Boboteaza curăţeşte lumea

Ioan îl botează pe Iisus cu botezul pocăinţei. Pocăinţa este mijlocul de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Este uşor să faci metanii, să faci acatiste, să posteşti. Orice lucru exterior îl face omul cu destulă uşurinţă pentru a se simţi împăcat cu Dumnezeu. Dar când vine vorba de pocăinţă, de adevărata schimbare a modului de a fi, de trăi şi de a gândi, omul nu mai este aşa de sârguincios. Pocăinţa adevărată este unul dintre cele mai grele lucruri de împlinit. Tocmai de aceea şi Ioan Botezătorul şi Iisus îşi încep propovăduirea prin chemarea la pocăinţă. Prin botezul său, Mântuitorul săvârşeşte un act dublu de smerenie. Pe de o parte, El acceptă botezul pocăinţei, deşi nu avea nevoie de pocăinţă, El fiind fără de păcat. Pe de altă parte, Mântuitorul acceptă să fie afundat în apă de o slugă, fie ea cea mai vrednică. Mai mult, prin actul Lui, Iisus cinsteşte pe toţi drepţii Vechiului Testament care au pregătit calea şi care L-au descoperit puţin câte puţin pe Cel care va mântui lumea.

Prin Botezul Lui, Mântuitorul curăţă materia de urmările păcatului. Semnificativ este faptul că la acest eveniment ia parte întreaga Treime. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh participă la reînnoirea materiei. Astfel, Boboteaza este sărbătoarea care prezintă unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos şi din istoria mântuirii. Dacă la Crăciun Dumnezeu-Fiul se coboară şi ia trup, devenind om întreg ca şi noi, la Bobotează, acest Om-Dumnezeu se coboară în adâncul apei, este afundat cu totul în materie pentru ca să o sfinţească. Coborându-se în adâncul Iordanului, Mântuitorul sfinţeşte întreaga materie. Prin acest element chimic misterios, dar omniprezent care este sfinţit acum, întreaga materie este repusă în comuniune cu Dumnezeu.

O astfel de sărbătoare importantă, cu un conţinut atât de bogat de înţelesuri uneori nu prea uşor de descifrat, nu a fost evitată de obiceiuri mai puţin creştine. De aceea, nu este de mirare că s-a încercat grefarea unor obiceiuri care nu prea au legătură cu creştinismul. Unul dintre acestea este interzicerea de spălare în ajunul Bobotezei sau până la odovania acestui praznic. Fie că se referă la rufe sau la igiena corporală, această lipsă a folosirii apei pentru spălat porneşte dintr-o evlavie greşit înţeleasă. Deşi apele se sfinţesc cu prilejul Bobotezei, în acest moment având loc sfinţirea Aghiezmei Mari, nici un fel de canon al Bisericii nu prevede rânduieli de „nespălare”. Din contră, pregătirea pentru sărbătoare presupune o primenire atât sufletească, dar şi trupească. Nu se poate concepe ca un bun creştin să meargă nespălat sau neîngrijit la Biserică. Chiar şi în mănăstiri, acolo unde călugării se îngrijesc mai mult de suflet, îngrijirea şi primenirea trupească ocupă un loc important, mai ales când se implică mergerea la Biserică. Într-adevăr, există exemple de sfinţi care prin dedarea lor cu totul rugăciunii sau prin chemarea specială pe care o aveau nu se îngrijeau de loc de trup. Trebuie însă avut în vedere că acestea sunt cazuri excepţionale, ele aplicându-se mai mult pustnicilor, persoanelor izolate de restul comunităţii sau nebunilor pentru Hristos. În rest, creştinul care trăieşte în comunitate, fie ea monastică sau laică, este dator să se îngrijească de curăţenia lui trupească ca o marcă a curăţiei sufleteşti pe care, deşi poate că nu o are, totuşi o doreşte.

Armonia, frumuseţea şi puritatea sufletească trebuie să îşi regăsească exprimarea în înfăţişarea trupească pe care, până la urmă, oricine o poate vedea.

