SCRISOARE DESCHISĂ
Excelenţei Sale,
Domnului SHIMON PERES
Preşedinte al Statului ISRAEL
Ne adresăm Excelenţei Voastre, în numele celor pe care îi reprezentăm, precum şi a celor câteva zeci de mii de martiri ai Neamului, ucişi fără judecată de temuta Securitate, în trecutul încă proaspăt al memoriei naţionale.
Excelenţă,
După cum bine cunoaşteţi, comunitatea mozaică din România trăieşte şi munceşte în bună pace, chiar dacă istoria acestor meleaguri a fost zbuciumată, plină de controverse şi de multe ori sângeroasă. Viitoarea prezenţa a Excelenţei Voastre reprezintă un prilej pentru noi, de a încerca să clarificăm împreună, sincer şi deschis, “activitatea” unor evrei-komunişti în perioada 1940-1989.
28 iunie 1940 – A însemnat invadarea României de către trupele sovietice, având ca rezultat, anexarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, precum şi preluarea puterii locale de către evreii-komunişti. Este o lovitură grea, pe care românii au simţit-o în suflet, şi totodată începutul ofensivei comuniste împotriva Ţării şi a Neamului Românesc.
23 august 1944 – România era “eliberată” de Armata Roşie şi “ocupată” de cea mai odioasă diktatură comunistă! Trebuie să precizăm că la instalarea prin forţă a comunismului, coreligionarii d-vostră, au avut un rol preponderent şi condamnabil din punct de vedere istoric ! Componenţa de peste 90% a evreilor-komunişti, printre fondatorii Partidului Comunist Român (în fapt komisari sovietici de etnie mozaică) veniţi în România pe tancurile ruseşti, a însemnat scufundarea Ţării în întunericul celor 45 de ani de teroare roşie comunistă.
Excelenţă,
Nu putem să uităm că marea majoritate a “torţionarilor” şi “educatorilor” din iadul închisorilor comuniste, care au schingiuit şi torturat sute de mii de români (opozanţi ai regimului comunist) au fost de etnie mozaică.
Pentru o reintrare în normalitate, amintiţi-vă de Sanctitatea Sa, Papa Benedict, care şi-a cerut pe bună dreptate scuze pentru responsabilitatea creştină în legătură cu antisemitismul, şi a cerut evreilor şi creştinilor : *să se unească pentru a întări relaţiile şi să continue să meargă împreună pe drumul reconcilierii şi fraternităţii .*
Nu aşteptăm scuze, pentru că noi ştim că doar Dumnezeu, în Mila sa nemărginită, are puterea de a ierta cu adevărat, şi doar Lui ar fi înţelept să-i cereţi iertare!
Ce puteti face d-voastră, în numele comunităţii evreieşti din România şi din întreaga lume, este să adoptaţi o poziţie corectă faţă de crimele săvârşite de coreligionarii d-voastră, şi să condamnaţi public holocaustul komunist.
Mai nou, este recenta obraznicie a reprezentanţilor Comunităţii Evreieşti care pretind Băncii Naţionale a României să retragă o emisie numismatică care cuprinde sfinţi patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Considerăm că este un atac la adresa Creştinismului Ortodox şi o imixtiune in afacerile interne ale Statului Român!
Vă reamintim de asemenea,că declaraţiile d-voastră din 2008,când afirmaţi că „aţi cumpărat” Romania, alături de alte ţări est-europene, sunt jignitoare şi alarmante!
Trebuie să înţelegeţi şi să recunoaşteţi că ROMÂNIA NU ESTE GAZA !
Excelenţă,
În spiritul acestui ADEVĂR, având în vedere proxima vizită oficială, vă solicităm o declaraţie publică cu privire la victimele comunismului din România, la această doctrină criminală,care a dus la moartea şi distrugerea materială şi morală a milioane de români.
Pentru o mai bună informare, vă prezentăm, o listă a celor mai proeminenţi evrei-komunişti, răspunzători de holocaustul komunist din România, ţară pentru care au luptat şi au murit bunicii, părinţii, şi fraţii noştri!
O rugăm pe Excelenţa Voastră să agreeze expresia înaltei noastre consideraţii.
Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România
prin Viorel ENE
Asociaţia Baricada Inter 1989
prin ec. Ion IOFCIU
Mişcarea pentru Libertate
prin av. Mihai RAPCEA
Asociatia pentru Apararea Drepturilor si Refugiatilor
prin Mircea SURDU
Miscarea Conservatoare
prin Mugur Vasiliu
Bucureşti 3 august 2010
Anexa 1
Lista celor mai reprezentativi evrei-comunişti care au pus mâna pe România după 1944
- Ana Pauker ( Hannah Rabinshon) poreclită ”Stalin cu fustă”; secretar gen. al CC al Partidului Comunist Român (1944-1948).
- Ella Diamantestein - secretara Annei Pauker.
- Ilca Melinescu (Ilka Wasserman) – şefă a MAE; directoarea editurii Cartea Rusă.
- Carol Lustig - director MAE(1948-1952).
- Ana Toma (Ana Grossman) – soţia lui Pantelei Botnarenko, şeful Securităţii; ministru la MAE (1950-1952).
- Avram I.Bunaciu (Abraham Gutman) – Ministru al Justiţiei (1948-1952); ambasador la ONU (1956-1957); ministru MAE(1958-1961).
- Leonte Răutu (Lev Oigenstein) – membru CC al PCR (1948-1972) şi multe alte funcţii înalte.
- Miron Constantinescu (Meher Cohen) – membru al CC al PCR; ministru al Minelor.
- Ghizela Vass - membru CC al PCR (1948-1984); membru în conducerea C
omitetului Democratic Evreiesc în 1950.
- Leopold Filderman - Preş. al Comisiei Superioare de Epuraţie de pe lânga Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti.
- Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin) – conducătoral PCR; contracandidat al lui N. Ceauşescu (1945-1988).
- Heinrich Kreidl - secretar gen. în Min. Lucrarilor.
- Jean Coller - şef Direcţia de cadre (1945-1950).
- Walter Roman (Erno Neulander) evreu din Oradea; şef al direcţiei Politice a Armatei; tatăl lui Petre Roman (Prim Ministru al României 1989-1991).
- Silviu Brucan (Saul Bruckner) conducătorul campaniei de bolşevizare a României; ambasador la Washington (1956-1962).
- Leonte Tismaneanu (Enea Leon Tismeneţki) redactor şef la editura PCR; profesor la Fac. de Marxism-Leninism; tatăl lui Volodea Tismaneanu, actual preşedinte al IICCMER.
- Alexandru Nicholschi (Boris Grundberg); evreu basarabean, şef NKVD pt. România; şef la DGSP/MAI (1948-1961).
- George Silviu (Gersch Golinger); secretar gen. al MAI (1946-1953).
- Teohari Georgescu (Burah Tescovici) agent NKVD; ministru MAI (1944-1952).
- Moises Haupt - general, comandant militar al Bucureştiului (1944-1950).
- Ştrul Mauriciu, colonel, director al Securităţii Galaţi (1948). Foştii deţinuţi politici îi atribuie acte de o deosebită cruzime. În zona Vrancei, cu prilejul revoltelor ţărăneşti din 1950-1951, Securitatea îi lega, pe cei capturaţi, cu sârmă ghimpată, scuipându-i şi umilindu-i înainte de a-i împuşca.
- Bondarenco Pantelimon (Pantiuşa), general. A fost şeful D.G.S.P. din august 1948, ministru adjunct şi locţiitor al ministrului de Interne (1949-1956). Responsabil de moartea a peste 400.000 de victime anti-comuniste din închisori şi lagăre. Singurul asasinat care i se atribuie personal este cel al lui Ştefan Foriş, în subsolul unei clădiri de pe Aleea Alexandru, în 1946. Ajutat de şoferul lui, Dumitru Neciu, Pantiuşa l-a ucis cu o rangă de fier, apoi l-a aruncat într-o groapă săpată în prealabil în aceeaşi curte, acoperindu-l cu moloz.
