Când binele se ascunde

De fiecare dată când simţirea harului (sau a binelui în general) este retrasă, pricina este mândria; nu întotdeauna mândria care este, ci mândria care ar putea fi, dacă această simţire a harului n-ar fi fost retrasă. Aşa se întâmplă că deseori unii tineri nepricepuţi gândesc că Dumnezeu este duşmanul lor; când de fapt le este prieten în toate.

Norul Necunoaşterii

Christus ist Auferstanden!

In diesen Tagen des Frühlings erinnern wir uns und feiern unsere Abhebung der Unwissenheit, Vergesslichkeit und Ignoranz. Jetzt sehen wir das Bild eines Gottes, der nicht nur auf die Erde kommt, um Menschen zu helfen oder mit ihnen zu sprechen, sondern Er steigt in die Hölle herunter, die Menschen aus ihren dunkleren Taten, Gedanken oder Gefühlen zu erhöhen. Dieser Gott ist nicht gleichgültig, sondern er biegt sich und mit dem Kreuz in der Hand hebt den Mann, der sein will. Mit Leid für Leidenschaften und Leiden gehen wir mit Christus in das Licht der Auferstehung und der Himmelfahrt!

Christus ist Auferstanden!

PS: Wenn Sie einige Fehler finden, schreiben Sie bitte zurück, um die zu korrigieren! Danke! 🙂

Hristos a Înviat!

În aceste zile de primăvară ne aducem aminte şi sărbătorim ridicarea noastră din neştiinţă, uitare şi ignoranţă. Acum vedem imaginea unui Dumnezeu care nu doar că vine pe pământ pentru a discuta cu omul, pentru a-l ajuta, ci chiar Se coboară până la iad pentru a-l ridica pe om din cele mai întunecate fapte, gânduri sau simţiri ale sale. Acest Dumnezeu nu este indiferent, ci se speteşte, Îşi încovoaie spatele, şi cu crucea în mână îl ridică pe omul care vrea să fie. Cu părere de rău pentru patimi şi pătimiri să ne îndreptăm împreună cu Hristos spre lumina Învierii şi a Înălţării!

Hristos a Înviat!

Cuprinderea lui Dumnezeu prin cuget sau iubire

El (Dumnezeu) se potriveşte bine sufletului omenesc, potrivindu-şi dumnezeirea Lui la măsurile noastre. Iar sufletul nostru se potriveşte la rândul său lui Dumnezeu prin vrednicia de a fi fost făcut după chipul şi asemănarea Lui. Iar El prin Sine şi prin nimic altceva este destul şi prea destul pentru a împlini voia şi nevoia sufletului nostru, care, prin puterea acestui har înnoitor, este făcut în stare să-L cuprindă pe deplin prin iubire. Acesta lucru este de înţeles pentru orice putere cunoscătoare creată, fie înger, fie suflet omenesc. Zic, de neînţeles pentru cugetarea, nu pentru iubirea lor.

Sursa: Norul Necunoaşterii

Locul în care Dumnezeu poate sau nu să existe

Iar Maria a spus: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău!“ – Luca 1,38

Aspectul feciorelnic al Maicii Domnului reprezintă ceva care uimeşte şi intrigă în acelaşi timp. Deşi au existat multe naşteri minunate de-a lungul timpului, niciuna nu a fost fără participarea bărbatului. Aceasta poate şi pentru că în mod biologic, doar bărbatul este cel care poate da genul copilului şi niciodată, cu toată tehnologia „fertilizatoare” care există sau va exista, o femeie singură nu va putea naşte un băiat. De aceea, orice artificii ştiinţifice pe care şi le-ar imagina cercetătorii nu pot rezulta în naşterea unui băiat de către o fecioară. Acest lucru este atât de neaşteptat, încât chiar şi anumiţi creştini nu cred în fecioria Maicii Domnului. Pentru aceştia din urmă, teologul C.S. Lewis spune că tocmai în aceasta stă minunea fecioriei Maicii Domnului, că prin niciun mijloc posibil ea nu poate fi explicată.

Pe lângă personalizarea omului care vine la viaţa din propria dorinţă şi voinţă, întruparea Mântuitorului în Fecioară este imaginea credinciosului care se desăvârşeşte.