Rolul profesorului în dezvoltarea morală a adolescentului

Deontologia relaţiei dintre omul de la catedră şi elev

Din ce în ce mai des, în atenţia publicului larg sunt trimise ştiri despre comportamente mai puţin morale ale unor profesori faţă de elevi, ale unor elevi care folosesc şcoala ca loc al satisfacerii curiozităţilor sexuale, ale unor educatoare care îşi postează pe profilul oficial de Facebook fotografii în posturi senzuale şi aşa mai departe. Astfel de ştiri umplu pagini de ziare sau minute bune în emisiunile audiovizuale. Excepţii senzaţionale sau stare de fapt, ele nu pot să nu ridice un semn de întrebare cu privire la universul moral al tinerei generaţii.

Profesori tineri şi capabili ajung la catedră cu dorinţa nu doar de a avea un raport unidirecţional cu elevii, sub aspectul comunicării didactice. Profesorii nu doresc doar să transmită anumite informaţii, ei nu se preocupă doar de receptarea de către elevi a informaţiilor transmise, ci şi de dimensiunea afectivă şi spirituală a vieţii elevilor, de dezvoltarea psiho-emoţională a copilului.

Alături de familie, şcoala este principalul izvor de cultură şi factor de civilizaţie în care se desăvârşeşte formarea omului ca persoană capabilă de relaţii şi responsabilităţi sociale. Prin pregătirea sa teoretică asociată cu calităţile personale, profesorul realizează un contact pozitiv cu elevii în vederea realizării procesului instructiv-educativ. Paralel sau în strânsă legătură cu relaţia formală profesor-elev, pot apărea relaţii spontane informale care pot favoriza demersurile educaţionale sau, dimpotrivă, pot degenera în relaţii sau simpatii amoroase, străine de un climat propice dezvoltării morale a persoanei. Constantin Popa (26 ani), profesor la Liceul Teoretic “Spiru Haret” din Moineşti, este de părere că “atât timp cât fiecare îşi cunoaşte obligaţiile şi le îndeplineşte cu seriozitate şi dăruire, nu ar trebui să existe probleme de acest gen. În momentul în care acestea apar, profesorul trebuie să găsească metoda cea mai eficientă de a remedia această stare, dar fără a face compromisuri, uitând de statutul pe care îl are. În timpul orelor de curs, atât profesorul, cât şi elevul trebuie să păstreze o atitudine conformă cu acest statut. Lucrul acesta se aplică mai ales dacă sunt apropiaţi ca vârstă, pentru a se evita situaţiile apărute în ultima perioadă în mass-media”.

Cu privire la acelaşi aspect al relaţiei dintre profesor şi elev, psihologul Angela-Maria Arseni ne-a declarat: “Elevii se formează şi se dezvoltă în cadrul unor instituţii de învăţământ, care au menirea de a le oferi mediul cel mai potrivit pentru ca viitorii adulţi să fie nişte personalităţi capabile din punct de vedere intelectual, emoţional şi moral. Însă, tot mai des, asistăm la situaţia în care relaţia profesor-elev devine cu totul disfuncţională. Astfel, profesorul care ar fi trebuit să-şi motiveze elevii, menţinând o ambianţă plăcută la ore şi o relaţie de cooperare cu aceştia, trece de barierele legale, morale şi ale bunului-simţ şi profită de naivitatea şi de autoritatea pe care o exercită asupra tinerilor elevi, recurge la manipulare afectivă şi la seducţie şi se angajează în relaţii intime cu elevi ajunşi la vârsta adolescenţei. Acest aspect nu face decât să răstoarne întregul sistem de valori, aflat în formare, al adolescenţilor şi să îngreuneze o etapă importantă din dezvoltarea viitorului adult, etapă care este oricum solicitantă datorită schimbărilor profunde atât la nivel fizic, cât şi psiho-emoţional.”