- Fuchs (Fux) Iani, maior, Fălticeni .
- Feller Moritz, locotenent, Botoşani.
Lista este lungă şi cuprinde încă 211 nume de evrei-comunişti din posturile cheie ale Partidului Comunist Român !
Tags: Gaza, Shimon Peres
(Dumnezeu zice:) Mă voi tângui și voi urla, voi merge desculț și gol; voi scoate urlete ca șacalii și țipete ca struții. (Mh. 1,8)
Ca cel ce este, pentru că e singurul nedeterminat ce există cu adevărat, ce se supune doar propriei voințe, și ca Cel ce nu este, pentru că de fapt e incognoscibil în esența Lui și imposibil de cuprins și de înțeles și de descris, fiind mai presus de orice afirmație, Dumnezeu se manifestă în moduri capabile să fie percepute de om, capabile de înțelegere. Uneori e văzut în tunete și fulgere, în adiere de vânt, ca un viteaz amețit de vin, ca porumbel sau ca foc, însă cea mai bună imagine a lui Dumnezeu e Iisus Hristos. Toate celelalte reprezentări, fără conducerea spre gânduri mai înalte și înțelegeri mai profunde nu pot duce decât la politeism și desființarea unității divine. Iisus Hristos este cea mai bună icoană pe care o putem avea pentru Dumnezeu, El fiind Dumnezeu întreg manifestat în totalitatea naturii umane ipostaziată într-o persoană.
Așa cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, răgazul și odihna pierd pe cei mai mulți dintre oameni. Pe timp de pace apare desfătarea de păcate împreunată cu uitarea de Dumnezeu. Omul uită de sursa binelui și a frumosului și a plăcerii și caută și se mulțumește cu surogate, cu păreri, cu iluzii. Uită de Iubitul după care tânjește cu adevărat și-I caută chipul în lucrurile Sale, în creația Sa, mulțumindu-se cu iluzia și înșelarea. Deși dacă privești la fire omul este nimic și vrednic de nimic, de privești la cinstea cu care a fost cinstit, mare este omul! (Sfântul Vasile cel Mare). Deși e micșorat cu puțin față de Dumnezeu (Ps. 8,5), omul nu vrea și nu tinde la Dumnezeu. Creat cu putința alegerii, omul oscilează între a fi sau a nu fi, uitând că există o singură variantă corectă. Dacă cele ale chipului sunt date pe vecie, cele ale asemănării trebuie voite și câștigate de om.
Dar cum spuneam, omul e înșelat. Și omul înșeală, iar Iubitul lui plânge și suferința Lui nu are margini. El urlă și zbiară ca animalele, bântuie desculț și gol, cu inima sfâșiată de iubirea Sa. Și măcar de ar avea o concurență adevărată! Dar omul vrea fum și vis. Omul vrea să nu mai fie!
Dar Dumnezeu știe că omul n-a fost niciodată stabil (Sfântul Vasile cel Mare) și caută să-l întoarcă pe făgaș, pe calea cea bună. Iar pentru omul îndărătnic și nestimulat, cea mai bună și pedagogică metodă e bătaia. Nu faci ceea ce-ți provoacă durere: nu mănânci ceea ce îți supără stomacul, nu te autoflagelezi, eviți durerea.
Și cum uneori e de ajuns lătratul pentru evitarea mușcăturii, profeții strigă și prevestesc viitorul inerent, măcar, măcar îi va crede cineva. Dar când ai stomacul plin, greu crezi că ai să flămânzești cândva…
Pentru cel înțelept și drept, cuvintele lui Dumnezeu sunt binevoitoare (Mh. 2,7), dar pentru cel nedrept, consecințele păcatului stau la ușă. Dacă te dai cu capul de pereți, nu e normal să te doară mai apoi?! Nu trebuie să fii doctor ca să știi ce se va întâmpla. Așa și cu păcatul: pentru o scurtă nebunie tragi foloase mai pe urmă. Sădești vânt, seceri furtună.
Dar oricât de aspră ar fi amenințarea, tot e îndulcită de promisiunea încetării necazurilor. Mulți profeți au fost uciși de evrei, de multe ori ei au căzut de la voia lui Dumnezeu, dar niciodată Dumnezeu nu i-a părăsit. I-a certat, i-a mustrat, i-a lovit, dar mereu i-a iertat când aceștia se căiau, când își aduceau aminte de Făcătorul. Mânia Lui nu ține totdeauna (Mh. 7,19). Și Miheia promite nașterea în Betleem a lui Mesia cel născut din veșnicie (Mh. 5,1).
Dar și acest Mesia este ucis. Fiul moștenitor este răpus. Stăpânul viei va pedepsi călăii și via o va da altora. În ziua aceea, zice Domnul, voi aduna laolaltă pe cei care o luaseră la fugă, și pe cei chinuiți; și din cei șchiopi voi face un rest și din cei ce au fost împovărați un neam puternic și Domnul va împărăți peste ei în muntele Sionului, de acum și până în veac! (Mh. 4,6-7)
Cei care înainte au fugit de responsabilitatea îndumnezeirii, devenind chinuiți de cele pe care trebuia să le stăpânească, șchiopătând în calea binelui, împovărați de conștiință, aceștia vor deveni poporul ales al lui Dumnezeu. Iar cei ce locuiau o singură țară acum sunt împrăștiați pretutindeni pe pământ. Și dacă vei întreba pricina, nu vei afla o alta, ci faptul că L-au răstignit pe Hristos (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Omorârea lui Iisus Hristos este singura greșeală ce nu s-a iertat evreilor. Stăpânul a venit iar ei nu L-au recunoscut.
Poporul Meu! Ce ți-am făcut și cu ce te-am împovărat? Răspunde-Mi! (Mh. 6,3)
Tags: Ioan Gura de Aur, Miheia, Vasile cel Mare
Preoții dau învățătura pentru plată și profeții profețesc pentru bani și se sprijină pe Domnul zicând: Domnul este în mijlocul nostru și prăpădul nu va veni peste noi!
Miheia 3,11
Tags: Miheia
Rareori se întâmplă ca măreția să fie recunoscută din timpul vieții unei persoane. Aceasta se observă nu doar la poeți și artiști, ci și la sfinți și la Însuși Iisus Hristos. Puțini au fost cei care L-au acceptat pe Hristos din timpul vieții. Și aceasta nu pentru că unii erau mai deștepți decât alții, pentru că unii au văzut minuni mai mari ca alții, ci pentru că unii au vrut și alții nu! Dacă pe Cel ce era curăția, puritatea, Dumnezeu întrupat, nu L-au putut accepta, astfel s-a întâmplat și cu muli din urmăritorii Lui.
Sfinții au fost oameni ca noi, cu o încărcătură genetică mai mult sau mai puțin favorabilă, cu un mediu socio-economic mai mult sau mai puțin stabil, cu o cultură mai mult sau mai puțin dezvoltată. Fiecare dintre ei a încercat în locul și timpul lui, cu funcția sau lucrarea sa, cu propriile mijloace sau în comuniune să aducă slavă lui Dumnezeu și toți au dorit unirea cu El. Păcătoși ca Sfântul Apostol Pavel, primul dintre toi, sfinții nu s-au rușinat și s-au prezentat la cină. Încărcați de păcate, după propriile neputințe, sfinții n-au încetat să stea în fața Celui ce dă rugăciunea celui ce se roagă fără lenevie, deși nu tocmai curat, dar cu osteneală (Sfântul Ioan Scărarul). Sfinții nu au uitat niciodată că dragostea lui Dumnezeu pentru noi e mai mare decât păcatul, e mai puternică decât orice.
