează prea mult. Amintirea curajului colegilor jertfiţi pe câmpul de luptă vrea să-l sensibilizeze pe Syndulla în prevenirea unor astfel de lucruri pe viitor. Teama unei alianţă izvorăşte din neîncrederea că cel care vrea să te ajute are o agendă ascunsă, că binele adus de el nu-i decât o altă metodă de constrângere: O altă ocupaţie armată nu e un Ryloth liber. Cât va dura până voi lupta împotriva ta, Maestre Jedi?

Lăsând la o parte luptele politice ivite din vanitate, dar din care au de pierdut doar oamenii nevinovaţi, liderii luptă împreună: unul de la tribună, altul pe câmpul de bătălie, amândoi lucrând cu oamenii pentru propria lor salvare: A venit timpul pentru a ne elibera pe noi înşine! Trebuie menţionat că deşi poporul suferă şi tânjeşte după libertate, el este incapabil să se elibereze, nu poate face nimic fără sprijinul celui de sus care coboară şi lucrează împreună cu ei pentru libertate.

Odată ce inamicul este învins prin buna colaborare, comunicare şi compromis temporar, acestuia nu i se poate cere decât capitularea necondiţionată. În aceste condiţii în care deţii controlul, compromisul nu-şi mai are locul.

Compromisul nu trebuie să fie o slăbiciune, ci o înţelepciune!

Sweeney Todd sau despre dragoste

Nimeni nu nu poate concepe ceva mai înalt ca dragostea. Poveştile de dragoste sunt cele mai apreciate. Pasiunea pentru un ideal, pentru un lucru, dar mai ales pentru o persoană sunt considerate cele mai de preţ bunuri intelectuale. Nu întâmplător, fiinţa perfectă se numeşte iubire…(criteriu folosit de Andrei Kuraev pentru ierarhizarea religiilor).

Pe cât de des este folosit acest termen, în asemenea măsură îşi are şi diferenţele semantice. Aşa cum în numele păcii se pornesc şi întreţin războaie, iubirea este folosită ca pretext pentru a lucra răul, ca sursă a unor sentimente potrivnice izvorului, ca motiv de moarte. Asta nu înseamnă că iubirea sau sentimentele in general, sunt rele prin ele însele, ci percepţia, oglinda sufletului ce le reflectă este spartă (se spune că spargerea unei oglinzi este un lucru îngozitor, în credinţa că sufletul omului sălăşluieşte în oglindă, iar aceasta, odată spartă, distruge şi sufletul celui reflectat, omul murind devreme, încuiat în propria disperare, în afara Raiului).

Astfel,de la o iubire tânără, dar naivă, se poate ajunge la pierderea obiectului iubirii, cu încarcerarea sufletului în ideea unui ce ar fi fost dacă…

De la un sentiment pur, omul trece la fixitatea ideii, la moartea devenirii şi ăncastrarea în trecut. Şi aceasta în numele dragostei: geloyie, răzbunare, suicid… Tot răul în numele binelui. Nu degeaba se spune că până la 75% din acţiunile nostre sunt decise emoţional, fără substrat logic, dar voindu-se raţionale.

Sweeney – om divin, sofisticat, elegant, menit să ducă în Paradis pe cei ce-l întâlnesc.

Todd – tânăr romantic, atletic, zvelt, drăguţ şi spiritual, cu părul ca pana corbului şi ochii ca două picături de păcură.

Benjamin – ebr. Fiu al (mâinii) dreptei

Barker – om carect, dar naiv şi fragil, nebăgat în seamă decât ca o cârpă pe care trebuie să o arunci, de care trebuie să scapi.

Johanna – fată foarte frumoasă, cu părul auriu, este iubită de toţi, dorită de toţi, capabilă să înmoaie inima celui mai împietrit criminal.

Tobias – personaj biblic, ajutat în drumeţiile şi încercările sale de un înger.

Mrs. Lovett – femeie odata frumoasă, dar acum văduvăa, tânjind după dragostea care a părăsit-o prea devreme

Little Ashes sau despre pulberea imortalităţii

Pitură de Emily Tarleton
Pitură de Emily Tarleton

Debutând cu întâlnirea unora dintre cele mai mari personalităţi artistice spaniole ale secolului al XX-lea, Little Ashes prezintă mai ales interacţiunea dintre Federico Garcia Lorca, catolic, comunist, anarhist, libertarian, tradiţionalist şi monarhist, poet şi prozator şi dramaturg, pe de o parte, şi  Salvador Felipe Jacinto Dalí Domenech, dadaist, anarhist, constructor de geniu (al propriului geniu), excentric, megaloman, freudian, scatolog, pictor suprarealist, pe de altă parte.