Profesorul este un mentor

Perioada adolescenţei este una dintre cele mai dificile în viaţa unui om. Părintele Simeon Kraiopoulos spune, în cartea sa despre adolescenţă, tineri şi căsătorie, că “perioada adolescenţei este starea cea mai critică din viaţa omului”. Dezvoltarea accentuată pe care o cunoaşte organismul alături de nevoia de emancipare de sub tutela oricărei autorităţi, fie ea parentală sau instituţională, este una din caracteristicile acestei perioade. Adolescentul se trezeşte manifestând atitudini contradictorii, putând fi uşor influenţabil de persoanele cu care intră în contact în mod repetat.

Deşi poate avea un bun început în dezvoltarea lui intelectuală, adolescentul prezintă de multe ori dezechilibre emoţionale care îşi caută rezolvarea. În căutarea sensului şi din nevoia acută de iubire şi afecţiune, de acceptare şi recunoaştere, adolescentul poate manifesta comportamente nocive care, deşi promit împlinirea acestor nevoi, nu conduc decât la dezechilibre din ce în ce mai mari. În aceste condiţii, un comportament inadecvat promovat de un educator poate influenţa în mod negativ şi destul de uşor viaţa acestor, încă, “copii”. “Acest gen de relaţie între profesor şi elev reprezintă o formă de abuz din partea profesorului asupra psihicului elevului adolescent, abuz care afectează comportamentul său intim, social şi şcolar. De asemenea, percepţia adolescentului angajat într-o astfel de relaţie va fi deformată, ajungând să aibă probleme de relaţionare, pierzându-şi încrederea în cei din jur şi având o stimă de sine scăzută. Adolescentul devine confuz în relaţiile cu familia şi cu prietenii, manifestând o incapacitate de adaptare la situaţiile problematice cu care se confruntă. Astfel, odată cu trecerea timpului, abuzul emoţional şi sexual la care a fost supus va duce la o stagnare din punct de vedere emoţional a viitorului adult, dezvoltând sentimente de dependenţă şi imaturitate afectivă în relaţiile cu ceilalţi”, a mai declarat psihologul.

În aceste condiţii, responsabilitatea morală a profesorului este una incalculabilă. Mai mult, efectele pozitive sau negative ale comportamentului moral al profesorului acţionează mult timp după ce influenţa propriu-zisă şi-a încetat acţiunea. Astfel, dascălul ar trebui să fie deschis în comportament, echilibrat în atitudinea lui morală, evitând extremele unui rigorism impersonal sau ale unei laxităţi morale compromiţătoare. “Prietenia dintre profesor şi elev poate avea atât consecinţe pozitive, cât şi negative. O apropiere a profesorului spre elevi duce de obicei la o mai bună comunicare care este benefică în desfăşurarea procesului de învăţământ. Elevii întotdeauna vor aprecia profesorul care se aproprie de ei, care ştie să îi motiveze prin încurajări, care apreciază şi răsplăteşte pe fiecare pentru munca sa şi care mereu întreabă care sunt problemele cu care se confruntă ei, încercând să găsească o soluţie pentru a elimina orice obstacol din calea lor”, ne-a mai precizat tânărul profesor de liceu.