Cine ne va despărți pe noi de dragostea Lui?
Cu excepția Mântuitorului, nu a fost om neîntinat de păcat! Fiecare are buze spurcate, inima pângărită, limbă necurată, suflet spurcat. Nu e om curat, după cum nu e om fără lacrimă. Cu toate acestea nimeni nu recunoaște răului, deși toți l-am făcut. Paradoxul răului făcut fără voie este prezent la fiecare dintre noi. Și suferim și plângem pentru asta…
Ce dar să-I aducem lui Dumnezeu, ce ofrandă să-i facem?! Observăm că în Vechiul Testament doar ceea ce era primit de la El era vrednic să-i fie înapoiat ca dar: tot primul născut din fii și animale, turturele și porumbei, etc. Și totuși nu asta vrea Dumnezeu… Oare Domnului îi vor plăcea miile de berbeci, zecile de mii de râuri de untdelemn? … ceea ce Dumnezeu cere de la tine este: dreptate, iubire și milostivire și cu smerenie să mergi înaintea Lui (Mh. 6,7-8). Mai mult, El ne vrea pe noi. Ne vrea așa cum suntem, cu cuvintele și obișnuințele noastre. Așa cum pâinea și vinul sunt rod de spic și viță de vie trecute prin focul sudorii omenești, așa și jertfa noastră pentru Dumnezeu, Iisus Hristos este rod al unirii ființei divine cu cea omenească. Dumnezeu nu a luat fire de înger curat, ci S-a unit cu firea omului păcătos. Astfel, El nu vrea înlăturarea ființei umane (monofizitism) sau abolirea voinței omenești (monotelism), ci vrea ca prin nerușinarea noastră să ne apropiem de El.
După vrednicie, suntem vrednici de iad. Dar după iubire, suntem chemați la ospățul veseliei.
De vei privi doar la fire, omul este nimic și vrednic de nimic; iar de vei privi la cinstea cu care a fost cinstit, mare este omul! (Sfântul Vasile cel Mare); sau, după cuvintele celui cu Gura de Aur, firea care era mai prejos decât toate a făcut-o mai presus de toate.
Dacă copilul n-ar fi nerușinat, n-ar mai ieși niciodată din pântecele maicii sale, văzând pe unde va trebui să treacă; nu s-ar înfrupta și-ar crește la pieptul mamei. Dar nici Hristos nu S-a rușinat de acestea. El ne cheamă pe noi, cei păcătoși să ne unim cu El. El ne învață și ne îndeamnă. El cere credință, voință și suspine. În rest, puterea e a Lui.
Calul e gata de luptă, dar biruința vine de la Domnul.
Oare Hristos nu știe că suntem fățarnici când promitem că nu vom mai repeta păcatul, că nu vom mai face spurcăciunea?! Și totuși ne primește. El știe dacă vom cădea, dacă ne vom pierde, dar nu ne alungă de la cină. Dacă anafora este a sfinților, pentru păcătoși există Împărtășania spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.
Nu fapta cea bună sau plângerea cea multă, ci prezentarea înaintea lui Hristos ne curățește! Prin suflet smerit, cu gând înfricoșat Hristos ne curățește inima și ne face vrednici de Sine. Așa cum El se aduce e Sine jertfă pentru Tatăl, tot la fel El ne curățește pe noi pentru ca noi să ne împărtășim cu El, pentru ca să ne îndumnezeim și să fim vii.
Ce altă bucurie mai mare este decât cea de a trăi în El și pentru El?! El este suflarea mea, viața mea, bucuria mea, mântuirea mea! Nu e nimic să am și să nu fie de la El. Nu e nimic să vreau și să nu fie El.
Deci cum m-aș apropia de El, decât cu lacrimi și suflet umilit?! Și cum m-ar lepăda El, când și perii capului meu sunt numărați?! Deși sunt de trei ori păcătos și vrednic de gheenă, cum mă poate El lăsa în mâna celui înșelător?! Dacă tatăl dă pâine fiului ce îi cere, oare El nu ne va da și nouă pâine de viață veșnică?! Va ține El oare cont de fărădelegile noastre și nu le va uita?! Va fi El oare invidios pe mărirea pe care tot El ne-a promis-o și nu ne va mai face părtași dumnezeirii Lui?!
Dar El a primit-o pe desfrânată și pe vameș și pe tâlharul care s-a pocăit. El n-a uitat de nimeni!
Să neguțătorim iubirea noastră cu folos pentru a putea primi împlinirea, pentru a putea fi una cu Cel ce ne-a iubit până la capăt!
Tags: Simeon Noul Teolog
Părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă… (Fp. 15,28)
Taina preoției, a împrumutării mâinilor pentru Dumnezeu în scopul slujirii liturgice e consacrată unor oameni aleși, instruii, capabili să învețe și să certe, să instruiască și să propovăduiască. Fiecare credincios este și trebuie să fie mâna lui Dumnezeu în societate, pentru ca fiecare, iudeu sau elin sau american să poată simți puterea lui Duhul coborât în lume. Cu toate acestea, există lucrări speciale pe care doar un preot poate să le facă.
Deși preotul este om ca oricare altul, mai mult sau mai puțin păcătos, aceasta nu împiedică harul să lucreze, nu împiedică lucrarea Duhului Sfânt. Preotul este un intermediar, pentru că în anumite situații, prezența unei terțe persoane este necesară în relația personală a omului cu Dumnezeu.
Departe de a-l face pe credincios după chipul și asemănarea proprie, preotul trebuie să-L propovăduiască doar pe Hristos, el trebuie să întărească unirea personală a omului cu Dumnezeu. În acest sens al relației unei persoane cu Dumnezeu, preotul trebuie să realizeze faptul că el este mai degrabă coparticipant decât modulator și legiuitor, tocmai că pentru o relație personală nu se bazează pe reguli, ci pe trăire. Protocolul și oficialul nu are ce căuta aici.
Se spune că foarte înțelept e cel ce învață din greșelile celuilalt, dar uneori trebuie avută delicatețea sufletului uman atunci când se prezintă un îndemn sau o conduită de urmat pentru că omul nu suportă să fie îndosariat și catalogat, el nu suferă pierderea chipului. El se vrea liber și plin de originalitate și libertate. Dacă există unele reguli mari, o conduită minimă, de bun simț, restul ține mai mult de acceptare și comuniune, de sfat și împărtășire. Unde este impunere nu poate exista dragoste. Cum poate cel ce dă regula să conducă la libertate?! Iar aici nu mă refer la prunci sau la cei ce sug lapte. Dar și cei cu dinții de lapte mănâncă din cărnurile mai moi. Ce viață poate fi cea în care se impune totul: când și cum să dormi, în ce poziție, la ce interval de timp etc. Care este diferența dintre cei ce îngrădesc viața trupului prin instrumente de identificare și cei ce subjugă și constrâng prin legiuiri spirituale extreme?!
Scopul final este unirea cu Hristos. În acest sens, Mitropolitul Nicolae Mladin, unul din cei trei profesori de mistică din România, spunea că scopul nu este asceza, ci mistica (unirea mistică cu Hristos). Dacă un lucru e dovedit că împiedică aceasta, atunci acel lucru trebuie evitat și combătut. Dar dacă nu există dovezi clare pentru așa ceva, de ce să impui un jug în plus, mai ales unul atât de greu ca despărțirea de familie?!
Dacă și căsătoria și călugăria sunt binecuvântate cu alegere liberă, personală, de ce să le strici prin obligativitatea părăsirii uneia sau a alteia?!
Poate că uneori avem râvnă. Dar de ce să o impunem și altuia? Cel ce vrea să mănânce este liber să mănânce (Ro. 14,3). de ce să disprețuim pe cel ce nu vrea și să-l judecăm pe cel ce vrea? Sau e careva mai catolic decât papa?