Pentru un credincios, aproape că nu este îndoială că Dumnezeu există. El este. Punct. În acelaşi timp, există numeroare aspecte care ar contrazice acest lucru. În primul rând, prezenţa Lui nu este simţită în mod unitar şi universal. Unii „cred”, alţii nu. Unii sunt politeişti, alţii musulmani sau creştini. Cu toată unitatea religiei de care se vorbeşte în sincretismul contemporan, nu poate fi negat faptul că şi cei mai sincretişti oameni au păreri diferite despre acelaşi Dumnezeu. Pe lângă acest mare „minus”, mai există şi problema răului. Dumnezeu este bun sau nu există. Aceasta cred şi majoritatea ateilor; aceasta ar fi singura variantă logică: existenţa unui Dumnezeu „bipolar” nu ar produce decât scindare în natura simplă a dumnezeirii, dizolvându-o ca realitate ultimă.

Aceste două probleme sunt uneori pietre de poticnire şi pentru cei mai straşnici creştini. Ele nu sunt uşor de înţeles, şi poate nici prea uşor de acceptat. De aceea în sufletul fiecărui om există la un moment dat o luptă în care se decide existenţa sau nu a lui Dumnezeu. Deşi prin natura Lui, s-ar presupune că Dumnezeu există peste tot, în cugetul omului El poate să nu existe. Şi asta experiază cel mai adesea omul, căci el nu-L vede sau simte sau percepe pe Dumnezeu în oricem moment şi în orice loc. Deşi Dumnezeu fiinţează, indiferent de moment sau loc, pentru om, Dumnezeu există doar atunci când omul se deschide către El. Nici un factor exterior nu poate determina conceperea lui Dumnezeu în om. Concepţii despre Dumnezeu pot apărea în om ca urmare a influenţelor exterioare sau interioare lui. Dar adevărata concepere a lui Dumnezeu în om nu poate avea loc decât prin disponibilitatea de care poate da dovadă omul. Şi doar această „concepţie” despre Dumnezeu va fi corectă. În aceasta stă şi minunea fecioriei Maicii Domnului!

Există preoţi, există sfinţi, există locuri sau timpuri sfinte! Nimic din toate acestea nu pot determina adevărata concepere a Domnului. Ele o pot facilita, dar nu o pot determina! Cuvintele Maicii Domnului la întruparea lui Iisus reprezintă tocmai această întrupare prin care Dumnezeu se sălăşluieşte în trupul – materia credinciosului. Trupul şi sufletul, creatura întreagă devine pântece al Celui care se naşte fără sămânţă pământească.

Pe de o parte este omul care nu poate fi determinat să-L accepte pe Dumnezeu. Pe de altă parte este Dumnezeu care nu este determinat de nimeni. Dar acest moment al Buneivestiri reprezintă punctul de cotitură în întreaga natură a umanităţii.

Unde este fericirea?

Cel ce se încrede în Domnul este fericit. – Pildele lui Solomon 16,20

Deşi căută fericirea, observăm că de multe ori omul trăieşte în durere şi întristare. Primeşte ceea ce doreşte, dar nu este fericit. Ignoră ceea ce îi trebuie pentru a avea ceea ce îi place. Petrece timp preţios în activităţi nefolositoare pentru a limita sau chiar ignora adevărata cugetare sau petrecere.

Nimeni nu vrea să trăiască în întuneric sau neştiinţă; fiecare doreşte ceea ce e bine şi frumos. Şi deşi face mai mult sau mai puţin acestea, omul nu găseşte pacea, calmul sufletesc continuă să îl ocolească. Şi omul ajunge la o vârstă la care nu doar că lipseşte forţa fizică pentru a-şi împlini dorirea, dar mai ales puterea voinţei de a fi.

Credinciosul trăieşte cu numele de creştin, dar nu întâlneşte pacea pe care crede că ar trebui să o aibă. Aceasta nu se întâmplă din cauza lui Dumnezeu sau pentru că Biserica învaţă greşit. Părintele Simeon Kraiopoulos spune că „nu eşti nefericit pentru că eşti creştin, eşti nefericit pentru că nu eşti autentic. Starea ta de creştin neautentic îţi este povară.” Lipseşte credinţa în Dumnezeu, nu neapărat la nivel teoretic, dar mai ales ca încredere reală în prezenţa Lui activă în viaţa fiecăruia.