Adolescenţă şi dragoste responsabilă

Adolescenţilor li se inoculează ideea că viaţa “adevărată”, plăcerea se termină la atingerea maturităţii, că acum trebuie trăită adevărata experienţă sexuală, că trupul trebuie folosit pentru a potenţa plăcerea. Vorbind despre dragoste, libertate şi sex responsabil, IPS Mitropolit Andrei Andreicuţ al Clujului, în cartea dedicată acestui subiect, spune că “Dumnezeu nu ne-a impus restricţii cinice, împiedicându-ne să fim fericiţi, ci ne avertizează că anumite comportamente sunt dăunătoare atât nouă, cât şi prietenilor… Ştiu că sunt foarte mulţi cei ce te sfătuiesc altfel. Prietenii îţi povestesc aventurile lor păcătoase pe care tu eşti ispitit să le urmezi. Pe micile ecrane, la ore târzii, partidele de sex sunt de o variabilitate inepuizabilă. Internetul te ajută să iei contact cu toate mizeriile din lume. Toţi şi toate îţi vor spune că un tânăr frumos şi sănătos ca tine e nefiresc să nu aibă relaţii sexuale. Vor râde de tine când le vei vorbi de castitate. A discuta cu ei despre o prietenie curată este un lucru fără sens. Ştiu că lupta pentru a te păstra curat este grea. Dar ce lucru important se obţine fără efort? Merită o căsnicie fericită, cu copii sănătoşi, să faci acest efort. În lupta cu tentaţiile nu vei izbuti de unul singur. Te va ajuta însă Dumnezeu. Tu trebuie să te rogi, să ai un duhovnic care să te spovedească şi să te călăuzească, să participi la slujbele Bisericii, să faci lectură religioasă şi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine, Dumnezeu îţi împărtăşeşte Harul Său.”

Pruncul Mariei şi Fiul Tatălui Ceresc

Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. – Isaia 9,5

Profeţia lui Isaia este una complexă şi cuprinzătoare. Mulţi vorbesc despre acest mare proroc ca despre un adevărat „evanghelist” care a (pre)văzut şi a descris multe cu privire la viaţa şi activitatea viitoare a Mântuitorului.

În puţinele cuvinte de mai sus, Isaia surprinde mai multe aspecte unite în persoana Mântuitorului. Mai întâi, Iisus se naşte ca orice om, care trebuie să crească, care este cuprins în registrele recensământului roman, care fuge în Egipt de furia lui Irod, etc. Iisus nu părea diferit de ceilalţi oameni; mulţi dintre cei care l-au văzut şi auzit nu au fost impresionaţi de El sau chiar au hotărât că trebuie să moară. De aceea Iisus este un om, un prunc ca oricare altul.

În acelaşi timp, Iisus este „Fiul care s-a dat nouă”. El nu este doar pruncul născut de Maria, omul slab care avea nevoie de hrană şi somn. Iisus este Fiul născut din vecie al Tatălui ceresc, pe care lumea L-a primit ca jertfă pentru izbăvirea ei. Iisus este Fiul care s-a dat nouă ca jertfă Tatălui. Astfel, Mântuitorul este prunc născut din mamă, fără de tată, şi Fiu născut din Tatăl, fără de mamă. Cele două naturi ale Mântuitorului sunt cuprinse în aceste scurte şi aparent simple cuvinte ale unui mare proroc.

Acest Om-Dumnezeu are prin sine toată stăpânirea. El este tare şi biruitor nu asupra altui om, asupra unui semen mai slab. El este în schimb Cel care biruieşte moartea, cel care aduce astfel pace în trupul omenirii dezbinat de păcat şi moarte. Cuvântul („Înger de mare sfat”) şi Înţelepciunea („Sfetnic minunat”) lui Dumnezeu stăpâneşte nu prin teroare sau forţă, ci prin pacea pe care doar El o poate dărui omului, această creatură care tinde spre dumnezeire, spre necreat. Astfel, Hristos nu este decât primul în care se săvârşeşte acest ideal al omului. În acest sens, Iisus Hristos nu este doar prunc şi Fiu, ci El este şi „Părinte” al tuturor celor care se mântuiesc, al tuturor celor care vor pătrunde în viaţa viitoare, „ca să fie El cel dintâi întru toate” (Co. 1,18). Pentru că doar prin El poate cineva să se mântuiască, el devine Părinte al veacului viitor.

În cuvinte aparent simple care par a se repeta, prorocul exprimă de fapt într-o formă concentrată adevărul despre persoana complexă a lui Iisus Hristos, pruncul născut în iesle, Care însă este din veşnicie.