Relația omului cu Dumnezeu este una delicată și poate că n-ar trebui ca cineva, preot, călugăr sau chiar arhiereu să calce cu bocancii preacuvioși pe ea. Se abuzează de multe ori de demnitatea unei funcții pentru justificarea orgoliului personal. În acest sens, preoția nu este doar vrednicie, ci mai ales slujire: lui Dumnezeu și oamenilor. Preot și credincios merg pe aceeași cale a mântuirii. Preoția nu dă infailibilitate, ci responsabilitate!
Tags: preot
Dacă o campanie publicitară are ca scop vânzarea unui anumit produs, indiferent de calitaţi sau defecte, scopul fiind doar câştigul, o campanie de PR (relaţii publice) vrea să prezinte realitatea cu bune şi rele, fără o cosmetizare prealabilă a acesteia.
Este foarte greu de vorbit despre o persoană în viaţă pentru simplul motiv că nu s-a pus încă punct. Tot timpul rămâne surpriza schimbării, caracteristica incertitudinii umane. Cum spune Sfântul Ioan Scărarul: Nestatornicia este o însuşire a firii noastre. După tăierea firului s-ar putea vorbi cu tendinţa la exhaustivitate, deşi niciodată nu s-ar ajunge cu adevărat la aceasta.
În acest sens, am dori să spunem căteva lucruri cu privire la Părintele Iustin. Nimeni nu cred că ar încerca măcar să-i contrazică caracterul lui profund duhovnicesc, urmare în special a multor suferinţe îndurate pentru Hristos. Închisoarea l-a călit şi l-a strecurat, făcându-l un vrednic ostaş în duh, ce a reuşit să învigoreze mulţi ucenici.
În acelaşi timp, fiecare parcurge scara desăvârşirii din slavă în slavă şi nimeni nu poate spune că este fără de păcat. Astfel că cel dintâi dintre apostoli, Pavel spune că este şi cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1,5). Aceată regulă îşi are bineînţeles excepţia în urmaşul Apostolului Petru. Oricum, ideea este că cel puţin în creştinismul răsăritean, se consideră că nu poate trăi o zi omul fără să fie liber de păcat. Sfântul Ioan de Kronştadt mărturisea despre sine că nu era slobod de gânduri hulitoare chiar în timpul săvârşirii Tainei Euharistiei (Sbornic II, p. 136).
Desigur, unii ucenici, mai ales cei încă hrăniţi cu lapte, se mândresc cu învăţătorii lor şi spun: eu sunt al lui Cleopa, eu al lui Teoful, eu al lui Paisie, etc. (I Cor. 3,4) şi încearcă să le atribuie fapte extraordinare şi autoritate deplină, uitând că singurul Dumnezeu face să crească (I Cor. 3,7).
Astfel, cu toate calităţile pe care le are, cunoscute sau nu, un părinte duhovnicesc, fie el sfânt cu moaşte în viaţă (să nu uităm de ucenicii Sfântului Nectarie care se certau pentru viitoarele moaşte), un om nu poate fi măsura credinţei, culmea duhovniciei sau izvorul normelor cultice şi dogmatice. Să nu uităm de Sfântul Prooroc Ilie care, mândrindu-se că ar fi singurul rob devotat Dumnezeului celui adevărat (III Rg. 19,14) este lăsat pradă fricii de o femeie desfrânată şi păcătoasă (III Rg. 19,2). Ataşarea exagerată de o anumită persoană, fie ea un duhovnic renumit cu viaţă sfântă, nu poate fi decât contrară învăţăturii lui Hristos care spune că cel ce iubește pe altcineva mai mult decât pe El, nu e vrednic de Împărăția Cerurilor.
Deși Hristos același este, noi ne schimbăm mereu și mereu, trebuie să murim permanent pentru a putea învia permanent, pentru a avea gândul și viața lui Hristos, pentru a avea pe Hristos viețuind în noi.
Tags: Iustin Parvu, PR
Amintirea lui Iisus să se unească cu respiraţia ta!
Sfântul Ioan Scărarul
Având un început, omul este rodul iubirii Altuia. Altul i-a dat viaţa şi fiinţa şi toate calităţile posibile cu menirea dumnezeirii (I Rg. 28,13). În acelaşi timp, pentru a fi dumnezeu, omul trebuie să fie liber. Aşa cum Dumnezeu trebuie să fie liber şi unic pentru a fi dumnezeu, la fel şi omul trebuie să aibă capacitatea alegerii, să-şi poată determina fiinţa.
În plan somatic, aceste două realităţi s-ar putea traduce prin complexul cardio-respirator care ne ţine în viaţă. Activitatea inimii nu poate fi controlată conştient. Fiint relativ lipsită de conexiuni directe cu sistemul nervos central, inima prezintă un automatism care se păstrează şi în cazul scoaterii ei din organism. Astfel ea va continua să bată timp de aproximativ 30 de minute după ce a fost scoasă şi introdusă într-un mediu nutritiv. Aceată caracteristică a inimii de a fi relativ inertă la controlul direct şi conştient al raţiunii, dar în acelaşi timp deosebit de sensibilă la modificările de stare sufletească ar reflecta natura noastră creată din voia Altuia, dar puternic afectată de Acesta.
În acelaşi timp, plămânii cu care respirăm aerul în care trăim şi existăm şi suntem, au o activitate semiautomată, în sensul că funcţionează permanent, fără ca noi să fim conştienţi de aceasta, ei însă supunându-se controlului direct şi conştient atunci când acest lucru este dorit. Astfel ei ar reflecta participarea noastră directă la viaţa pe care am primit-o în dar, viaţă modelată după propria voinţă. În acelaşi timp, observăm că nimeni, doar prin puterea voinţei, nu-şi poate menţine atât de mult timp respiraţia astfel încât să moară, astfel încât să nu mai fie. Aceasta înseamnă că niciodată moartea nu este o opţiune pentru noi, ea fiind doar urmarea unei înşelări, a unei decizii prost înţelese care însă se dovedeşte a fi fatală.
În patologia umană, atunci când cordul suferă, primul care este afectat va fi în special pulmonul şi, la fel, când plămânul este afectat şi inima va suferi.
Viaţa o avem în dar. Însă în acelaşi timp noi trebuie să participăm la Viaţă pentru a trăi. Nimeni nu poate trăi dacă nu vrea. Omul moare atunci când nu mai vrea să trăiască, când nu mai vrea să lupte.
Voinţa este cea mai importantă facultate a sufletului nostru.
Printr-un experiment ştiinţific prin care unui subiect i se cere să strângă cu putere o bară-senzor, primul care oboseşte este creierul, voinţa. Resursele neuronilor ce transmit informaţia gândită la muşchi ar fi suficiente pentru o perioadă de 10x mai mare; iar resursele fizice din muşchi, efectorul voinţei în acest caz, ar fi suficiente pentru un timp de 100x mai mare. În acest sens observăm că de fapt ceea ce trebuie antrenat mereu, fie la sală, fie la bibliotecă, este voinţa. Prin ea reuşim, cu ea mişcăm munţii, cu ea se intră în Rai.
Tags: Ioan Scararul, libertate, vointa
Două lucrări sunt necesare pentru succesul nostru: rezistenţă neobosită şi capacitatea de a arunca ceea ce am obţinut cu multă muncă şi mult timp alocat.
Albert Einstein
Tags: Einstein
Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă. – Ro. 14,3
Sfântul Apostol Pavel este greu de digerat! Cărnurile învăţăturilor sale sunt tari şi periculoase. Imediat după momentul scrierii au fost mult dezbătute, încât Apostolul Petru se vede nevoit să atenţioneze cu privire la greaua lor înţelegere. Ca o scurtă divagaţie, numai papa de la Roma poate schimba învăţătura din epistolele pauline, aceasta pe baza succesiunii neîntrerupte cu celălalt prim apostol mort în Roma, Petru.