Detaliind perioada lor de formare artistică, cu lungi crize spirituale şi emoţionale, accentul cade pe relaţia celor doi care-şi caută depăşirea propriilor limite, trecerea dincolo de bine şi rău. Ca orice viaţă de artist adevărat, depăşirea convenţionalului şi martiriul pentru propria creaţie determină faima artistică şi, în parte, recunoaşterea societăţii. Progresul artistic mânat de un ideal de continuă depăşire a graniţilor şi a naturalului îi determină pe cei doi să se despartă, unul trecând graniţa firescului şi devenind homosexual declarat, celălalt, divinul marchiz obsedat de moarte şi libidou, se va deda unor purtări excentrice, la limita patologicului.

Incapabil de a trăi într-o lume limitată, circumscrisă la legi mărunte sau neînţelese, artistul îşi depăşeşte propria condiţie, timpul şi starea pentru a ajunge la nemurire, pentru a fi mai presus de toate. Dacă moartea va surveni oricum, măcar să rămână ceva în urmă. Pe de altă parte, similară cu viaţa artistului, dar cu impulsuri de altă natură, se află viaţa sfântului. Acesta îşi depăşeşte propria condiţie umană, a limitelor fireşti, nu împotrivindu-se normalităţii şi naturii, ci schimbându-o cu alta, cu firea Celui ce a dat legea naturală şi morală, Cel ce este mai presus de bine şi de rău. Ajungând dumnezeu prin participare la puterile lui Dumnezeu, sfântul îşi depăşeşte natura, împlinindu-şi în acelaşi timp şi condiţia umană. Astfel, pentru el moartea vine ca o trecere în imortalitate, viaţa nefiind orientată spre istorie şi dezintegrare, ci spre viitor şi nemurire.

My Sister’s Keepers sau ilogica morţii

Debutând cu enunţarea teoriei platoniene a preexistenţialismului sufletelor, My Sister’s Keepers propune o incursiune emoţionantă în lumea copilului condamnat la moarte prin cancer, prin leucemie. Între lungile secvenţe de trăire psihologică intensă se inseră exclamaţii ale raţiunii lucide ce caută sensul suferinţei, un sens în viaţă şi în moarte.

O mamă disperată face tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi salva fiica de la moarte, de la moartea care, cel mai probabil, o va duce în Raiul unde nimic nu se întâmplă niciodată, aşa cum îngână un cântec în fundal, la un moment dat în film.

Omul este înfiorat de moarte şi de durere, de viaţă my_sister_s_keeperşi de nemurire. Dacă unii îşi irosesc puteri şi daruri şi viaţa, alţii caută şi fac totul ca să trăiască. Dar toţi vom da acelaşi examen: examenul final al morţii. Cu câteva excepţii aproape mitologice, nimeni nu a scăpat de moarte: nici Alexandru Macedon, nici Platon, nici Budha şi nici măcar Iisus. Nimeni nu a scăpat şi nu va scăpa, dar fiecare se comportă diferit înaintea ei. Pentru unii e sfârşitul, pentru alţii e existenţa liniştită, sentimentalistă a unui alb imaculat, pentru alţii e împlinirea.

Dacă unii caută nemurirea în istorie, în memoria membrilor unei comunităţi ca nume scris pe o tăblie ruginită de stradă sau deasupra unei şcoli comunale, alţii încearcă nu doar rămânerea în istorie, ci depăşirea, transcederea ei.

Deşi se repetă de multe ori că moartea e ceva natural, nimeni nu o crede, căci fiecare tremură ca varga când stă cu gândul înaintea ei. Nimeni nu vrea cu adevărat să moară, nimeni nu se gândeşte intenţionat la moarte. Pentru omul pasionat, mişcat de diferite impulsuri care fie se exteriorizează, fie participă la crearea unui imens univers interior, moartea nu există. Este de neconceput încetarea mişcării. Totul ne determină la mişcare, totul ne îndeamnă la viaţă. De altfel nici doctorii nu recunosc moartea ca ceva natural, căi altfel nu ar mai căuta leacuri nemuritoare. Deşi mulţi din cei ce mor sunt bătrâni, pregătiţi să intre în examenul final, medical, moartea e privită ca urmarea cedării unui organ specific, fie că este cord, creier sau altceva.

Predestinat la nemurire, omul trebuie să moară.

A început războiul… clonelor!