Steaua luminii lui Hristos

Departe de a fi un simplu simbol al unei călăuze spre Hristos, steaua care i-a călăuzit pe magi a fost un eveniment astronomic extraordinar, aşa cum tot mai multe descoperiri ştiinţifice o arată. Simbolizând cele trei continente vechi (Africa, Asia şi Europa), aducând fiecare dar pruncului minunat, cei trei magi urmează o stea care a apărut în mod ciudat pe cer. Un astfel de eveniment nu putea însemna decât petrecerea unui fapt minunat. Ştiinţa magilor alături de încercarea lor de a afla adevărul îi conduc la Pruncul Iisus, Salvatorul lumii. Astfel, steaua, ca prezenţă minunată şi lumină călăuzitoare, nu este doar un fapt extraordinar petrecut oarecând în istorie, ci ea simbolizează şi călăuza spre Hristos care poate proveni din cele mai variate locuri şi sub cele mai diverse timpuri.

Oameni interesaţi mai mult de magie, aceşti „ucenici ai vrăjitorului Varlaam” (aşa cum îi numeşte un tropar din minei), Îl descoperă printre primii pe Împăratul tuturor. Prin aceasta se împlineşte şi profeţia psalmistului care spune: „Împăraţii Tarsisului şi insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba prinoase vor aduce. Şi se vor închina lui toţi împăraţii pământului, toate neamurile vor sluji lui” (Ps. 71,10-11). Cititorii în stele Îl găsesc pe Mântuitorul lumii. Ei nu îl văd în toată măreţia Lui, făcând minuni sau cuvântând în faţa lumii. Dar această descoperire a lor va fi punct de plecare pentru convertirea lor ulterioară. Astfel, steaua luminoasă a anunţat soarele dreptăţii, răsăritul mântuirii. Pentru că revelaţia se desăvârşeşte treptat, cei trei magi sunt călăuziţi iniţial de stea, apoi de înger, pentru ca în final să Îl descoperă pe Hristos. Cercetările omului, indiferent de domeniu, nu sunt decât ghiceli în stele dacă nu îl conduc pe om la Soarele dreptăţii, la lumina adevărului, Cel de la care vine cu adevărat luminarea.

În amintirea magilor care au descoperit pruncul dumnezeiesc, în perioada aceasta, din ajunul Crăciunului şi până de Bobotează, mai ales copiii umblă cu steaua. Simbol al magilor care-L descoperă şi cresc în credinţă, cei mici propovăduiesc în mod simplu adevăruri fundamentale de credinţă. Aceste cântece de stea, creaţii specifice creştinismului, expun adevărurile de credinţă pe înţelesul tuturor. În frunte se poată „Steaua” sau „Luceferii” (o stea cu coadă). Aceasta are formă de stea stilizată cu 4,6,7,8 colţuri, având în centru icoana Naşterii Domnului sau pe cea a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus. Umblând din poartă în poartă, aceşti mici misionari readuc în vedere importanţa Naşterii Domnului, scoţându-i, cel puţin pentru un timp, pe cei mari din râncezeala specifică zilelor libere. Aceasta activitate este într-adevăr şi misiune, pentru că pe lângă faptul că trezeşte sentimentul sacralităţii, ea este şi prilej pentru necreştini de a admira bogăţia unor obiceiuri provenite din adevărata credinţă.

O imagine specială, însoţită de cuvinte consacrate cântate de voci zglobii de copii sunt o încântare pentru orice om care poate şi vrea să înţeleagă taina cea mare a cunoaşterii lui Dumnezeu.