Oricum, epistolele pauline sunt până în ziua de azi pietre de poticneală pentru mulţi creştini, atât pentru cei ce vor să fie mai catolici decât papa, cât şi pentru cei ce au ajuns la nişte concluzii ca Sola Scriptura sau Sola Fide!
Deşi la sinodul apostolic de la Ierusalim se renunţă la Legea Vechiului Testament, reţinându-se doar patru aspecte: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de sugrumate şi de desfrâu (Fp.15,29), observăm că Sfântul Apostol Pavel dă liber la carne în funcţie de conştiinţa fiecăruia, sau, mai degrabă, de maturitatea duhovnicească a fiecăruia. Din cauză că evreii nu aveau perioade de post rânduite, nu putem deduce decât că Sfântul Apostol se referea la cărnurile jertfite idolilor. De aceea, faptul de a mânca sau nu cele jertfite idolilor nu ţine decât de noi. Pentru că tot ce e creat este de la Dumnezeu, dacă un lucru e folosit în mod greşit, nu înseamnă că acesta este transformat într-unul rău. Lucrul folosit rău va fi spre pierzarea utilizatorului, dar nu va împiedica mântuirea altuia ce foloseşte acelaşi lucru.
Toate sunt curate celor curaţi! (Ro.14,20)
Şi o preluare a lor sub numele lui domnului minciunii nu le modifică natura. Însă unii slabi se pot tulbura de aceasta. Şi de aceea ei nu trebuie judecaţi şi dispreţuiţi, la fel cum nici cei ce mănâncă nu trebuie condamnaţi şi excomunicaţi.
Trebuie să urmărim cele ale păcii şi ale zidirii unuia de către altul (Ro. 14,19), căci dreptatea în Duhul Sfânt nu ţine de a mânca sau a bea sau a ţine anumite zile (cf. Ro. 14,6), ci în a voia Tatălui Ceresc, a ţine Legea Iubirii.
În acest sens, unii apologeţi ortodocşi, deveniţi ultraortodocşi uită de calea de mijloc, de Sfântul Apostol Pavel şi de Legea Iubirii, legea fundamentală a creştinilor, pentru a face dezbinare în Biserică. Ei uită de tributul datorat Cesarului, dar văd în fiecare lucru mâna satanei. După ei, nu ar mai trebui să ne îmbrăcăm, să mâncăm, să călătorim pentru că toate au acum semnul satanei, pentru că toate au fost jertfite lui. Unii s-au poticnit mai demult pentru măsurarea timpului, alţii pentru buletinul biometric. Dar ei uită că Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă! (Ro. 14,22)
Este uşor a condamna şi dificil a ierta! Să nu uităm că dacă istoria ne învaţă ceva, e că pacea e instabilă şi greu de împlinit. De aceea, să nu ne hazardăm a excomunica şi înlătura din Biserică pentru motive neîntemeiate. Faptul că suntem ispitiţi cu ceea ce este mai aproape şi la îndemâna noastră nu înseamnă că acestea sunt păcătoase. Dacă tu fugi din lume de frica de a cădea în păcat cu cineva nu înseamnă că acea persoană este păcătoasă, ci tocmai pofta ta. Şi iarăşi, nu poţi condamna ceea ce s-ar petrece în viitor.
Faptul că doar apa se transformă în aghiazmă nu înseamnă că toate celelalte sunt necurate. Binecuvântăm tot ceea ce folosim spre hrană. Dacă urina ar fi parte din hrană, ar avea şi ea parte de binecuvântare. Asta nu înseamnă că rpin sine e spurcată! Să ne amintim de asemănarea pe care Părintele Rafail Noica o făcea pentru înţelegerea noţiunii de păcat. El spunea despre bălegar că e foarte util: cu el îngrăşăm pământul din care iese grăul şi pâinea cea de toate zilele. Acelaşi bălegar în schimb nu arată prea bine pe covorul meu persan din sufragerie. În acelaşi mod, păcatul depinde de timp, loc şi întrebuinţare.
Iubirea nu face rău aproapelui! Ro.13,10
De aceea, se cuvine să nu tăiem când nu este nevoie de bisturiu, să nu mutilăm când nu trebuie intervenit. Până şi păgânii sunt înţelepţi în această privinţă: Primum non nocere! Dreapta judecată şi gândul lui Hristos să primeze în toate hotărârile luate.
Îmbrăcaţi-vă în Domnul! Ro 13,14
Tags: Apologeticum, buletin, buletin biometric, carne, Cesar, Legea Iubirii, papa, Pavel, Petru, primum non nocere, Rafail Noica, Roma, romani, Sola Fide, Sola Scriptura, stilisti, tribut
Dumnezeu este singurul care există cu adevărat. De existenţa Lui depind toate celelalte, vazute sau nu. Toate subzistă prin voinţa Lui. Fiind singurul nedeterminat, despre El se poate că există sau nu pentru că pur şi simplu natura Lui nu se poate supune simţurilor şi cercetării umane. El este prin natură mai presus de orice natură, mai presus de tot ceea ce există. Nu putem spune că nu există Dumnezeu în sensul în care îl foloseşte Nietzsche, ci spunem că fiinţa Lui este mai presus de putinţa noastră de înţelegere. Noi îl cunoaştem doar din manifestări, doar prin ceea ce El vrea să ne împărtăşească.
Dar în acelaşi fel putem spune că El este singurul care există, existenţa Lui nefiind determinată de altceva/altcineva. În raport cu noi, care avem un început, o chemare la existenţă, El este singurul Care a existat dintotdeauna pentru totdeauna. Fiind singurul nedeterminat, a fi sau a nu fi depinde doar de propria-I dorinţă. Existenţa Lui s-ar sfârşi când El ar spune NU, când El nu ar mai vrea să fie. Este evident că nici noi nu am mai exista, pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate (Ro. 11,36).
Omul este chemat la existenţă. Nu depinde de el să fie sau nu. El există prin voinţa Altuia. Raţiunea omului de a exista ţine de voia divină care-l cheamă pe om de la inexistenţă la existenţă, de la nefiinţă la fiinţă. Şi pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fp. 17,28), omul poate exista doar prin Dumnezeu, prin participarea la El. Neparticiparea, necomuniunea cu Dumnezeu înseamnă moartea, ne-fiinţarea, inexistenţa omului. Omul continuă să existe doar pentru a-şi renega existenţa. A fi sau a nu fi nu depinde de el, dar a vrea sau nu, da. De aceea, cel mai important lucru care ne aseamănă cu Dumnezeu este libertattea voinţei.
Creat pentru a fi ca Dumnezeu în toate privinţele cu excepţia ne-începutului (lucru logic dacă ţinem cont că ceea ce apara la un moment dat nu poate fi decât cu un început), omul trebuie să vrea aceasta. De voia lui ţine să fie sau nu dumnezeu. Dacă omul vrea să fie, el nu poate fi decât ca Dumnezeu, pentru că doar El există, pentru că nu există altceva, altă comparaţie, pentru că El este modelul. Tot ce nu e El e nefiinţă. De aceea omul ori e întru El cu totul, ori nu e deloc. În mod juridic s-ar putea spune că cel ce a greşit faţă de o lege, a greşit faţă de toată legea. Nu se poate spune că asta accept şi asta nu, pentru că pur şi simplu e normal să spui DA la tot ce există şi să respingi tot ceea ce nu există. E normal pentru omul creat să-şi accepte crearea şi anormal să renunţe la fiinţa lui creată. De aceea, a fi normal nu poate fi decât în Dumnezeu, El fiind singurul etalon. Binele şi răul nu sunt decât două variante decât ca opţiune, pentru că normal şi natural e să alegi doar binele, pentru că răul pur şi simplu nu există decât ca neacceptare a existenţei. Nu poţi îndepărta existenţa, dar o poţi renega. Ea nu va înceta să existe, dar vei trăi mereu chinul de a vrea să fii ceea ce nu eşti. De fapt acesta este iadul: căutarea a ceva ce nu există, goana după fantasme, după vise, după ireal; Iadul este locul în care Dumnezeu nu are loc, locul în care se vrea inexitenţa.