Creştinul nu află liniştea nu pentru că nu înţelege ceea ce se întâmplă, ci pentru că nu are încredere. Multe lucruri rele se pot întâmpla. Nu există rău imaginabil sau nu, care să nu se poată întâmpla oricui. Dar asta nu înseamnă că el se va şi întâmpla. Încrederea că Dumnezeu ne vrea binele poate fi încercată sau chiar zdruncinată de anumite încercări. Dar asta doar pentru a se descoperi şi mai mult binele. Lăsarea în voia lui Dumnezeu, ca încredere activă în binele pe care El îl doreşte omului are puterea de a linişti sufletul, de a-l calma, îndemnând în acelaşi timp trupul la lucrul rânduit. Cu sufletul nădăjduieşti şi cu trupul lucrezi pentru a putea să fii fericit în Domnul.

Boboteaza curăţeşte lumea

Ioan îl botează pe Iisus cu botezul pocăinţei. Pocăinţa este mijlocul de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Este uşor să faci metanii, să faci acatiste, să posteşti. Orice lucru exterior îl face omul cu destulă uşurinţă pentru a se simţi împăcat cu Dumnezeu. Dar când vine vorba de pocăinţă, de adevărata schimbare a modului de a fi, de trăi şi de a gândi, omul nu mai este aşa de sârguincios. Pocăinţa adevărată este unul dintre cele mai grele lucruri de împlinit. Tocmai de aceea şi Ioan Botezătorul şi Iisus îşi încep propovăduirea prin chemarea la pocăinţă. Prin botezul său, Mântuitorul săvârşeşte un act dublu de smerenie. Pe de o parte, El acceptă botezul pocăinţei, deşi nu avea nevoie de pocăinţă, El fiind fără de păcat. Pe de altă parte, Mântuitorul acceptă să fie afundat în apă de o slugă, fie ea cea mai vrednică. Mai mult, prin actul Lui, Iisus cinsteşte pe toţi drepţii Vechiului Testament care au pregătit calea şi care L-au descoperit puţin câte puţin pe Cel care va mântui lumea.

Prin Botezul Lui, Mântuitorul curăţă materia de urmările păcatului. Semnificativ este faptul că la acest eveniment ia parte întreaga Treime. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh participă la reînnoirea materiei. Astfel, Boboteaza este sărbătoarea care prezintă unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos şi din istoria mântuirii. Dacă la Crăciun Dumnezeu-Fiul se coboară şi ia trup, devenind om întreg ca şi noi, la Bobotează, acest Om-Dumnezeu se coboară în adâncul apei, este afundat cu totul în materie pentru ca să o sfinţească. Coborându-se în adâncul Iordanului, Mântuitorul sfinţeşte întreaga materie. Prin acest element chimic misterios, dar omniprezent care este sfinţit acum, întreaga materie este repusă în comuniune cu Dumnezeu.

O astfel de sărbătoare importantă, cu un conţinut atât de bogat de înţelesuri uneori nu prea uşor de descifrat, nu a fost evitată de obiceiuri mai puţin creştine. De aceea, nu este de mirare că s-a încercat grefarea unor obiceiuri care nu prea au legătură cu creştinismul. Unul dintre acestea este interzicerea de spălare în ajunul Bobotezei sau până la odovania acestui praznic. Fie că se referă la rufe sau la igiena corporală, această lipsă a folosirii apei pentru spălat porneşte dintr-o evlavie greşit înţeleasă. Deşi apele se sfinţesc cu prilejul Bobotezei, în acest moment având loc sfinţirea Aghiezmei Mari, nici un fel de canon al Bisericii nu prevede rânduieli de „nespălare”. Din contră, pregătirea pentru sărbătoare presupune o primenire atât sufletească, dar şi trupească. Nu se poate concepe ca un bun creştin să meargă nespălat sau neîngrijit la Biserică. Chiar şi în mănăstiri, acolo unde călugării se îngrijesc mai mult de suflet, îngrijirea şi primenirea trupească ocupă un loc important, mai ales când se implică mergerea la Biserică. Într-adevăr, există exemple de sfinţi care prin dedarea lor cu totul rugăciunii sau prin chemarea specială pe care o aveau nu se îngrijeau de loc de trup. Trebuie însă avut în vedere că acestea sunt cazuri excepţionale, ele aplicându-se mai mult pustnicilor, persoanelor izolate de restul comunităţii sau nebunilor pentru Hristos. În rest, creştinul care trăieşte în comunitate, fie ea monastică sau laică, este dator să se îngrijească de curăţenia lui trupească ca o marcă a curăţiei sufleteşti pe care, deşi poate că nu o are, totuşi o doreşte.