Colindele străine de tradiţia creştină

Naşterea Mântuitorului în lumea aceasta s-a făcut la plinirea vremii, atunci când timpurile au fost favorabile acestui eveniment. Mântuitorul nu a venit într-un mod brutal în lume, fie dacă ne referim la naşterea fără dureri a Maicii Domnului, fie că ne referim la modul „natural” prin care Dumnezeu se face vizibil lumii. Astfel, naşterea Mântuitorului este în primul rând o modalitate naturală în pasul pe care Dumnezeu îl face pentru ca lumea să poată intra în comuniune cu El. Dumnezeu nu se mai descoperă în tunete şi fulgere înfricoşătoare, ci El vrea să se nască, să crească, să se dezvolte ca oricare alt om pentru a intra în mod natural în comuniune cu el, pentru a nu fi un străin pentru el. Dumnezeu nu vine să anihileze cele ale omului pentru a rămâne singur împreună cu nişte indivizi lipsiţi de libertate şi personalitate, ci El vrea să potenţeze omul, vrea ca acesta să crească în mod natural spre adevăratul lui destin. Pe scurt, aşa cum afirmă întreaga tradiţie creştină, Dumnezeu se face om, pentru ca omul să se poată îndumnezei.

Respectul pe care Dumnezeu îl acordă omului a fost preluat de Biserică prin raportarea ei la activităţile oamenilor. Deşi nu poate fi de acord cu anumite obiceiuri şi învăţături, Biserica a învăţat să preia diferite activităţi umane, tradiţii sau deprinderi, pentru a le umple de esenţă, pentru a le transfigura şi a le pune cu adevărat în favoarea omului. În acest sens, în locul cântărilor şi ritualurilor zgomotoase care însoţeau sărbătorile păgâne ale solstiţiului de iarnă, Biserica sărbătoreşte Naşterea Domnului, sărbătoare plină de lumină şi însemnătate pentru devenirea fiecăruia, prin cântări numite „colinde”. Ceea ce anterior era prilej de petreceri dezumanizante, devine prin Biserică prilej de înţelegere şi apropiere de realitatea Dumnezeului întrupat.

Dar colindele nu sunt creaţii savante, producţii ale unor Sfinţi Părinţi, ci, deşi uneori folosesc exprimări teologice „auzite” în biserică, acestea se fac din prisma creştinului simplu în cuvinte, dar puternic în înţelegere. De cele mai multe ori colindele nu au un autor cunoscut, tocmai pentru că ele reprezintă o sinteză a înţelegerii populare a adevărului de credinţă. Dogme greu de înţeles sunt exprimate prin cuvinte simple. Sub forme diferite, creativitatea artistică populară reflectă diversitatea modurilor în care credinciosul simplu se raportează la unitatea aceluiaşi Dumnezeu. În acelaşi timp însă, colindele nu sunt doar educative, ci ele izvorăsc mai ales ca răspuns al credincioşilor la dragostea lui Dumnezeu revărsată în lume. Ele împărtăşesc prin cântec şi cuvinte bucuria trăirii nespuse şi de nedescris a vieţii duhovniceşti din cadrul Bisericii.

În ciuda faptului că poporul român are o bogată şi diversă gamă de colinde populare, mai recente sau mai vechi, unii simt nevoia să cânte diverse melodii contemporane, din limbi şi tradiţii pe care le cunosc prea puţin. Se ignoră profundul înţeles duhovnicesc al colindelor populare, preferându-se melodii „culte”, occidentale, care însă vorbesc în mod sec de brazi frumoşi sau moş crăciuni cu reni zburători. Se uită „vestea minunată” a naşterii celui „înfăşat în scutece” ca orice om, dar pe care „neaua… nu-l atinge” ca pe un Dumnezeu.

Ar trebui să fim atenţi, şi mai ales în această perioadă, să vorbim mai mult despre Naşterea Domnului, să căutăm mai degrabă să-L înţelegem şi să-L găsim pe Dumnezeu ca păstorii şi ca magii, aducându-i ca daruri rugăciune plină de înţelegere, însoţită de fapte bune. Să nu ne lăsăm pierduţi în cuvinte despre cadouri şi brazi şi sărbători de iarnă, pierzând însă conţinutul real, cel care dă substrat bucuriei sărbătorii. Astfel, să cântăm cu toţii, împreună, colinde care nu numai că nu sunt străine de înţelegerea profundă a timpului acesta sfânt, ci sunt şi o expresia a sufletului nostru de români creştini.