Atunci când trebuie să alegi între bine şi rău, între lumină şi întuneric, de fapt este alegerea între Dumnezeu şi nimic. Normal şi natural este să alegi binele, lumina, pe Dumnezeu. Restul este nimic. Nici măcar nu se poate concepe nimicul. Poate nu e o întâmplare că cifra 0 a fost inventată târziu, pentru că pur şi simplu nu se poate concepe nimicul.
În acest sens, porunca din Rai are caracterul alegerii între Totul sau nimic. Ea are rolul întregii legi morale pentru că omul are posibilitatea alegerii. Doar prin manifestarea voită a unei alegeri omul îşi poate dezvolta sentimentul şi raţiunea pentru înţelegerea, cuprinderea şi participarea la viaţa divină pentru care e destinat. Fiecare om este predestinat la fericire şi mântuire şi Paradis, dar nu fiecare vrea. De aceea se spune că cel ce vrea ia Împărăţia Cerurilor. Tocmai pentru că este o chestiune de voinţă. Şi iarăşi, doar cel ce crede se mântuieşte, pentru că pur şi simplu nu poţi primi ceva ce nu există pentru tine. În această privinţă, cred că o plasticizare minunată a reuşit să o facă C.S. Lewis în ale sale Cronici din Narnia. Aici, în cartea Ultima bătălie care prezintă vremurile apocaliptice şi venirea Mântuitorului într-o poveste pentru copii, sunt nişte pitici (simboluri pentru micimea de suflet) care, în rai fiind nu se puteau bucura de bunătăţi pentru că pur şi simplu nu vroiau, nu mai puteau să le perceapă. S-au fost amăgiţi de prea multe ori, în final nemaifiind capabil de diferenţierea adevărului de falsitate (nu degeaba un sinonim pentru diavol este cel viclean sau amăgitorul).
Tags: C.S., Cronicile din Narnia, Narnia, Ultima batalie
Fugind dinaintea lui Saul, regele neascultător al lui Israel, David a plecat la Samuel (I Regi 19,18), cel ce l-a uns rege în ascuns. Saul, aflând că David este în Rama, trimite oameni să-l prindă, iar aceştia, văzându-l pe Samuel şi pe alţii proorocind, au fost cuprinşi de Duh Sfânt, proorocind şi ei. Aceasta s-a întâmplat de trei ori, până când şi Saul, mergând el însuşi să-l prindă pe David, a proorocit o zi şi o noapte, încât se zicea: Oare şi Saul este printre prooroci? (I Regi 19,24)
Mulţi ani după acestea, când Ohozia domnea în Israel, Ilie îl mustră pe acesta pentru cercetarea altor zei. Chemat fiind la rege, Ilie coboară foc din cer şi nimiceşte cincizeci de oameni cu căpetenia lor: De sunt omul lui Dumnzeu, să se coboare foc din cer şi să te ardă pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi! (IV Regi 1,10) Aceasta se repetă de două ori. Toţi aceştia au pierit pentru aroganţa lor şi a conducătorilor lor, dar nimeni nu poate nega caracterul incandescent al omului lui Dumnezeu. A treia ceată de cincizeci este salvată de conducătorul ei care se roagă lui Ilie să nu-i fie sufletul său trecut cu vederea. Astfel, Duhul Sfânt coboară şi-l linişteşte pe Ilie de frica de rege, frică ce a avut efecte dramatice pentru cei dinainte. Şi Ilie coboară din înălţime pentru ca regele căzut să aibă pe patul de moarte cuvânt de la Dumnezeu. Nu ştim dacă prezenţa lui Ilie a fost mântuitoare pentru cel bolnav, căci Ohozia a murit după cuvântul profeţit de Ilie mai înainte, dar faptul că a avut un om al lui Dumnezeu aproape de el când a murit ne face să credem că Ohozia era capabil să-şi recunoască vina şi să plece împăcat la Creator.
Ca om al lui Dumnezeu, şi Samuel avea putere asupra stihiilor (cf. I Regi 12,18), dar de cele mai multe ori el prefera să judece poporul în pace, cu milă. Se vâd astfel două atitudini diferite, sau mai degrabă două momente diferite.
În episodul proorociei lui Saul, observăm că oricum ar fi omul, există cel puţin un moment în care Duhul Sfânt să se atingă de om, căci nimeni nu poate să vină la Dumnzeu de nu este chemat de Acesta sau cum poate să dorească fără a şti!?
În al doilea moment expus se vede că există un moment al judecăţii în care ni se cere decizia finală. Faptul că Saul a proorocit nu l-a împiedicat să-l prigonească pe David şi, în final să se sinucidă (I Regi 31,4). Deşi Ohozia a căzut, tot a avut pe patul de moarte pe omul lui Dumnezeu. De aceea, în final contează alegerea definitivă, examenul cel mare al morţii.
Ilie, singurul profet al Vechiului Testament sărbătorit cu fast de creştini, reprezintă modelul omului lui Dumnezeu (IV Regi 1,10). Râvna lui pentru Dumnezeu se vede în toată viaţa lui şi de aceea păstrarea credinţe adevărate în El reprezintă un aspect important în propovăduirea lui. Iar Dumnezeu preţuieşte asta şi-l face pe Ilie mare făcător de minuni, căci stihiile i se supun. Prin înfrânarea cea mai presus de fire şi prin acrivia credinţei, Ilie primeşte putere peste stihiile neîmblânzite. Astfel el aduce secetă sau ploaie, vânt sau foc din cer. Şi totuşi Ilie Îl caută pe Dumnezeu…
Intransigenţa sa şi părăsirea poporului la necaz îi este expusă de Dumnezeu prin faptul că, în timp ce tot poporul suferă din cauza secetei, Ilie este hrănit de corbi, păsări considerate impure la evrei, având o faimă de cruzime cu propriile progenituri. Prin aceasta se observă că deşi Dumnezeu preţuieşte dreptatea şi râvna lui Ilie, El vrea să-i înmoaie inima şi să-L recunoască ca Dumnezeu al iubirii. Arătându-i că aspra lui nevoinţă impusă poporului duce la suferinţa şi moartea celor slabi, ca fiul văduvei din Sarepta Sidonului, care, deşi probabil că moare din cauza păcatelor acesteia, duce la înduioşarea lui Ilie şi minunea învierii. Dar Ilie încă nu vede marea iubire a lui Dumnezeu care îi cuprinde pe toţi, buni şi răi. Astfel Ilie omoară preoţii mincinoşi ai Izabelei, deşi Dumnezeu nu vrea moartea păcătoşilor (Iez. 33,11). Astfel, Ilie are puterea să coboare foc din cer şi ploaie pe pământ şi în acelaşi timp se sperie de Izabela şi fuge din calea ei şi se ascunde.
Ilie Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi-L vede nu în furtună, nu în cutremur, nu în foc; căci Dumnezeu e adiere de vânt lin (III Regi 19,12). Dacă înainte Îi reproşa la Dumnezeu că îi face rău văduvei (III Regi 17,20), acum Ilie vede un Dumnezeu smerit, care nu poate să facă rău, aşa cum spune Fericitul Augustin.