Armonia, frumuseţea şi puritatea sufletească trebuie să îşi regăsească exprimarea în înfăţişarea trupească pe care, până la urmă, oricine o poate vedea.

Rolul profesorului în dezvoltarea morală a adolescentului

Deontologia relaţiei dintre omul de la catedră şi elev

Din ce în ce mai des, în atenţia publicului larg sunt trimise ştiri despre comportamente mai puţin morale ale unor profesori faţă de elevi, ale unor elevi care folosesc şcoala ca loc al satisfacerii curiozităţilor sexuale, ale unor educatoare care îşi postează pe profilul oficial de Facebook fotografii în posturi senzuale şi aşa mai departe. Astfel de ştiri umplu pagini de ziare sau minute bune în emisiunile audiovizuale. Excepţii senzaţionale sau stare de fapt, ele nu pot să nu ridice un semn de întrebare cu privire la universul moral al tinerei generaţii.

Profesori tineri şi capabili ajung la catedră cu dorinţa nu doar de a avea un raport unidirecţional cu elevii, sub aspectul comunicării didactice. Profesorii nu doresc doar să transmită anumite informaţii, ei nu se preocupă doar de receptarea de către elevi a informaţiilor transmise, ci şi de dimensiunea afectivă şi spirituală a vieţii elevilor, de dezvoltarea psiho-emoţională a copilului.

Alături de familie, şcoala este principalul izvor de cultură şi factor de civilizaţie în care se desăvârşeşte formarea omului ca persoană capabilă de relaţii şi responsabilităţi sociale. Prin pregătirea sa teoretică asociată cu calităţile personale, profesorul realizează un contact pozitiv cu elevii în vederea realizării procesului instructiv-educativ. Paralel sau în strânsă legătură cu relaţia formală profesor-elev, pot apărea relaţii spontane informale care pot favoriza demersurile educaţionale sau, dimpotrivă, pot degenera în relaţii sau simpatii amoroase, străine de un climat propice dezvoltării morale a persoanei. Constantin Popa (26 ani), profesor la Liceul Teoretic “Spiru Haret” din Moineşti, este de părere că “atât timp cât fiecare îşi cunoaşte obligaţiile şi le îndeplineşte cu seriozitate şi dăruire, nu ar trebui să existe probleme de acest gen. În momentul în care acestea apar, profesorul trebuie să găsească metoda cea mai eficientă de a remedia această stare, dar fără a face compromisuri, uitând de statutul pe care îl are. În timpul orelor de curs, atât profesorul, cât şi elevul trebuie să păstreze o atitudine conformă cu acest statut. Lucrul acesta se aplică mai ales dacă sunt apropiaţi ca vârstă, pentru a se evita situaţiile apărute în ultima perioadă în mass-media”.

Cu privire la acelaşi aspect al relaţiei dintre profesor şi elev, psihologul Angela-Maria Arseni ne-a declarat: “Elevii se formează şi se dezvoltă în cadrul unor instituţii de învăţământ, care au menirea de a le oferi mediul cel mai potrivit pentru ca viitorii adulţi să fie nişte personalităţi capabile din punct de vedere intelectual, emoţional şi moral. Însă, tot mai des, asistăm la situaţia în care relaţia profesor-elev devine cu totul disfuncţională. Astfel, profesorul care ar fi trebuit să-şi motiveze elevii, menţinând o ambianţă plăcută la ore şi o relaţie de cooperare cu aceştia, trece de barierele legale, morale şi ale bunului-simţ şi profită de naivitatea şi de autoritatea pe care o exercită asupra tinerilor elevi, recurge la manipulare afectivă şi la seducţie şi se angajează în relaţii intime cu elevi ajunşi la vârsta adolescenţei. Acest aspect nu face decât să răstoarne întregul sistem de valori, aflat în formare, al adolescenţilor şi să îngreuneze o etapă importantă din dezvoltarea viitorului adult, etapă care este oricum solicitantă datorită schimbărilor profunde atât la nivel fizic, cât şi psiho-emoţional.”