Unde este Dumnezeu?!


“Şi a luat (Elisei) mantia lui Ilie care căzuse de la acesta şi a lovit apa cu ea, zicând: “Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?” Şi lovind, apa s-a tras la dreapta şi la stânga şi a trecut Elisei.” (IV Regi 2, 14)

Despărţindu-se de ucenicul său, Ilie vrea să-i dăruiască acestuia ceea ce îi va cere. Elisei ştia că măsura dragostei lui Ilie pentru el este cel puţin la fel de mare ca măsura dragostei pe care el însuşi i-o purta lui Ilie. Astfel că Elisei cere “Duhul care este în tine să fie îndoit peste mine!” (v. 9). Deşi este un lucru greu de făcut, Elisei îşi vede împlinirea promisiunii (cf. vs. 10-11).

Când însă va încerca să facă lucrurile lui Ilie, şi anume despărţirea apelor Iordanului cu ajutorul cojocului, Elisei va vedea că aceasta nu se întâmplă. În ediţia sinodală a Bibliei de la 1914 se precizează: “Şi s-a întors Elisei şi a stătut pe ţărmurile Iordanului şi a luat cojocul lui Ilie, care căzuse deasupra lui şi a lovit apa şi nu s-a despărţit. Şi a zis: Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Şi a lovit apa a doua oară şi s-au despărţit apele încoace şi încolo, şi a trecut Elisei pe uscat.” Se observă astfel că la prima încercare, nu se întâmplă nimic. Este ca şi cum promisiunea lui Ilie nu s-ar fi împlinit, este ca şi cum ar fi rămas singur, ca şi cum Dumnezeul lui Ilie ar fi dispărut odată cu Ilie. Elisei nu poate concepe să rămână singur. El nu crede că Dumnezeu lucrează doar prin Ilie, nu crede că lui Dumnezeu nu îi pasă de el.

Dar totul este o încercare. Dumnezeu nu vrea ca Elisei să aibă doar puterea lui Ilie. Dumnezeu vrea ca Elisei să Îl cunoască cu adevărat. El nu vrea ca Ilie să fie interpus mereu între El şi Elisei. Dumnezeu vrea ca Elisei să Îl cunoască personal, El vrea ca relaţia lor să fie nemijlocită. Dar pentru aceasta trebuia ca şi Elisei să vrea. Trebuia ca el să conştientizeze că nu a primit doar o putere oarecare, ci el a primit “Duhul” lui Dumnezeu. El nu a primit o putere, ci o persoană cu care trebuie să fie capabil să comunice.

Părintele Simeon Kraiopoulos spune că “profetul Elisei s-a cutremurat până în străfundul fiinţei sale când a văzut că nu s-a întâmplat ceea ce aştepta, pentru că ştia din experienţa profetului Ilie că este deschis drumul comuniunii dintre Dumnezeu şi oameni… El însă nu s-a lăsat pradă nepăsării, nici nu s-a arătat un spirit practic (încercând să se descurce şi fără Dumnezeu), nici nu a încercat să dea lucrurilor vreo explicaţie. Şi pe loc a venit răspunsul cerului! A lovit din nou apele Iordanului şi acestea s-au despărţit”.

Elisei insistă pentru ca Dumnezeu să-i dea răspuns. El nu acceptă un dumnezeu care nu îl ascultă, el nu acceptă un dumnezeu care nu dă răspuns, el nu acceptă un dumnezeu care e indiferent. Aşa cum el nu este indiferent faţă de Dumnezeu, nici Acesta nu trebuie să fie indiferent faţă de el. Şi astfel că Elisei îl descoperă pe Dumnezeu care lucrează prin el, descoperă puterea nelimitată a lui Dumnezeu care se manifestă în el. Atunci când Dumnezeu pare indiferent faţă de om, Elisei insistă şi-L determină pe Dumnezeu să acţioneze, să se manifeste. Elisei ştie că Dumnezeu nu e surd şi mut, el ştie că Dumnezeu caută doar prilejul de a se manifeste fără a se impune.