Ilie este asemenea lui Moise: desparte apele şi merge ca pe uscat, face semne mari în cer şi pe pământ. Dacă Moise moare în afara tărâmului făgăduit din cauza îndoielii lui, Ilie se urcă ca la cer (IV Regi 2,1) tot de dincolo de Iordan. El va reveni cu râvna lui care pedepsea imediat apostazia prin moarte năprasnică şi-L va predica pe Dumnezeul păcii şi al iubirii. Văzând smerenia lui Dumnezeu coborât din înălţime pe pământ (aşa cum s-a plecat şi Ilie către regele păcătos), smerenie care i-a adus moartea, dar şi învierea şi înălţarea, Ilie va veni la sfârşitul lumii cu propovăduirea adevăratului Dumnezeu al iubirii care suferă pentru creatură, care-l iubeşte pe om cu dragoste nebiruită.
Tags: Augustin, Ilie, omul lui Dumnezeu
Despre numărul fiarei, despre celebrul 666 s-a scris şi se va mai scrie mult. El este un număr natural în şirul numerelor naturale şi de aceea poate fi un număr oarecare. Şi totuşi nu este. 666 este în primul rând un număr istoric, un simbol al sclavilor, al celor ce plăteau tribut. În timpul regelui Solomon, fiecare stat robit trebuia să plătească un tribut de 666 talanţi de aur.
În acelaşi timp, 666 este un număr profetic. Este semnul celor ce s-au/se vor preda satanei, este simbolul tributului dat acestui înger căzut, este stigmatul robiei păcatului.
O interpretare a acestui simbol, care în limba greacă se scrie χξρ (hxr), spune că simbolul este atribuit oricărui lucru în care îşi bagă diavolul coada. Crezându-se o opţiune la Dumnezeu, diavolul Îl imită prin pervertirea lucrurilor Lui. Pentru că satana nu poate crea nimic, pur şi simplu răstoarnă ceea ce deja există. De aceea orice lucru, care prin fire e bun şi folositor, căci toate au fost create bune foarte, devine un lucru rău când diavolul îşi bagă coada, acel simbol al x-lui grecesc care se insinuează între HR, prescurtarea numelui Hristos. De aceea x-ul şi 666 devin simboluri ale păcatului sau a celor ce aparţin satanei.
Dar pentru că doar Dumnezeu există şi tot ce s-a făcut de El s-a făcut, nimic nu aparţine diavolului. Însă în această lume în care ni se cere alegerea între fiinţă şi nefiinţă, între bine şi rău, diavolului i se permite să-şi etaleze marfa, i se dă dreptul la replică. Astfel că el încearcă să vândă lumea pe dos, anormalul, iraţionalul. El îşi vinde marfa şi, ca orice târgoveţ bun, are limba cea mai ascuţită şi vocea cea mai puternică care se poate auzi prin toate mijloacele de comunicare. El îşi publicitate intensă tocmai pentru că ştie că timpul lui e scurt. Şi el încearcă să câştige cât mai mulţi, de va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi (despre aleşi vom vorbi altă dată).
Şi vedem că de ceva vreme, pe la alţii de mai demult, la noi mai recent, nu prea mai există produs care să nu aibă pe el semnul fiarei. De la floricelele de porumb frumos ambalate şi până la utilaje industriale, tot ce trece prin casa de marcat are semnul celui necurat. Codurile de bare sunt simboluri binare de numere zecimale, toate având ca marker inevitabil nefastul 666. Nu degeaba s-a profeţit că este număr de om care prin pricepere se citeşte.
Aşadar, tot ce se vinde şi se cumpără are numărul diavolului! Şi totuşi ne folosim de ele: mâncarea o mâncăm, cu haonele ne îmbrăcăm, cu biletul de tren călătorim. Semnăm acte ce conţin aceste simboluri la fel cum utilizăm bani cu altfel de simboluri. Dar asta nu ne deranjează! Bineînţeles că ne supără avalanşa de semne şi simboluri mai mult sau mai puţin sataniste cu care intrăm în contact şi de care ne folosim. Dar aceasta nu ne întinează conştiinţa noastră creştină, nu simţim că-L trădăm pe Hristos. El Însuşi S-a folosit de banul cu emblema împăratului ce se considera zeu pentru a-şi plăti datoria către stat, deşi nu era nevoie pentru El să o facă. Apostolul Pavel precizează această datorie a creştinului către autorităţi, căci în ascultarea de stăpâniri el vede ascultarea de Dumnezeu care a rănduit acea stăpânire.
Cu privire la problema recentă a întreruperii comuniunii liturgice (echivalentă cu excluderea din Biserică) cu cei ce deţin documente biometrice, se pot preciza câteva idei.
Aşa cum spun şi apologeţii noii rânduieli liturgice, actele biometrice NU reprezintă lepădarea de Hristos. Ele sunt premergătoare acesteia, aşa cum sunt şi multe alte lucruri, dar în sine, ele sunt nimic în raport cu credinţa creştină. Ele sunt utile în societate, în relaţia cu statul, cu autorităţile, cu alte persoane, dar ele nu au valoare asupra vieţii şi persoanei umane.
Îngrădirea libertăţii de care se vorbeşte NU este păcat! Deşi nimeni nu vrea să fie rob şi toţi (sau mulţi) suntem îngrijoraţi de direcţia în care o ia statul şi naţiunile în general, nu se poate considera un păcat ceea ce nu este. Dacă pot să fiu liber, aleg să fiu liber. Dar dacă pentru a trăi în comunitate am nevoie de nişte instrumente, mă voi folosi de ele în acelaşi mod în care mă folosesc de regulile de politeţe uzitate în societatea respectivă. În pustie nu am nevoie nici de una, nici de alta, pentru că nici una nu-şi au rostul.
Deşi luptăm împotriva ei, nu se poate spune că sclavia este un păcat. Păcatul este o sclavie, şi încă una a diavolului. Dar faptul că laşi din libertatea ta, fără ca aceasta să intineze credinţa şi viaţa în Hristos, nu se poate şi nu este considerat un păcat. Să nu uităm de sfinţii care efectiv s-au vândut ca sclavi pentru viaţa altora.
Nimic nu primeşti fără a da ceva înapoi! Dacă Apostolul Pavel primea lucruri materiale pentru cele spirituale, de ce nu am primi lucruri materiale în schimbul celor materiale. Nu ni s-a cerut (încă) lepădarea de Hristos pentru primirea lucrurilor materiale. Încă nu s-a împlinit vremea.
E dificil de luptat împotriva unui lucru care încă nu este. E necesară prevenirea, e mandatorie pregătirea, dar e inutil sacrificiul. Nu trebuie să grăbim începutul luptei, nu trebuie să avortăm misiunea. Când va fi vremea de luptă adevărată, cine va mai crede, cine va mai fi în picioare, cine va putea sta să lupte?!
Ruperea de la comuniunea liturgică pentru un păcatat presupus din viitor nu poate avea decât un impact negativ asupra vieţii Bisericii. Atitudinea exclusivistă, nesobornicească duce la nedumerire şi rupturi inutile în sânul credincioşilor.
Să nu uităm de cuvintele judecătorului Samuel care spune: eu nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voişi vă voi povăţui pe căi bune şi drepte. Decât numai să vă temeţi de Domnul şi să-I slujiţi lui cu adevărat, din toată inima voastră. (I Regi 12,23)
Tags: 666, acte biometrice, Apologeticum, buletin biometric, Samuel, semnul fiarei, Solomon
A venit cineva la un părinte şi i-a spus: Ecumenismul vrea unirea tuturor religiilor. E bun sau nu? Iar părintele a răspuns: Nu e bun. Vine altcineva la părinte şi îl întreabă: Ecumenismul vrea să nu mai fie ură între oameni de religii diferite. E bun sau nu? Iar părintele a spus: E bun!