Profesorul este un mentor

Perioada adolescenţei este una dintre cele mai dificile în viaţa unui om. Părintele Simeon Kraiopoulos spune, în cartea sa despre adolescenţă, tineri şi căsătorie, că “perioada adolescenţei este starea cea mai critică din viaţa omului”. Dezvoltarea accentuată pe care o cunoaşte organismul alături de nevoia de emancipare de sub tutela oricărei autorităţi, fie ea parentală sau instituţională, este una din caracteristicile acestei perioade. Adolescentul se trezeşte manifestând atitudini contradictorii, putând fi uşor influenţabil de persoanele cu care intră în contact în mod repetat.

Deşi poate avea un bun început în dezvoltarea lui intelectuală, adolescentul prezintă de multe ori dezechilibre emoţionale care îşi caută rezolvarea. În căutarea sensului şi din nevoia acută de iubire şi afecţiune, de acceptare şi recunoaştere, adolescentul poate manifesta comportamente nocive care, deşi promit împlinirea acestor nevoi, nu conduc decât la dezechilibre din ce în ce mai mari. În aceste condiţii, un comportament inadecvat promovat de un educator poate influenţa în mod negativ şi destul de uşor viaţa acestor, încă, “copii”. “Acest gen de relaţie între profesor şi elev reprezintă o formă de abuz din partea profesorului asupra psihicului elevului adolescent, abuz care afectează comportamentul său intim, social şi şcolar. De asemenea, percepţia adolescentului angajat într-o astfel de relaţie va fi deformată, ajungând să aibă probleme de relaţionare, pierzându-şi încrederea în cei din jur şi având o stimă de sine scăzută. Adolescentul devine confuz în relaţiile cu familia şi cu prietenii, manifestând o incapacitate de adaptare la situaţiile problematice cu care se confruntă. Astfel, odată cu trecerea timpului, abuzul emoţional şi sexual la care a fost supus va duce la o stagnare din punct de vedere emoţional a viitorului adult, dezvoltând sentimente de dependenţă şi imaturitate afectivă în relaţiile cu ceilalţi”, a mai declarat psihologul.

În aceste condiţii, responsabilitatea morală a profesorului este una incalculabilă. Mai mult, efectele pozitive sau negative ale comportamentului moral al profesorului acţionează mult timp după ce influenţa propriu-zisă şi-a încetat acţiunea. Astfel, dascălul ar trebui să fie deschis în comportament, echilibrat în atitudinea lui morală, evitând extremele unui rigorism impersonal sau ale unei laxităţi morale compromiţătoare. “Prietenia dintre profesor şi elev poate avea atât consecinţe pozitive, cât şi negative. O apropiere a profesorului spre elevi duce de obicei la o mai bună comunicare care este benefică în desfăşurarea procesului de învăţământ. Elevii întotdeauna vor aprecia profesorul care se aproprie de ei, care ştie să îi motiveze prin încurajări, care apreciază şi răsplăteşte pe fiecare pentru munca sa şi care mereu întreabă care sunt problemele cu care se confruntă ei, încercând să găsească o soluţie pentru a elimina orice obstacol din calea lor”, ne-a mai precizat tânărul profesor de liceu.