Canonul reprezintă legătura permanentă de Taina Spovedaniei

În condițiile în care lumea modernă încearcă să șteargă noțiunile de păcat și pocăință, ele sunt uneori greu de înțeles, chiar pentru creștinii practicanți.

Pocăința a fost punctul de plecare în predica Sfântului Ioan Botezătorul, a Mântuitorului, a Sfinților Apostoli: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.” Observând că pocăința este chintesența tuturor poruncilor, Sfântul Grigorie Palama spune: „Așa, cum Dumnezeu, când i-a creat pe primii oameni și i-a pus în Rai, le-a dat nu multe, ci o singură poruncă, pe care au și încălcat-o, după cădere, le-a dat din nou oamenilor o singură poruncă, și anume pocăința.” Vorbind tot despre pocăință, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura lui Dumnezeu următoarele cuvinte: „Spovedește-te, plângi, căiește-te, împlinește această singură poruncă și Eu, Dumnezeul tău, Care sunt iubitor de oameni, și le voi dărui pe toate celelalte!”

Se poate ca cineva să se spovedească fără a avea pocăință, dar cel care se pocăiește se spovedește în adevăratul sens al cuvântului. Cu privire la relația dintre pocăință și spovedanie, Arhimandritul Simeon Kraiopoulos spune: „Căința îl face pe om primitor al iertării pe care i-o dăruiește Dumnezeu, dar iertarea se dă prin Biserică”. De aceea, este necesar ca fiecare creștin să meargă să se spovedească în mod regulat, dar și ori de câte ori a făcut un păcat care l-ar opri de la primirea Sfintei Împărtășanii.

Fiecare creștin trebuie să își formeze o legătură cu preotul duhovnic, astfel încât credinciosul să se prezinte în mod regulat la scaunul de spovedanie (chiar la fiecare 3-4 săptămâni), dar și ori de câte ori se întâmplă ispite mai mari care necesită o atenție imediată. Preotul duhovnic nu trebuie contactat la fiecare greșeală mică, atât din motive practice, ce țin de timpul și spațiul necesar unei spovedanii corecte, dar și pentru că urmărind mereu doar păcate mici, creștinul poate deveni scrupulos, uitând de adevărata răutate care îl depărtează cu adevărat de Dumnezeu și de aproapele.

În timpul dintre spovedanii, legătura cu preotul duhovnic se ține mai ales prin împlinirea canonului. Acesta reprezintă manifestarea văzută a ascultării față de duhovnic. Canonul nu este o pedeapsă primită pentru anumite păcate făcute. Atunci când se dă ca urmare a unor păcate mai mari, el este un remediu, având ca scop trezirea conștiinței pentru înțelegerea gravității păcatului și restaurarea păcătosului în vederea primirii Tainei Sfintei Împărtășanii. În rest, fiecare credincios ar trebui să aibă un minim canon de rugăciune și metanii care să îl țină în legătură cu duhovnicul. Acesta este individual, el trebuind discutat cu duhovnicul, atunci când credinciosul se străduiește, dar nu îl  poate împlini. Nu trebuie cerut un canon mai mare doar pentru că se pare că poate fi purtat, ci trebuie păstrat un canon potrivit, care poate fi efectuat mereu. Această legătură permanentă care se face prin canon cu preotul duhovnic și prin el cu Taina Spovedaniei permite credinciosului să se apropie mai des și de Sfânta Împărtășanie. Mitropolitul Serafin Joantă spune că „cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată.” Aceasta se întâmplă pentru că atât prin Sfânta Împărtășanie, cât și prin rugăciunile pe care le presupune canonul se face o iertare continuă a păcatelor.

Pocăința, împreună cu canonul ca legătură a ei cu Taina Bisericii, trebuie să fie realitatea cotidiană a fiecărui credincios care caută Împărăția Cerurilor.