Tags: ecumenism
Cei care mustra fara discernamant au intunecare duhovniceasca si rautate, iar pe oameni ii vad, din pacate ca pe niste busteni. Si in timp ce ii cioplesc fara mila, facandu-i pe oameni sa sufere, ei se bucura de fasonarea ce le-o fac, de cubizarea lor.
P. Paisie Aghioritul
Tags: Paisie Aghioritul
Preşedintele venezuelean Hugo Chavez şi liderii bisericii catolice din ţară sunt în conflict, după ce unii preoţi conservatori au vorbit despre ceea ce consideră a fi autoritarismul crescând al liderului socialist.
Continuare pe Antena3.ro
Se poate observa uşor simbolul descris cu ambele mâini ale dictatorului: ridicate ca şi cum ar da binecuvântarea episcopală, ele au degetele in forma numarului apocaliptic (simbol cunoscut de majoritatea ca însemnând “ok”).
Tags: Hugo Chavez
Parintele Paisie, intr-un cuvant de-al sau (link), pune in alerta crestinii cu privire la pericolul acceptarii pecetluirii pe mana sau pe frunte cu numarul fiarei, si aceasta cu mai bine de 20 de ani in urma, cand la noi nici nu se prea stia de asa ceva. In acelasi timp, el precizeaza ca nu primirea buletinului este pecetluirea, aceasta fiind doar un pas premergator. Trebuie sa fim vigileti pentru a sti cand e nevoie de marturisire.
Indosariere a populatiei a fost si in vremea Mantuitorului, El fiind una din milioanele de persoane indosariate ale Imperiului Roman, insa predica Lui nu a fost niciodata impotriva imperiului care stapanea “lumea”, a oranduirii omenesti. Dand dajdie Cesarului cu banul care avea chipul regelui-zeu, Hristos nu considera ca-i recunoste “dumnezeirea”, ci vede in aceasta un mijloc de a trai in pace cu autoritatea care isi are ratiunea ei. Urmand lui Hristos, Sfantul Apostol Pavel se foloseste mereu de legile romane, legile imperiului pagan pentru a propovadui pe Hristos, asa cum se poate observa usor din Faptele Apostolilor. El nu spune ca ar fi nedrepte si pagane, ci, precizeaza ca “cel ce se împotriveşte stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu i se împotriveşte”. Si sa nu uitam ca el scrie aceasta cetatenilor Romei in timpul domniei lui Nero, cel considerat a fi primul imparat roman persecutor al crestinilor.
Atitudinea de ostilitate si razvratire in conditiile in care inca nu s-a ajuns la vremea lepadarii nu fac decat sa dezbine Biserica fara rost. Decizia prematura de a te impotrivi unei stapaniri care refuza a se considera crestina este intristatoare pentru crestinii obisnuiti a fi majoritari, dar razvratirea fara baza teologica nu trebuie sa fie propovaduita de Biserica, fara ca aceasta sa se intineze.
Tags: 666, acte biometrice, dajdie, Imperiul Roman, Nero, Paisie Aghioritul, Pavel, semnul fiarei
Aşa cum observa Synesis în Pentru o teologie a chipului, ortodocşii ţin foarte mult la această idee. Toate (sau aproape toate) pot fi explicate şi înţelese pornind de la voinţa divină de a face pe om după chipul şi asemănarea Sa. Această idee ni-l prezintă în primul rând pe Dumnezeu care vrea să facă, îşi doreşte crearea omului. El nu are nevoie de nimic în plus, de ceva care să-l împlinească; în schimb El doreşte, şi mai apoi pătimeşte pentru cel pe care l-a făcut din iubire şi pentru iubirea Lui. Astfel că omul se arată ca fruct al unei voinţe iubitoare, dar şi ca obiect al iubirii, ca persoană ce se vede dorită, ce e vrednică de iubirea celui Atotputernic. E cam greu de înţeles de ce ar dori aceasta Cineva care e atotputernic, atotcuprinzător, în afara Căruia nu se poate concepe altceva, nu există altceva, căci nimicul Îl înconjoară! Asta dacă uităm că Dumnezeu este iubire, iubire desăvârşită în cadrul Trinităţii şi iubire nebună pentru creatura Sa.
Astfel El face o creatură, dar nu orice fel de făcătură, ci vrea pe cineva vrednic de iubirea Sa, capabil să primească, dar şi să ofere iubirea, printr-un act veşnic de dăruire completă. De aceea omul a fost creat dumnezeu. Doar un dumnezeu e capabil să primească dar şi să dăruiască o iubire vrednică de Dumnezeu. Astfel omul este de fact creat a fi un dumnezeu pentru Dumnezeu. Sau aşa ar fi trebuit să fie…
Omul e creat după chipul lui Dumnezeu. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său… şi aşa cum sufletul artistului se pictează şi răsuflă în propria operă, la fel, omul poartă însuşirile lui Dumnezeu.
Astfel, în primul rând omul există. Bineînţeles că existenţa lui nu se compară cu cea a lui Dumnezeu care e singurul care există de fapt, Care e însă în esenţă mai presus de existenţă, încât unii au ajuns să Îl considere inexistenţă (F. Nietzsche). Dar omul există! El nu este un miraj al unor lumi tibetane, nu este o idee pragmatică americană, nu este un vis filosofic european. El există cu adevărat. A fost un timp când nu a fost, dar din momentul când a fost, el va fi pentru tot timpul.
În al doilea rând, omul are viaţă. Şi a suflat Dumnezeu duh de viaţă într-ânsul. Viaţa îţi dă capacitatea de a da un sens existenţei, de a te hrăni, de a creşte, de a te înmulţi. Viaţa reprezintă forma existenţei capabilă de transformare, capabilă de creaţie prin modificarea existenţei, fără însă a-i schimba esenţa. Cum spunea Înţeleptul: Nimic nou sub soare. Fiind ceva adăugat, viaţa se poate pierde. Ceea ce este viu devine mort dacă nu se hrăneşte, dacă nu creşte (corpul nostru este într-o continuă transformare şi milioane de celule mor în fiecare secundă pentru menţinerea şi supravieţuirea organismului), dacă nu se înmulţeşte (statistic s-a demonstrat că femeile fără copii au un risc crescut de a dezvolta mai frecvent diferite cancere). Relaţia dintre existenţă şi viaţă este cel mai bine exemplificată de legea lui Antoine Lavoisier care spune că nimic nu se pierde, ci totul se transformă, statica înseamnând moarte.
Planul următor ar fi simţirea care ne ajută şi mai mult în comunicare, în trăirea scopului pentru care am fost creaţi. Raţiunea înţelege acest plan, fiind soare ce luminează lumea simţurilor.
Făcând o paralelă cu creierul uman, se observă că centrii vitali, care susţin organismul prin bătăile involuntare ale inimii şi mişcările semivoluntare ale respiraţiei se află la baza craniului, fiind o mică porţiune din ceea ce se cheamă trunchiul cerebral. Superior de acesta, la baza creierului se află sistemul limbic care primeşte atât informaţii senzoriale, brute, de la organele de simţ, cât şi aferenţe de la centrii care prelucrează şi „conştientizează” aceste date. Astfel aici se află/se formează sentimentul din spatele percepţiei, bagajul emotiv al informaţiei. Superior, cuprinzând cea mai mare parte a sistemului nervos central se află cortexul cerebral care primeşte informaţii, mai mult sau mai puţin prelucrate pentru a le încadra în contextul temporal al fiinţei umane.
Aceste structuri se află şi în regnul animal, predominenţa lor diferită ducând la presupunerea eronată a unei evoluţii şi nu a unor nivele de existenţă diferită.
Va urma…
Tags: Antoine Lavoisier, Apologeticum, asemanare, chip, chip si asemanare, creier, existenta, Lavoisier, Nietzsche, ratiune, simtire, synesis, teologie a chipului, viata
Recent Comments