Deşi se vorbeşte îndelung despre războaiele din Irak şi Afganistan, despre tensiunile politice dintre Turcia şi Israel sau despre primitorii premiilor pentru pace ce au armate în acţiune, merită să zăbovim puţin asupra noii serii a serialului animat The Clone Wars.

Detaliind o perioadă puţin prezentată în trilogia recentă a Războiului Stelelor, aceste animaţii oferă modele de care cam ducem lipsă în viaţa reală. Dacă în trecut personajele istorice deveneau eroii povestirilor populare, epoca contemporană pare lipsită de lideri demni de a fi modele. Astfel că, deşi realităţile diplomatice sau conflictuale sunt ilustrate în Războiul Clonelor, rezolvarea lor se face de către personaje capabile, prin mijloace normale şi morale. Dacă greşeala este prezentă ca urmare a firii umane slabe, ea este depăşită şi evitată, lipsindu-i consecinţele unui moralism steril. Scopul fiind continua apropiere prin comuniune şi perfecţionare, istoria erorii vine ca o memorie a unei acţiuni ce trebuie ocolită, nu ca pedeapsă ce trebuie împlinită de dragul unei legi neasatisfăcute.

Fiind o sursă plină de modele pentru tineretul debusolat, considerăm că este utilă vizionarea şi meditarea la situaţiile şi cuvintele expuse de scriitori, unele fiind adevărate maxime.

Mai multe detalii aici.

Inglourious Basterds sau despre rasismul semitic

inglorious_basterds_painted_poster1Filmul scris şi regizat de Quentin Tarantino prezintă istoria unei trupe de militari evrei al căror scop unic era să ucidă orice german prin mijloace cât mai sadice.

Dintru început, filmul frapează prin inversarea rolurilor din timpul celui de-al doilea război mondial, evreii asumându-şi poziţia de rasă superioară, condusă de un american, menită să elimine într-un mod rasist germanii, prezentaţi în film cât mai ironic. Astfel, un mic grup de soldaţi evrei , sub conducerea unei semigorile americane coborâte din munţi, asemănare facilitată atât de sadismul prezentat, dar şi prin incultura manifestată, încearcă uciderea oricărui neamţ, indiferent de rolul său avut în economia războiului. Filmul culminează cu holocaustul naziştilor într-un cinema parizian, sub privirile vindicative a doi dintre soldaţii evrei. Satisfacţia uciderii întipărită pe chipurile actorilor contrastează cu pasivitatea istorică a condamnaţilor din lagărele naziste.

Prin acţiunile şi sentimentele prezentate în acest film, evreii nu ar fi altceva decât o altă denumire pentru nazişti, nişte oameni rasişti şi cruzi, gata să elimine într-un mod barbar un popor considerat inamic doar prin faptul că-şi demonstrează superioritatea cu epatanţă, exponentul acesteia fiind colonelul german Hans Landa.

Soldatul german Fredrick Zoller, singurul care dă iniţial dovadă de moralitate şi sentimente umane, se dovedeşte a fi un nesăbuit şi posesiv, săvârşind ucis de tânara ce la fermecat, o femeie marcată de trauma războiului, incapabilă să sesizeze diferenţele interpersonale din cadrul aceleiaşi naţiuni.

Ca şi alte filme ale lui Quinton Tarantino, Ticăloşi fără glorie prezintă satisfacţia omorului răzbunător, lipsa de valoare a persoanei umane, accentul punându-se pe decor, supravieţuitori fiind oamenii geniali sau la limita cretinismului, ambii însă animaţi de pasiuni primare, fără schiţarea unei vieţi spirituale.

Yes Man sau Singuri în faţa libertăţii

yes-manNeofitul, ucenicul, sub influenţa uneia sau mai multor persoane marcante, decide să pornească pe drumul spre Viaţă, spre fiinţare. Indiferent de vârsta la care porneşte, cu paşi de copil pătrunde în misterul vieţii, în plăcerea descoperirii, în bucuria desăvârşirii. Dar acesta e finalul…

Zile întunecate şi nopţi înnourate – peste toate trece ucenicul prin îndrumarea povăţuitorului. Şi pentru asta are nevoie doar de ascultare. Să facă ce spune maestrul! Cuvântul de aur al stăpânului e lege pentru argatul credincios. Totul trebuie împlinit ca la carte, totul până la moarte. Numai aşa sluga ascultătoare poate deveni fiul înţelept, iubit moştenitor al stăpânului, viitor sălaş al vieţii. Numai pornind de la lucruri mărunte, urcând pe treptele încercărilor, curăţat ca aurul de gunoi! Şi totul cu paşi de copil… cu răbdare, simplitate şi iubire.singuri Doar sunt paşi de copil!