Adolescenţă şi dragoste responsabilă

Adolescenţilor li se inoculează ideea că viaţa “adevărată”, plăcerea se termină la atingerea maturităţii, că acum trebuie trăită adevărata experienţă sexuală, că trupul trebuie folosit pentru a potenţa plăcerea. Vorbind despre dragoste, libertate şi sex responsabil, IPS Mitropolit Andrei Andreicuţ al Clujului, în cartea dedicată acestui subiect, spune că “Dumnezeu nu ne-a impus restricţii cinice, împiedicându-ne să fim fericiţi, ci ne avertizează că anumite comportamente sunt dăunătoare atât nouă, cât şi prietenilor… Ştiu că sunt foarte mulţi cei ce te sfătuiesc altfel. Prietenii îţi povestesc aventurile lor păcătoase pe care tu eşti ispitit să le urmezi. Pe micile ecrane, la ore târzii, partidele de sex sunt de o variabilitate inepuizabilă. Internetul te ajută să iei contact cu toate mizeriile din lume. Toţi şi toate îţi vor spune că un tânăr frumos şi sănătos ca tine e nefiresc să nu aibă relaţii sexuale. Vor râde de tine când le vei vorbi de castitate. A discuta cu ei despre o prietenie curată este un lucru fără sens. Ştiu că lupta pentru a te păstra curat este grea. Dar ce lucru important se obţine fără efort? Merită o căsnicie fericită, cu copii sănătoşi, să faci acest efort. În lupta cu tentaţiile nu vei izbuti de unul singur. Te va ajuta însă Dumnezeu. Tu trebuie să te rogi, să ai un duhovnic care să te spovedească şi să te călăuzească, să participi la slujbele Bisericii, să faci lectură religioasă şi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine, Dumnezeu îţi împărtăşeşte Harul Său.”

Pruncul Mariei şi Fiul Tatălui Ceresc

Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. – Isaia 9,5

Profeţia lui Isaia este una complexă şi cuprinzătoare. Mulţi vorbesc despre acest mare proroc ca despre un adevărat „evanghelist” care a (pre)văzut şi a descris multe cu privire la viaţa şi activitatea viitoare a Mântuitorului.

În puţinele cuvinte de mai sus, Isaia surprinde mai multe aspecte unite în persoana Mântuitorului. Mai întâi, Iisus se naşte ca orice om, care trebuie să crească, care este cuprins în registrele recensământului roman, care fuge în Egipt de furia lui Irod, etc. Iisus nu părea diferit de ceilalţi oameni; mulţi dintre cei care l-au văzut şi auzit nu au fost impresionaţi de El sau chiar au hotărât că trebuie să moară. De aceea Iisus este un om, un prunc ca oricare altul.

În acelaşi timp, Iisus este „Fiul care s-a dat nouă”. El nu este doar pruncul născut de Maria, omul slab care avea nevoie de hrană şi somn. Iisus este Fiul născut din vecie al Tatălui ceresc, pe care lumea L-a primit ca jertfă pentru izbăvirea ei. Iisus este Fiul care s-a dat nouă ca jertfă Tatălui. Astfel, Mântuitorul este prunc născut din mamă, fără de tată, şi Fiu născut din Tatăl, fără de mamă. Cele două naturi ale Mântuitorului sunt cuprinse în aceste scurte şi aparent simple cuvinte ale unui mare proroc.

Acest Om-Dumnezeu are prin sine toată stăpânirea. El este tare şi biruitor nu asupra altui om, asupra unui semen mai slab. El este în schimb Cel care biruieşte moartea, cel care aduce astfel pace în trupul omenirii dezbinat de păcat şi moarte. Cuvântul („Înger de mare sfat”) şi Înţelepciunea („Sfetnic minunat”) lui Dumnezeu stăpâneşte nu prin teroare sau forţă, ci prin pacea pe care doar El o poate dărui omului, această creatură care tinde spre dumnezeire, spre necreat. Astfel, Hristos nu este decât primul în care se săvârşeşte acest ideal al omului. În acest sens, Iisus Hristos nu este doar prunc şi Fiu, ci El este şi „Părinte” al tuturor celor care se mântuiesc, al tuturor celor care vor pătrunde în viaţa viitoare, „ca să fie El cel dintâi întru toate” (Co. 1,18). Pentru că doar prin El poate cineva să se mântuiască, el devine Părinte al veacului viitor.

În cuvinte aparent simple care par a se repeta, prorocul exprimă de fapt într-o formă concentrată adevărul despre persoana complexă a lui Iisus Hristos, pruncul născut în iesle, Care însă este din veşnicie.